Motto:
„Republicani, mă rog, cu toţii
Descoperiseră alt mod
De-a da cuvânt la noi emoţii
Şi se-nchinau la Voievod!”
(Adrian Păunescu, Actorul)
Monarhia a fost cea mai obişnuită formă de guvernământ din istoria umanităţii. Până nu demult, majoritatea statelor de pe mapamond aveau în fruntea lor capete încoronate. Acest lucru, care poate părea ciudat în ochii unui „republican” din ziua de astăzi, este însă cât se poate de logic şi raţional, dacă ştim ce înseamnă statul şi puterea politică. Printr-un contract social, la începuturi nescris, membrii unei societăţi deleagă unor instituţii centrale o serie de atribuţii, cum ar fi întreţinerea canalelor de irigaţii, apărarea în faţa pericolelor externe, asigurarea ordinii interne, elaborarea şi impunerea legilor sau prelevarea impozitelor. Dar pentru ca acest sistem să funcţioneze, este necesar ca puterea şi suveranitatea să fie concentrate într-un punct central. Or această concentrare a puterii se realizează în modul cel mai natural prin încredinţarea ei în mâinile unei singure persoane.
„Monarh va să zică sângur stăpânitoriu” (Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada)
Gândirii democratice, care are la bază principiul egalităţii de drepturi între toţi membrii societăţii şi este dominantă în ziua de astăzi, îi repugnă ideea ca un singur individ să fie pus deasupra celorlalţi. Dar în această chestiune nu este vorba despre persoane, ci despre instituţii. Chiar şi în cea mai egalitară republică există un „cap” al statului, un preşedinte, care este chemat să conducă sau cel puţin să reprezinte întreaga societate, iar acest lucru nu contravine principiilor democratice. Desigur, un preşedinte poate fi schimbat, după câţiva ani. Dar doar acest lucru nu îl va face mai popular, pe parcursul mandatului său, iar până la alegerile următoare el trebuie acceptat şi de către cei care nu l-au votat (şi care în practică reprezintă majoritatea populaţiei), întocmai ca un monarh ereditar.
De-a lungul istoriei, pentru a asigura exercitarea eficientă a puterii şi mai ales continuitatea acesteia, statele au recurs în mod frecvent la principiul dinastic. Chiar dacă izvorăşte din interiorul societăţii (cum am spune noi astăzi), puterea trebuie să se situeze undeva în afara acesteia, deoarece numai în acest fel îşi poate îndeplini funcţiile în mod corespunzător. Tocmai pentru a exprima acest principiu, regele se diferenţia atât de mult de restul societăţii, prin prestigiul nelimitat de care se bucura, până într-acolo încât era zeificat. Chiar dacă iniţial el nu fusese decât cel mai puternic şi mai eficace membru al tribului, în momentul în care devenea conducătorul acestuia era necesar ca puterea sa să primească un instrument simbolic şi instituţional superior, să se autonomizeze în raport cu restul societăţii. Aşa s-a născut principiul monarhiei ereditare, al statului dinastic.
Pe de altă parte însă, regii se identificau cât se poate de strâns cu societatea pe care erau chemaţi să o conducă. În Europa barbară, de exemplu, la vechii germani, celţi sau traci, forma cea mai răspândită de organizare politică era cea a regatelor etnice. O confederaţie de triburi, un neam care vorbea aceeaşi limbă şi care venera aceiaşi zei se supunea autorităţii unui rege ieşit din rândurile sale. Aşa au funcţionat, de pildă, regatele conduse de dinaştii daci. Uneori, basileul cumula calitatea de rege cu cea de mare preot (cazul lui Comosicus, numit în izvoarele latine „pontifex et rex”), pentru a sublinia şi în acest fel identificarea totală a puterii politice cu esenţa culturală a societăţii pe care o reprezenta. Faraonii egipteni, califii arabi, Tennō japonez, ayatollahul Khamenei, dar şi regina Marii Britanii (suveran şi cap al Bisericii Anglicane) întruchipează, în modalităţi diferite, aceeaşi idee.
