Cel mai cunoscut poet anonim român, care poate face din cuvânt „cel mai frumos loc de pe pământ”, se gândește tot mai des să se deconspire. “Eu sunt Ivcelnaiv. Poet naiv. Optimist undercover. Copywriter meseriaș. Fotograf întâmplător. Dansator lamentabil. Fericit tată. Am lucrat vreo 15 ani în industria de advertising din România. Am făcut campanii importante, am luat premii pe la festivalurile de publicitate, am crescut odată cu multe branduri”. Aceste cuvinte dezvăluie poate cel mai mult despre omul care se află în spatele celui mai cunoscut poet anonim român. Și au fost rostite în campania #DareTo, lansată de Școala de Valori în toamna acestui an pentru a inspira și sprijini tinerii din România să-și urmeze visurile.

Ivcelnaiv mărturisea însă cu mult timp înainte că este pregătit să renunțe la anonimat. Se întâmpla la sfârșit de februarie 2017, când, invitat la Cluj pentru a prezenta incognito o conferință TEDx, a acceptat un interviu față în față. Mi-l imaginam timid, romantic și melancolic – și poate ușor demodat -, dar la întâlnire a apărut o persoană cool, cu pantofi colorați, șosete funky și o frizură asimetrică, aidoma – cum am aflat ulterior – lucrurilor scurte și lungi pe care le tot măsoară la interior. O persoană cu preocupări, pasiuni și presiuni ca oricare, dar cu un talent aparte de a le transforma pe toate, adăugându-le un strop de naivitate.

A urmat o conversație efervescentă în fața unui pahar de vin roșu – „roze foarte rar și alb aproape niciodată” – pe care aș fi dorit-o nesfârșită, dar care nu doar că s-a terminat, dar nici nu s-a înregistrat complet, din cauza unui apel neprevăzut,  pe telefonul setat pe silent. Am revenit la ea după câteva luni și, deși am descoperit că niciun firicel de praf nu s-a așezat peste, am scuturat-o, totuși, cu încă un stol de întrebări trimise lui Iv.

Este complicat, când acorzi interviuri, să alegi ce spui despre tine, ca să nu-ți fie recunoscută identitatea?

Nu e un efort. E atât de din mine chestia asta, încât nu trebuie să fac un efort de disociere. Adică e ca și cum tu ai vorbi despre munca ta, să zicem. Nu trebuie să faci o disociere – e aceeași persoană care muncește. Trecerea de la una la alta este destul de fluidă.

De unde și cum a venit poezia?

Poezia a stat adânc îngropată inginerului care sunt până când, într-o zi, iubita mea din acea vreme a insistat să pun undeva, pe un blog, cuvintele frumoase pe care i le scriam ei. Și uite-așa am început să scriu și să tot scriu, cu din ce în ce mai mult curaj.

Te consideri poet? Ce este poezia: o meserie, o stare de spirit?

Mă consider artist. Adică lucrurile din interiorul meu pot lua diverse forme creative, pentru a transmite oamenilor un mesaj. Poezia este doar una dintre aceste forme în care ne putem turna gândurile, stările.

Cât timp dedici poeziei? O faci programatic? Cine te inspiră?

Acum scriu când simt, n-am nicio presiune și niciun program. Scriu despre multe lucruri, dar cel mai fascinant mi se pare să scriu despre oameni.

Tu ce poezii citești? Care sunt poeții tăi preferați?

Din păcate pentru mine, scriu mai multă poezie decât citesc. Dar am lângă pat, pe noptieră, două volume de versuri, acum. Unul al lui Nichita, celălalt al lui Dan Sociu.

Se poate trăi din poezie?

