Marco Polo (1254-1324) descria în ,,Cartea minunilor lumii” că, în lunga sa călătorie din Persia până în China, a degustat o licoare ce semăna cu un „vin excelent făcut din zahăr”. Cel mai probabil se referea la rom.
Primul rom cunoscut apare în insulele din Marea Caraibilor în secolul al XVII-lea. Se presupune că sclavii de pe insula Barbados care lucrau pe plantaţiile de zahăr au descoperit că din melasa rămasă şi fermentată se obţine o băutură alcoolică ieftină şi gustoasă, ce a căpătat ulterior numele de rom. La scurt timp după apariția sa, romul şi-a croit rapid drum spre continentul american unde au apărut şi primele distilerii moderne. Romul a continuat să fie foarte popular în perioada Războiului de Independență. Se spune că George Washington a oferit lăzi de rom în campania sa electorală, pentru funcţia de preşedinte al Statelor Unite. Treptat însă, datorită imigranţilor scoţieni şi irlandezi, whiskey-ul câştigă tot mai mult teren iar, consumul de rom scade vertiginos ,,ajutat” la un moment dat şi de perioada prohibiţiei. Romul rămâne însă ,,rege” în insulele din Marea Caraibilor, unde se află dealtfel şi cei mai mari cultivatori de trestie de zahăr. Jamaica, Cuba, Republica Dominicană, Puerto Rico, Martinique, Barbados şi Trinidad sunt doar câţiva dintre cei mai importanţi producători de rom. Se spune că romul adevărat se produce în insulele din Marea Caraibilor şi…restul lumii.
Piraţii din Caraibe
Un craniu alb cu două oase încrucișate pe un steag de mătase neagră. Un papagal pe umărul căpitanului bandajat la un ochi şi o sticlă de rom pe masă, alături de un pumnal. Este imaginea emblematică a piraţilor din cărţi, descrieri, legende şi filme. Începând de la scriitorul Daniel Defoe cu al său Robinson Crusoe, până la seria de filme ,,Piraţii din Caraibe” în care actorul Johnny Depp îl interpretează pe căpitanul Jack Sparrow alături de Penélope Cruz, toţi piraţii sunt războinici, brutali, romantici şi mari consumatori de rom. Dar de ce rom? Romul era o băutură mult mai ieftină decât coniacul franţuzesc sau whisky-ul scoţian pentru buzunarul marinarilor. Şi mai era un avantaj, piraţii îl obţineau de multe ori gratis de pe vasele pe care le jefuiau.
Prima asociere oficială a romului cu oamenii mărilor s-a petrecut în 1655, când flota engleză (British Royal Navy) a ocupat insula Jamaica. Descoperind aici o producţie importantă de rom, britanicii schimbă rația zilnică de brandy oferită marinarilor, cu o raţie de rom. Evident, din raţiuni practice şi economice. Dacă la început rația de rom era suficientă (jumătate de litru / zi) treptat lucrurile s-au schimbat. Astfel, în anul 1740, amiralul Edward Vernon, poreclit ,,Old Grog” adaugă în raţia de rom, apă şi suc de lămâie pentru a-i diminua tăria şi pentru a micşora efectele alcoolului asupra marinarilor. Această nouă băutură pe bază de rom s-a numit grog. British Royal Navy a continuat tradiţia raţiei zilnice de grog până la data de 31 iulie 1970, când Amiralitatea britanică a tăiat raţia printr-un comunicat sec tipic englezesc ,,Times had changed”. La fel de sec, marinarii au denumit această zi ,,Black Tot Day”.
Jack Sparrow, un pirat îndrăgostit de rom
Nelson’s Blood
O poveste uimitoare a rămas în istorie după celebra bătălie de la Trafalgar din 1805, una dintre ultimele mari lupte navale din epoca vaselor cu pânze. Marea Britanie şi Franţa erau în război, încă din 1793. Flota regală a Marii Britanii, compusă din 27 de nave, sub comanda amiralului Horatio Nelson, a spulberat în dreptul Capului Trafalgar flota comună franco-spaniolă trimisă de Napoleon care era alcătuită din 25 de nave de război franceze şi 15 spaniole.