Spre deosebire de regatele etnice, care vor cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă în Evul Mediu (şi din rândurile cărora vor lua naştere multe state moderne), imperiile au reprezentat o formulă politico-statală diferită, bazată pe ideea extinderii teritoriale continue, în principiu nelimitată, a unui stat. Imperiile pot fi monarhii, dar şi republici. Roma a ajuns un mare imperiu încă de pe vremea în care mai era republică. Imperii puternice au fost fondate de oraşele-state greceşti (unele dintre ele guvernate în mod democratic), iar mai târziu de Serenissima Republică Veneţiană, de Provinciile Unite olandeze, în veacul al XVII-lea, ori de cea de-a Treia Republică Franceză, în secolele XIX-XX. Statele Unite ar putea fi şi ele un exemplu în acest sens, fie că ne gândim la imperialismul american de acum un secol (care i-a adus Filipinele, Cuba sau Puerto Rico), fie la hegemonia mondială (Empire Lite) mai recentă.
Monarhia, republica şi revoluţia
A fost cât se poate de firesc, aşadar, ca până la începutul secolului al XX-lea forma de guvernământ monarhică să prevaleze. În Europa, republicile erau mai curând nişte ciudăţenii exotice, cum a fost Republica nobiliară poloneză, din Evul Mediu (de fapt o monarhie electivă), confederaţia cantoanelor elveţiene ori Republica San Marino. Cu atât mai mult, pe celelalte continente, în Africa, în Asia sau în Oceania, împăraţii, sultanii, regişorii ori şefii de trib îşi conduceau popoarele cu sceptrul în mână şi coroana pe cap.
Dar această stare de lucruri va lua sfârşit în curând. Principalul motiv era acela că pe parcursul proceselor de modernizare şi de emancipare politică, în unele state, societatea (sau cel puţin o parte mai agitată a ei, o „minoritate revoluţionară”) a considerat că monarhia reprezintă o piedică în calea respectivelor evoluţii.
Fiind prima ţară care a păşit pe calea modernizării politice şi economice, Anglia a fost şi prima care şi-a decapitat suveranul (pe Carol I Stuart, în 1649), instaurând republica efemeră (în fapt, o dictatură rigidă) a lui Oliver Cromwell. Englezii au fost însă şi cei care au realizat, tot printre primii, că descăpăţânările şi revoluţiile nu reprezintă o cale optimă de modernizare, ci doar o soluţie de avarie, motiv pentru care Edmund Burke a inventat doctrina conservatoare. Ca urmare, ei şi-au revenit frumos, după paranteza republicană dintre anii 1649-1660, şi au restaurat sistemul monarhic, care nu numai că nu a mai fost văzut de atunci încoace ca o piedică în calea emancipării, liberalizării şi democratizării, ba dimpotrivă, a fost preţuit ca un garant al coeziunii naţionale şi ca un instrument eficace de promovare a reformelor şi modernizării. În Marea Britanie, modernizarea nu a fost înfăptuită împotriva monarhiei, ci împreună cu monarhia. Într-un mod asemănător s-au modernizat şi Japonia (cu concursul decisiv al suveranilor săi, începând cu împăratul Meiji) ori ţările din nordul Europei, Suedia, Danemarca sau Norvegia.
Republica a fost instaurată în fostele colonii engleze din America de Nord, începând cu anul 1776, deoarece coloniştii de aici nu s-au putut emancipa de sub guvernarea autoritară a regelui George al III-lea decât ieşind de sub suveranitatea Coroanei britanice. Dacă regele ar fi dus o politică mai moderată, poate că Statele Unite ar mai fi păstrat o legătură politică formală cu monarhia care a dat naştere societăţii nord-americane, aşa cum au făcut-o Canada sau Australia. Dar pentru americanii de la 1776 monarhia britanică era sinonimă cu tirania. Ca urmare, cultura politică americană a fost fondată pe baze republicane.
Într-un mod oarecum similar s-au desfăşurat lucrurile în America Latină. Emanciparea de sub stăpânirea spaniolă, la începutul secolului al XIX-lea, a dat naştere unei constelaţii de republici, destul de dubioase, instabile şi opresive în ceea ce priveşte regimul lor politic şi social.
Scenariul clasic al intrării în modernitate printr-o ruptură violentă în raport cu Vechiul Regim şi cu monarhia a fost jucat, în modul cel mai dramatic, de incomparabila Republică franceză (care, după cum ştim, nu a fost una singură, ci a ajuns la numărul de cinci). Francezii şi-au decapitat şi ei suveranul, în 1793, dar acest lucru nu i-a ajutat să-şi regăsească echilibrul politic, până după Al Doilea Război Mondial, timp în care au ţinut-o doar în schimbări de regim: trei revoluţii, două imperii, o Restauraţie, o monarhie constituţională, cinci republici, plus un experiment comunist şi un regim autoritar semi-fascist. Exemplul dureros al Franţei a arătat încă o dată că abandonarea monarhiei nu a fost soluţia optimă pentru modernizare, ci o experienţă traumatizantă.