Din poezie nu se poate trăi. Se poate, dar trebuie să ai în spate un motor foarte puternic – un institut cultural, un stat, ceva. Care să te ajute cumva. Sunt foarte mulți poeți talentați care câștigă mult mai puțin decât mine. Sunt la periferia literaturii, a cunoașterii publicului. Nu că eu aș fi în centrul ei, dar zic că chiar și mai rău decât mine. Fiecare poet sau scriitor talentat pe care noi îl știm are în spate să zicem 100 – e arbitrar aleasă această cifră – pe care nu-i știm și n-o să-i știm niciodată. Pentru că fiecare din ăștia talentați are nevoie de o lebădă neagră, în accepțiunea lui Taleb zic lebădă neagră, un eveniment neașteptat care să-i propulseze în top. Și evenimentul ăsta neașteptat ar putea să fie o relație bună cu Academia, cu Institutul – o chestie din asta prozaică, sau o conjunctură mult mai complexă, care ține de mai mulți factori.

În cazul tău care a fost lebăda neagră?

Eu nu consider că am succes. Mă bucur de un succes moderat. Adică nu mă pot compara – dacă eu am succes, Mircea Cărtărescu ce are? De exemplu.

Atunci care a fost lebăduța ta neagră?

Puiul de lebădă. Care de fapt e rățușcă. Cea urâtă (Râde). Mircea Cărtărescu e un scriitor de succes în România. Eu nu sunt. Sunt un om care a luat-o pe cont propriu. Mă simt destul de departe de lumea asta – Uniunea scriitorilor și mai nu știu ce. Mi se pare o lume încremenită. Nu mă pricep la celelalte arte, dar cred că și pe acolo sunt probleme similare.

Am fost foarte fericită când ai fost de acord să facem acest interviu, așa că am dat sfoară între prietenii mei să-și anunțe curiozitățile legate de tine. Și o prietenă m-a rugat să te întreb ce gând ți-a rămas pe pervazul minții dimineața asta?

În dimineața asta am foarte puține lucruri pe pervaz, pentru că am foarte multă nevoie, fiind înaintea unui lucru pe care nu l-am mai făcut (moderarea incognito a conferinței  TEDxCluj din februarie 2017 – n.r.) de un pervaz gol, care să nu mă distragă. Sunt copleșit de multitudinea de lucruri pe care le descopăr în procesul ăsta, de a încerca ceva nou – oameni, lucruri, gânduri. Întotdeauna când încerc să mă organizez îmi place să am o fereastră în față. Biroul meu e în fața unei ferestre, acasă. Și pe pervazul fizic al ferestrei mele de acasă am o vază care acum este goală, pentru că e iarnă și nu-mi place să pun în ea flori de plastic sau de-astea – import Olanda. Dar când sunt flori adevărate, e plină cu flori.

Apropo de întrebarea prietenei mele, am observat că oamenii, când comentează la posturile tale, o fac de multe ori în versuri. Îți place lucrul ăsta?

Cred că eu am pornit chestia asta. Acum vreo șapte ani, când începusem, răspundeam mailurilor doar în versuri, interviurile erau toate în versuri. Am avut foarte mult entuziasm în legătură cu asta, dar entuziasmul, indiferent ce-l declanșează, se mai temperează. Nu a dispărut, dar mi-am dat seama că pur și simplu nu mai am atât de mult timp încât să răspund în versuri. Dar cred că dintr-un fel de inerție și dintr-un fel de vibrație oamenii continuă să facă asta și mă bucur, bineînțeles că mă bucur. Rimele și versurile, în general, nu pot să nu te bucure. Parcă e mai bine ca cineva să-ți spună ceva fie si gresit în versuri decât s-o zică pur și simplu. Mi se pare că măcar e un efort de bunăvoință, o încercare de a fi un pic mai bun. Poate e o încercare nereușită, dar hai să vedem încercarea și nu eșecul. Nu toți oamenii reușesc, nici eu nu reușesc tot timpul. Dar nu e despre asta. Este despre „să încercăm”. Viața este despre a încerca, nu despre a reuși tot timpul.

Aceeași prietenă întreabă – iar întrebarea asta ar putea să rezume întreg interviul nostru: Cum mai nesfârșești în ultima vreme?

În ultima vreme nesfârșesc, într-adevăr – m-a nimerit foarte bine – să călătoresc, pentru că am început să fac asta din ce în ce mai mult, și călătoriile mele, cum spune mama, încep să pară nesfârșite. Am mai început să nesfârșesc să mă scufund cumva în mine, adică sunt într-o perioadă dintr-asta în care descoper, mă descopăr și aflu tot felul de lucruri noi despre mine – nu toate sunt extraordinare.