Amiralul Nelson, un exemplu al curajului, conducea lupta din prima linie, de pe vasul HMS Victory punându-şi viaţa în pericol, aşa cum le cerea întotdeauna şi celorlalţi. La un moment dat „cel mai infam glonţ de muschetă din istoria Angliei“ l-a lovit în umărul stâng pe Nelson, apoi i-a zdrobit două coaste, i-a perforat plămânul stâng şi s-a oprit în coloana vertebrală. Nelson s-a prăbuşit pe punte. Doar trei ore după ce a fost lovit, s-a bucurat de cea mai răsunătoare victorie navală a englezilor. Pentru a respecta dorința lui Nelson de a fi înmormântat pe uscat, deşi obiceiul marinarilor era ca morţii să fie aruncați în mare, și pentru a păstra în condiţii bune corpul lui Nelson până la destinaţie, trupul acestuia este pus într-un butoi plin cu rom. Printre marinarii englezi circulă o legendă care spune că, pe drumul de întoarcere spre Anglia, în timpul călătoriei, marinarii de la bordul vasului Victory au făcut o gaură mică în partea de jos a butoiului unde se afla Nelson și au băut câte un pic de rom, crezând că astfel vor moșteni o parte din curajul şi priceperea lui Nelson. Victoria de la Trafalgar a distrus practic visul lui Napoleon de a cuceri Marea Britanie. Înmormântarea lui Nelson, la Catedrala St. Paul din Londra, a fost una dintre cele mai grandioase din istoria Angliei, iar victoria de la Trafalgar i-a dat Marii Britanii controlul de necontestat al mărilor lumii. În onoarea amiralului Nelson, s-a construit coloana lui Nelson, în Trafalgar Square, piaţă aflată în centrul Londrei.
Mii de tipuri de rom
Trestia de zahăr este o plantă a regiunilor calde, tropicale şi subtropicale, unde nu există iarnă, iar temperatura medie anuală nu scade sub 14-16 grade. Pentru recolte bune este necesară însă şi o cantitate mare de precipitaţii. Când trestia de zahăr se apropie de maturitate, concentrația de zahăr începe să crească. Recoltarea trestiei de zahăr din Caraibe este, de obicei planificată când începe sezonul ploios în luna noiembrie și durează până în aprilie. Trestia recoltată este spălată, apoi este tocată în bucăți mici, iar fibra este eliminată. Apoi se macină şi se extrage sucul care este fiert, transformându-se într-un sirop gros. Prin forţa centrifugă se extrag cristalele de zahăr din sirop. Siropul rămas este de fapt un reziduu siropos de culoare brună numit melasă care stă la baza producerii romului. Melasa era folosită pe scară largă ca îndulcitor până la sfârşitul secolului al XIX-lea, deoarece era mult mai accesibilă ca preţ, faţă de zahăr. Melasa se amestecă cu apă și se lăsa la fermentat, de la o zi pentru romurile light, până la câteva săptămâni pentru cele mai concentrate și aromate băuturi. După distilare, alcoolul se îmbuteliază în butoaie de stejar. Romul îmbătrâneşte treptat, îşi schimbă culoarea (în funcţie de butoi) şi prinde arome abia de la un an în sus. Pentru romul cubanez, perioada de îmbătrânire a celui alb variază între trei și cinci ani, iar pentru cel închis la culoare între trei şi cincisprezece ani. Romul comercial se îmbuteliază în tancuri de inox şi primeşte ulterior arome şi coloranţi naturali sau artificiali în funcţie de preţ. Nu există reglementări sau legi care să oblige producătorii să menţioneze pe etichetele sticlelor de rom vârsta acestuia. Ron Cane, Ron Abuelo Anejo, Ron Brugal 1888, Angostura 1824, Appletons VX, Arehucas Carta Oro, Bally Ambre, Barcelo Grand Anejo, Captain Morgan, Jamaican Vintage, Mount Gay, Pyrat Cask 1623,Caribbean Club, Varadero, Santa Teresa, El Dorado sunt doar câteva dintre cele peste 2.000 de tipuri de rom cunoscute care se produc pe insule. Este aproape imposibil de făcut un clasament al vechimii, gustului sau al calităţii romului. Până la urmă, şi romul este la fel de exotic şi plin de surprize, precum viaţa marinarilor.