Alte republici au luat naştere în contextul prăbuşirii imperiilor multinaţionale şi conservatoare, după Primul Război Mondial (Germania, Uniunea Sovietică, Turcia, China, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia), iar cele mai multe au apărut după cel de-al Doilea Război Mondial (vezi puzderia de republici africane), pe ruinele fostelor imperii coloniale. Câteva, cum a fost cazul României, Iugoslaviei sau Bulgariei, au fost impuse de regimurile comuniste, sub imperiul ocupaţiei sovietice. Pentru că toate aceste state, din diferite motive, au simţit nevoia să lase în urmă trecutul, ele şi-au schimbat nu doar numele sau frontierele, ci şi forma de guvernământ tradiţională.
Cu toate acestea, sub învelişul lor republican, unele dintre ele au conservat vestigii ale vechiului spirit monarhic. De exemplu, preşedintele Statelor Unite (care nu are nici măcar un prim-ministru) a primit prin Constituţia din 1787 puteri asemănătoare cu cele ale unui monarh constituţional, cu singura diferenţă că trebuia reales după patru ani (iar până la amendamentul 22, din 1951, Constituţia nu prevedea nici o limitare a numărului de mandate). Nu degeaba, preşedintele american este considerat, până astăzi, cel mai puternic om de pe planetă. Iar dacă treci prin faţa Palatului Élysée şi arunci o privire spre cuirasierii cu coif şi cu panaş, care îi dau onorul ochelaristului de Hollande (socialist, pe deasupra!), de parcă el ar fi Le Roi Soleil, înţelegi că francezii cei atât de laici şi republicani şi-au păstrat în subconştient monarhia, care iese la iveală de sub poleiala ţanţoşă a Republicii franceze.
Regele Ferdinand pe catafalc
„Stăpânia monarhică/ Este dintru toate mai harnică”
Cei care consideră că monarhia este depăşită şi că ea regresează astăzi în lume pot să arunce o privire asupra indexului dezvoltării umane (Human Development Index), care ierarhizează statele cu cei mai înalţi indicatori de dezvoltare (venit pe cap de locuitor, educaţie şi speranţă de viaţă). Deşi dintre cele 193 de state membre ale ONU doar 44 sunt monarhii, pe lista celor mai dezvoltate state ele ocupă nu mai puţin de 6 poziţii între primele 10 locuri şi 11 poziţii între primele 20. Iar în indicele democraţiei (Democracy Index), în topul primelor zece locuri figurează nu mai puţin de şapte state monarhice, un argument copleşitor pentru cei care consideră că monarhia nu face casă bună cu democraţia. În ambele clasamente, o monarhie se află pe primul loc. State cu formă de guvernământ monarhică, aşa cum sunt Norvegia, Danemarca, Suedia, Marea Britanie, Canada, Australia, Japonia, Qatar sau Emiratele Unite Arabe, se numără printre cele mai dezvoltate, moderne şi bogate ţări ale lumii, la ora actuală. Fără îndoială, forma lor monarhică de guvernământ nu ne oferă singura explicaţie a succesului statelor amintite. Dar, în mod evident, ea nu reprezintă nici un obstacol în calea dezvoltării acestora. Dimpotrivă.
România salvează monarhia?
Ce facem noi, românii, cu monarhia şi cu dinastia pe care încă le mai avem? Cam tot ceea ce facem cu restul potenţialului nostru de dezvoltare, de la terenul agricol şi până la universităţile de cercetare avansată.
Spre deosebire de situaţia din România, în Muntenegru, statul republican a acordat Casei Regale Petrović-Njegoš un statut oficial de maximă importanţă, aceasta având rolul de a promova identitatea, cultura şi tradiţiile muntenegrene. Prin lege, detronarea dinastiei (survenită încă din anul 1918) a fost declarată ilegală, iar conducătorul Casei Regale, prinţul Nikola al II-lea, a primit privilegiile şi onorurile cuvenite unui şef de stat, dreptul de a reprezenta guvernul pe plan internaţional şi o alocaţie financiară egală cu cea a preşedintelui ţării. După moartea sa, aceste drepturi se vor extinde asupra urmaşilor săi la conducerea Casei Regale.