Spune-mi un lucru ne-extraordinar despre tine…

Primul care-mi vine în minte – sunt mai multe, dar primul care-mi vine în minte – este că ar trebui să învăț răbdarea. Și e foarte târziu pentru asta. Sunt la o vârstă – am 39 de ani și nu comentez dacă e o vârstă bună sau rea; e doar vârsta mea – la care învățarea devine mai grea, puțin. Dar încerc să învăț, cred că o să pot să învăț toată viața. Nu știu dacă în același ritm, dar răbdarea e un lucru foarte greu. E o carte foarte groasă și scrisă mai…

… în chineză

Da… Adică eu am cumpărat la un moment dat Ulise, pentru că am zis – băi, trebuie să citesc și eu cartea asta, despre care toată lumea zice că-i greu de citit. Nu se poate, adică vreau s-o citesc! Și am renunțat. Nu mai știu la a câta pagină. Am încercat și am încercat și am renunțat. Pur și simplu nu e pentru mine. Mi-am dat seama că încercarea asta de a trece prin ceva ce nu e pentru tine te poate lăsa mai trist decât dacă n-ai face-o. Regretele sunt mai mari când încerc să fac ceva ce nu-i al meu, ce nu e pentru mine. Revenind la răbdare, cred că da – e o carte cam ca Ulise. Până acum.

Deci practic ești într-o perioadă în care faci călătorii. În afară și în interiorul tău…

Dacă e să rezumăm, da, foarte bine ai punctat

Între locurile pe care le-ai vizitat în exterior care ți-a rămas în minte?

Am fost cu fiica mea în Hong Kong. E un oraș foarte frumos, e unul dintre orașele mele preferate, din cele pe care le-am văzut în lume. Are o vibrație extraordinară, o diversitate fantastică. E un oraș în care, în 40 de minute, ieși din mijlocul zgârie-norilor și a unei atmosferi excesiv de urbane și ajungi direct în mijlocul naturii, într-un sat de pescari, cu oameni simpli și case modeste. Mă plimbam cu fiica mea prin satul ăsta și am avut o conversație foarte frumoasă. I-am spus: Aici mi-ar plăcea să trăiesc la bătrânețe și aici mi-ar plăcea să mor. Inițial a zis că nu mă lasă. I-am explicat că eu am fost alături de ea când s-a născut, că sunt alături de ea acum, când crește, și că o să fiu alături de ea în momentele importante ale vieții ei. Și la un moment dat poate mă lași și pe mine un pic singur. Dar ea a zis că nu vrea să mă lasă și că o să vină și ea. Mi s-a părut frumos, deși am luat totul ca pe un fel de glumă. Oricum, pornește de la un adevăr – acolo mi-ar plăcea să-mi termin zilele. E un loc foarte liniștit, frumos, în natură și toate astea atât de aproape de unul dintre cele mai evervescente orașe din lume.

În călătoriile interioare spuneai că ai descoperit un loc mai puțin extraordinar  – în care se vede că nu mai ai răbdare. Ai descoperit și un loc frumos?

Am descoperit că pot să mă schimb, că vreau să mă schimb. După o anumită vârstă – nu știu, depinde de fiecare, poate fi 30-40 de ani – oamenii se schimbă foarte greu, au foarte puține planuri de schimbare, foarte puține posibilități efective de a se schimba. Foarte puțină dorință de schimbare. Și ajung să încremenească cumva în ei înșiși, în timp ce lumea din jurul lor se mișcă – lumea tinerilor, de exemplu, se mișcă cu o viteză foarte mare; lumea copiilor lor se mișcă – și de aici apare prăpastia. Gap-ul ăsta între generații. Chestia asta nu este rezultatul călătoriei firești a oamenilor prin viață, ci consecința faptului că unii oameni se opresc, iar alții continuă să meargă. Ei, ce-am descoperit este că nu cred o să mă opresc. Nu vreau să mă opresc. Nu știu dacă niciodată – e foarte greu să zici asta – dar cred că pot să merg până la capăt. Și asta mă ajută foarte mult – lipsa mea de rezistență la schimbare și nevoia mea de schimbare și bucuria de a mă schimba și chiar disponbilitatea de a accepta că uneori e greu să schimbi lucruri la tine – asta mă face să fiu și un tată bun. Nu sunt un tată ideal, dar sunt un tată bun.