Bacardi şi Fidel Castro
O combinație fatală: rom și o femeie frumoasă
În 1862, este înfiinţată în Santiago de Cuba, compania Bacardi de către Don Facundo Bacardí Massó. Bacardi a realizat că cei mai mulţi consumatori de rom nu ştiau să citească şi aveau nevoie de un ajutor pentru a recunoaşte mai uşor băutura. Amalia, soţia lui Bacardi, inspirată de colonia de lilieci ce se aciuiase în podul distileriei, vine cu ideea ca pe eticheta sticlei să fie desenat un liliac. Astfel liliacul devine simbolul companiei Bacardi, oamenii au recunoscut mai uşor sticla, iar romul a început să fie cunoscut ca ,,Ron del Murcielago” adică ,,Romul liliecilor”. În 1910, Bacardi a devenit una dintre cele mai mari companii din Cuba, cu distilerii în Mexic şi Puerto Rico. În timpul revoluției cubaneze condusă de Fidel Castro și Ernesto ,,Che” Guevara, din 1959, distileria Bacardi este naţionalizată. Bacardi susţine că, atunci când forțele revoluționare cubaneze au confiscat ilegal fabrica şi disitileria, în 14 octombrie 1960, compania Bacardi avea deja distilerii şi în alte patru ţări: SUA, Mexic, Puerto Rico și Bahamas. Motiv pentru care Bacardi şi-a continuat tradiţia şi originalitatea distilării romului, sub brandul liliacului. Astăzi, Bacardi a ajuns să deţină 27 de unităţi de producţie în 16 ţări şi are circa 6.000 de angajaţi. În portofoliul companiei. alături de celebrul rom Bacardi. se mai află: vodca Grey Goose, whisky-ul Dewar’s, vermutul Martini şi tequila Cazadores.
Fidel Castro a susținut permanent că Bacardi a avut tentative de a submina Revoluția cubaneză, inclusiv prin sponsorizarea unor acţiuni anticubaneze în anul 1962.
Havana Club
Este brandul cel mai puternic al Cubei. Acesta s-a născut în 1878, iar în prezent este produs de CubaRon într-un joint-venture cu grupul francez Pernod Ricard din anul 1993. Compania Havana Club din Cuba deţine toată producţia. Povestea Havana Club a început în 1862, când un imigrant basc pe nume José Arechabala se stabileşte în oraşul de coastă Cárdenas din Cuba, unde deschide o mică distilerie de alcool. Romul Havana Club este produs începând din 1935 de către familia Arechabala, până în 1960 când trupele revoluţionare ale lui Fidel Castro preiau distileria. Membrii familiei au fost închiși pentru scurt timp, apoi reuşesc să fugă în Florida, USA. Spre deosebire de familia Bacardi, care a avut puterea financiară să-şi continue afacerea, familia Arechabala lasă licența mărcii Havana Club (care era valabilă până în 1973) guvernului cubanez. În 1974 Cuba a înregistrat marca Havana Club în Statele Unite pentru a împiedica utilizarea brandului de către alte companii. Din 1993, din raţiuni diplomatice, cubanezii încep parteneriatul cu uriaşa companie franceză Pernod Ricard. Astfel, romul cubanez ajunge pe toate pieţele lumii (nu numai pe cea din Rusia) şi cubanezii obţin un aliat puternic pentru protejarea brandului Havana Club în lupta cu compania Bacardi. Pernod Ricard este o companie franceză cu o cifră de afaceri de miliarde de euro, fiind al doilea mare producător de băuturi alcoolice din lume.. Deţine sau distribuie mărci celebre precum: Absolut Vodka, Chivas Regal, Ballantine’s, Beefeater, Martell, Havana Club, etc. Cu toate acestea, în Statele Unite se comercializează un alt rom, Havana Club, produs de compania Bacardi în Puerto Rico. Astfel, ,,Revoluţia cubaneză” pentru Havana Club continua şi azi între cele mai mai mari companii de băuturi din lume iar interesele financiare de pe piaţa americană sunt uriaşe. Povestea romului cubanez însă nu se opreşte aici. Ron Matusalem, Ron Mulata, Ron Vigia, Ron Varadero, Ron Caney, sunt alte câteva branduri care fiecare are povestea şi legenda sa legată de Cuba şi de revoluţia lui Fidel Castro şi Che Guevara.