În România, singura recunoaştere oficială a poziţiei regelui derivă din legea nr. 406/2001, care acordă o serie de drepturi foştilor şefi de stat ai României. Evident, această lege nu se extinde asupra Casei Regale a României, care pentru statul român nu există, decât cel mult ca o entitate privată. Iar în ceea ce priveşte proprietăţile care au fost retrocedate regelui, până la urmă, acestea i-au fost restituite pe calea dreptului comun, la fel ca oricărui alt cetăţean român care le-a pierdut.
În anii `90, monarhia a fost o idee care a prins în societatea românească, îndeosebi în rândurile celor care credeau că sub egida acesteia România avea o şansă în plus să se desprindă mai repede de trecutul comunist. „Monarhia salvează România” era o deviză care a mobilizat un milion de oameni la Bucureşti, în 1992, cu ocazia vizitei regale. Cu toate acestea, potrivit sondajelor de opinie ulterioare, majoritatea românilor nu sunt de acord cu restaurarea formei de guvernământ monarhice, iar unii politicieni chiar declară cu emfază că sunt „republicani”.
Istoric vorbind, este greu să fii republican în România, deoarece la noi republica nu a avut nici o tradiţie, cu excepţia republicii populare şi socialiste create de comunişti. În Franţa, în Statele Unite sau în America Latină, republicile s-au construit din confruntarea cu un sistem monarhic considerat opresiv, iar momentele fondatoare ale modernităţii lor politice au fost republicane. La noi, dimpotrivă, toate episoadele eroice şi realizările importante ale istoriei moderne, Independenţa, Unirea, parlamentarismul, reforma agrară sau votul universal au fost înfăptuite sub egida monarhiei, şi nu împotriva acesteia. Iar înlăturarea monarhiei este asociată cu un eveniment nefast, instaurarea regimului comunist. Şi atunci cum să fii republican, altfel decât ca rod al propagandei comuniste („Republică, măreaţă vatră”), plus ceea ce a mai adăugat regimul fesenist după 1989?
Alt argument al partizanilor republicii este acela că monarhia, deşi a fost sublimă, nu mai este potrivită şi necesară la ora actuală. Românii o respectă, până şi Ion Iliescu i se adresează astăzi regelui Mihai cu apelativul „Sire” şi îl consideră un factor de echilibru, dar, evident, forma de guvernământ republicană e mult mai bună pentru România şi singura imaginabilă.
Cu ce au fost preşedinţii de până acum ai României mai buni decât ar fi fost regele Mihai (şi asta nu din punctul meu de vedere, ci chiar din cel al „republicanilor”), îmi este imposibil să înţeleg. Toţi preşedinţii pe care i-am avut din `89 încoace, domnii Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, au reuşit, pe drept sau pe nedrept, să atragă asupra lor o ostilitate remarcabilă, din partea unor sectoare masive ale populaţiei. Vom vedea cum va pleca preşedintele Iohannis de la Cotroceni. Dar în aceste condiţii, de ce sunt mai buni preşedinţii decât un monarh constituţional, care prin natura poziţiei sale este un element ponderator în societate, care domneşte, dar nu guvernează? I-am văzut pe toţi cei patru preşedinţi de până acum, gravi, impozanţi, pozând în atitudini marţiale, cu mâna la inimă sau pe Biblie, înconjuraţi de gărzi în costume de epocă. Dar atunci de ce nu am putut lăsa un rege adevărat să joace acest rol ceremonial, care i se potriveşte mult mai bine unui suveran încoronat decât unui civil fără pedigree, un civil care va părăsi după o vreme Palatul Cotroceni pentru apartamentul de acasă sau vila lui de protocol, lăsând ca locul prestigios al puterii să fie ocupat de un alt politician şters sau controversat?
Iar dacă nu ne place excesul de autoritate şi poziţia acordată unui singur om, să nu uităm că în republica noastră semi-prezidenţială preşedintele are puteri mult mai întinse decât oricare monarh constituţional. Un rege nu i-ar numi pe şefii serviciilor secrete şi nici nu ar primi informări despre convorbirile telefonice ale adversarilor săi politici. Asta, printre altele, şi pentru că un rege constituţional nu are adversari! El are doar supuşi loiali, care au privilegiul să îl servească, în calitatea sa de simbol viu al naţiunii. Într-o monarhie, privilegiaţi sunt cetăţenii care se bucură că au un rege, şi nu suveranul, care nu este decât primul servitor al statului. Într-o republică, este adevărat, suntem cu toţii egali, în lipsa noastră de respect faţă de o autoritate superioară, care să ne unifice energiile într-un efort colectiv.