Într-un interviu pe care i l-ai acordat la radio pentru Andreea Esca, fetița ta îți transmite un mesaj și spunea – „Dragostea nu se rupe niciodată, te iubim inimă bună, proaspătă”. Cuvântul ăsta – proaspăt – oare descrie această calitate a ta, de a te schimba constant?

Poate! Nu m-am gândit la asta! Copiii au capacitatea de a face niște conexiuni uluitoare. Și uluitor de corecte, chiar dacă noi nu reușim să le decriptăm, pentru că tindem să spunem că sunt niște prostioare, că sunt niște – ok, ce-o fi vrut să zică… E posibil. E o variantă posibilă. Nu m-am gândit niciodată la asta. Poate fi asta sau poate fi despre nevoia ei de a avea mereu o inimă proaspătă, adică o inimă deschisă să primească iubirea celuilalt, să meargă în același ritm, să înțeleagă în același ritm, adică despre schimbare. Cumva prospețimea asta poate fi un fel de indice al schimbării.

Ce-i spui fiicei tale despre poezie?

Că există peste tot în jurul nostru. Trebuie doar să meargă prin viață cu ochii deschiși.

Tot în interviul cu Esca spuneai că vrei să-ți păstrezi anonimatul – Ivcelnaiv să rămână Iv și tu să rămâi tu, pentru că nu vrei ca poezia să se intersecteze cu tine în viața ta decât în interior. Dar poezia nu este tot un mijloc de a spune ceva despre tine?

Ba da, este, sunt de acord. Eu sunt într-un proces de schimbare ca persoană și probabil că asta îl afectează și pe Iv. Și o să-l afecteze. Nu știu exact cum. Îmi place să fac planuri, dar în legătură cu asta nu știu să fac un plan, o să las lucrurile să se întâmple pur și simplu. Simt că poezia, în ceea ce mă privește, începe din ce în ce mai mult să iasă din interior. Eu o percepeam ca pe ceva foarte intim, dar în ultima vreme a pornit pe drumul ăsta către exterior. M-au afectat toate lucrurile astea care s-au întâmplat în ultima vreme la noi în țară. Abuzurile care s-au întâmplat și care continuă să se întâmple. Pe care am ajuns, ca mulți alții, să nu le mai suport. Dar odată cu asta, mi-am dat seama că nu le mai suport cu toată ființa mea, inclusiv cu partea mea poetică. Și am și scris despre asta. Adică am scos un pic lucrurile astea din mine și le-am lăsat să fie așa cum simțeam, pentru că asta simțeam.

Prozator poate pe viitor – asta îi spuneai Andreei Esca. Și cartea se numea atunci Brandi. S-a schimbat între timp?

S-au schimbat între timp și numele, și cartea. Synopsis-ul cărții la care visez este războiul dintre tineri și bătrâni. E despre un oraș în care tinerii și bătrânii se separă pur și simplu în două grupuri și încep să se bată.

Două Românii…

Ideea nu a venit de acuma, dar da, se potrivește. M-am gândit la asta când se întâmplau cele două manifestații…. Totuși, aici, în realitate, cred că e o ruptură simulată. Părerea mea e că într-un loc se întâmpla o chestie autentică, în celălalt o chestie falsă. În carte ruptura e autentică. Adică dorința asta de luptă e autentică, adică nu sunt manipulați nici unii, nici alții, decât de condiția lor. E o luptă fizică, suprarealistă, care practic transpune ceea ce spuneam mai devreme- ruptura între generații. Despre asta e vorba. Despre cum și de ce există antagonismul ăsta fantastic între tineri și bătrâni. Provocarea cărții va fi găsirea unui echilibru, într-un fel sau altul.

Și când va fi gata de citit?

Am început să scriu, dar am lăsat-o deocamdată la o parte, pentru că mi-am dat seama că nu sunt pregătit să o scriu. Nu știu, nu s-a scris încă în mine până la capăt. Am lăsat-o deoparte și am început altă carte, din care am scris cam o treime, dar am făcut o pauză lungă și acum trebuie să reintru în ea – și nu prea am timp, și mi-e greu, dar asta deja e treaba mea.  Cartea se cheamă „Eu nu sunt Amanda” și e despre o fetiță de vreo 11-12 ani, care are o relație foarte proastă cu părinții ei. Atât de proastă încât ajunge să creadă că părinții ei nu sunt părinții ei de fapt. Și începe să facă o mică anchetă în bloc, ca să afle adevărul. Și se întâmplă tot felul de chestii amuzante.

Dacă ar sta un psiholog să analizeze predilecția ta pentru subiecte legate de relația dintre părinți și copii/tineri și bătrâni ar ajunge la niște concluzii interesante…

Ajunge sigur! Dar nu trebuie să ajungă el, pentru că i le spun eu dinainte (râde). Sunt lucruri care m-au marcat. Oamenii asta fac. Artiștii asta fac – scriu despre lucruri care-i marchează, nu e nicio surpriză. Cât la sută din ei și din viața lor e în tabloul ăla sau sculptura aia sau cartea aia, e variabil. E clar că nu putem vorbi despre lucruri care nu ne marchează pe noi.

Apropo de prăpastia asta între tineri și bătrâni – crezi că poezia ar putea să fie unul dintre limbajele pe care le înțeleg atât tinerii cât și bătrânii?

Eu sunt un exemplu pentru asta. Pe demografics-ul meu de facebook și în general, dacă te uiți pe facebook-ul meu, în momentul ăsta, sunt mai multe persoane peste 40-45 de ani care comentează. La cititori, segementul demografic e cumva diferit – pot să intru în detalii. Dar sunt mai mulți oameni mai în vârstă care comentează pe facebook. Și cred că da, versurile mele sunt un fel de pufuleți ai poeziei, mă depreciez puțin, doar ca să mă autoironizez…. pufuleții sunt o mâncare din asta, pentru toate vârstele. Poezia mea e pentru toate vârstele. Adică e atât de accesbilă, încât mama se bucură sincer când citește niște poezii și mama nu e o persoană extrem de erudită. Așa cum se bucură sincer și niște oameni care au mai multă lectură.

Te întreb asta pentru că am citit colegelor mele mai tinere din sms-urile tale și au reacționat exact ca mine, s-au amuzat și s-au bucurat – deși între noi e o diferență suficientă pentru a putea vorbi de o altă generație….

Este vorba despre faptul că oamenii, la orice vârstă, se bucură de vers și de rimă. Poți să descoperi poezia mea la orice vârstă. Din păcate, poezia, așa cum e ea percepută la modul general de oameni, e un lucru încifrat, greu, prăfuit, aproape dușmănos. Pentru că asta ne-a învățat sistemul ăsta prost al nostru de învățământ. E cenușăreasa literaturii – A vrut să zică poetul nu știu ce, învață și tu ce-a vrut să zică poetul și nu-ți face prea multe păreri că nu e cazul… Și în general citește și nu dă mai departe. Îmi pare rău că-i așa și cred că, dintr-un fel de revoltă, scriu cum scriu. Tehnic aș putea să scriu lucruri mult mai greu de înțeles, adică să intru într-un registru din ăsta artistico-ermetic, dar cred foarte mult în democrația artei. Cred că arta e pentru oameni, iar dacă oamenii nu înțeleg, undeva ceva e greșit. Eu mă simt foare prost când văd tablouri pe care nu le înțeleg. Și fac un mic efort, dar nu sunt dispus să-mi dau viața, adică să stau minute întregi, ore, să încerc să înțeleg. Mă uit la el și, dacă nu simt ceva, mă duc. Cred că autorul trebuie să aibă bunăvoința de a lăsa și o cheie de citire în arta sa.