În fine, ultimul argument împotriva monarhiei, poate cel mai des întâlnit, face apel la calitatea oamenilor care o întruchipează. Bine, spun unii, ar fi frumos să avem şi noi o monarhie, ca în Anglia, multă lume ar fi de acord, dar cine să ne fie rege? Regele Mihai e prea bătrân şi nu e un mare orator; principesa Margareta e femeie; sau cum ar fi regele Duda? Uite câte scandaluri sunt şi în Casa Regală, cu lupte de cocoşi, cu excluderi de la succesiune…
Este o mare greşeală să confundăm monarhia ca instituţie, pe de o parte, cu persoana unui anumit monarh, pe de altă parte. Monarhia nu este o persoană fizică, ci un principiu de autoritate şi un simbol naţional. Toate acestea sunt întruchipate, este adevărat, în persoana vremelnică a unui om în carne şi oase. Dar monarhia este mult mai mult decât un suveran. Şi în Marea Britanie au existat întotdeauna regi buni şi regi răi, regi inteligenţi sau chiar handicapaţi mental. În secolul al XX-lea, Edward al VIII-lea şi-a părăsit tronul pentru o femeie şi nici actualul prinţ de Wales nu a fost departe de acest lucru, datorită celui de-al doilea său mariaj. Dar indiferent de calităţile sau defectele personale ale suveranilor săi, monarhia britanică a supravieţuit, ba mai mult decât atât, a condus mereu Regatul Unit, care a fost şi a rămas, sub conducerea ei, una dintre ţările cele mai libere şi mai prospere de pe mapamond.
„La un norod bun, va fi bună şi monarhia şi democraţia, dar la cel rău, şi una ş-alta va fi rea”
(Un excepţionalist negativist din Epoca Luminilor)
Fără îndoială că monarhia nu poate fi restaurată acolo unde cetăţenii nu o vor. Mai mult decât atât, acolo unde nu are rădăcini. Pentru că alegătorii şi cetăţenii, care într-o democraţie se întreabă mereu „eu cu cine votez?”, nici nu ştii când îşi pot schimba convingerile, peste noapte, în faţa unei urne sau a unui operator de sondaje. La noi, cetăţeanul turmentat, portretizat de Caragiale, a înfăptuit şi Republica de la Ploieşti, prima republică, paradigmatică, din istoria românilor! În Bulgaria şi în Cambodgia, doi foşti regi au ajuns prim-miniştri. Dar aceasta nu este o soluţie monarhică, iar regele nu este un politician pe care să-l alegi. Din asemenea motive, regele Mihai a refuzat să candideze la preşedinţie, atunci când liberalii i-au propus acest lucru.
Aşadar, dacă monarhia nu are rădăcini adânci în instituţiile ţării şi în convingerile cetăţenilor, atunci, într-adevăr, mai bine fără. Carol I a experimentat pe propria piele această situaţie, la începuturile domniei sale, când miticilor nu le era prea clar ce vor de fapt. După ce liberalii radicali tocmai îl debarcaseră pe Cuza (cu complicitatea ofiţerilor din gardă, care îi juraseră credinţă), după vreo doi ani se săturaseră şi de neamţul care nu voia să le facă jocurile politice. Şi atunci, ce-i de făcut? O rivuluţie, şi jos cu el! Principele a reflectat foarte serios dacă în aceste condiţii monarhia poate să funcţioneze în România, a cerut sfatul tatălui său (fost ministru-preşedinte al guvernului Prusiei), iar decizia de a rămâne totuşi la Bucureşti a fost una luată la limită. Până la urmă, suveranul nu s-a înşelat, iar monarhia a reuşit să pătrundă mai adânc în sufletele şi în moravurile românilor, mai ales după epopeea de la Plevna.
Dacă respectul faţă de tradiţie, echilibrul, loialitatea, devotamentul, coeziunea în jurul unor principii şi valori naţionale sunt sentimente şi atitudini care caracterizează în profunzime societatea românească, atunci monarhia mai are un viitor pe malurile Dâmboviţei. Altfel, dacă ne dorim doar eficienţă în afaceri, creşterea PIB-ului, satisfacerea consumului şi salarii cât mai consistente, atunci poate că e bună şi o republică. Oricum, nu vom ajunge prea repede nici acolo, cu politicienii pe care îi avem.
Dar să rămânem totuşi optimişti, la fel ca străbunicii noştri de la 1866, reamintindu-ne versurile unui poet republican:
„S-au dat deoparte cu sfială,
Mulţimea toată murmura
Văzându-i hainele de gală:
Să ne trăieşti, Măria-Ta!”