Este posibil ca într-o zi Ivcelnaiv să-și asume identitatea ta?

Invers (râde). Glumesc. E și așa și așa. Dar da, e posibil. E prima oară când zic chestia asta, dar mi-a trecut și mie prin cap, de mai multe ori. La început eram foarte convins că niciodată, că nu vreau asta, dar acum încep să mă gândesc că poate într-o zi o să vreau. Dar nu văd încă niciun motiv pentru care să fac asta. Adică dacă aș vedea un motiv aș face-o mâine, dar nu văd niciun motiv momentan. Dar dacă o să fac vreodată un motiv real, bun, în care să cred – da.

Faci sport?

Relația mea cu sportul e ca un status de facebook – It’s complicated. Când eram copil, ai mei n-au vrut să mă dea la niciun sport, pentru că mă voiau intelectual. Eu fugeam la handbal, ei mă luau înapoi. La fotbal, la fel… Am devenit un fel de intelectual, dar la un moment dat am început să fac din ce în ce mai mult sport – fotbal, volei, de două ori pe săptămână și alergam 10 km/zi din două în două zile. Dar alergam pe asfalt, fără să știu prea multe despre asta, corpul meu nu era pregătit să fac atât de mult sport, așa că a fost o chestiune de timp până să-mi cedeze un genunchi. M-am dus la doctor după vreo 9 luni de tras de el cu creme, genunchiere, păcăleli dintr-astea. Mi-a spus că am tendinită, adică un fel de inflamare a tendoanelor la ambele picioare, la unul mai pregnant.  De vreo două luni mi-a intersiz să mai fac orice sport și urmez tot felul de proceduri care mi-au îmbunătățit situația cu foarte puține procente. Așa că m-am apucat să pun mușchi, să merg la sală. Ceea ce e drăguț, pentru că toată viața am urât sala și acum am descoperit că-mi place, de fapt. Oricum, încerc să mă antrenez cumva, pentru că peste trei săptămâni merg pe Everest, până la base camp.

Îți faci așteptări, când pornești într-o astfel de călătorie?

Nu trebuie să-ți faci așteptări. Așteptările mele sunt să reușesc să urc până la 5.545 de metri. Asta-i tot. Nu o să fie ușor. Știu cum a fost în Peru, anul trecut, pe la 4.200. Ziua era bine, dar nopțile nu prea dormeam… Adică dormeam, mă trezeam…

De ce simt oamenii nevoia să urce pe munți înalți?

E! Vrei să-ți dau unul sau mai multe motive? Pentru că nu pot să coboare în locuri foarte adânci. Cel mai adânc în pământul asta s-a coborât la 10 km; în sus – sky is not the limit anymore. Adică e mai ușor să urci decât să cobori. Pentru că fiecare muntele înseamnă fie un refugiu, fie o fugă de altceva, fie o depășire a unei anxietăți de altă natură. Adică nu urci muntele doar ca să urci muntele. Firește că-ți place și fizic chesta asta, dar muntele are, pentru fiecare  un alt simbolism. Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva. De-aia nu vrem să mergem acolo – preferăm marea – și de-aia vrem să-i urcăm pe cei mai înalți. Știu ce înseamnă pentru mine, dar n-aș discuta despre asta acum..

Când am revenit, în noiembrie, la Ivcelnaiv pentru completările la interviu, alter ego-ul lui se întorsese deja de pe Everest. Cum a fost? „Wow. A fost nesfârșit. De frumos, de lung, de greu. Am reușit să urc până la 5.545 de metri, dar asta doar pentru că am vrut să renunț o dată mai puțin decât am vrut să nu renunț. Sorin, liderul expediției, are un merit enorm la faptul că am reușit să urc până la capăt. A fost intens. Un drum nesfârșit către interiorul meu”. Am simțit nevoia să fac un ultim check, să văd ce alte nesfârșite experiențe exterioare și interioare mai trăiește Iv. Era exact acolo unde trebuie: „Faptul că sunt poet și tată sunt două experiențe nesfârșite. Din fericire, le pot trăi în fiecare zi”.