1
2
3
4
Text de Sorin Mitu

Incredibila istorie a lui Moş Crăciun, ramificată pe parcursul a sute şi mii de ani, reprezintă una dintre cele mai grăitoare mărturii despre nevoia noastră irepresibilă de a crede, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. În prima sa carte de succes, Paulo Coelho ne povesteşte că prin 1986 doar patru sute de oameni pe an mai făceau pelerinajul la Santiago de Compostela. Peste nici două decenii, numărul acestora crescuse la câteva sute de mii! Erau mai mulţi decât în Evul Mediu! Oare ce se petrecuse în conştiinţele a milioane de oameni, destul de sceptici până atunci, la fel ca şi în sufletul scriitorului brazilian, sedus la maturitate de misterul alchimiei şi al experienţelor spirituale profunde?

Mai crezi în Moş Crăciun?

Se poate răspunde cu uşurinţă la întrebările de mai sus, cu ajutorul unei schiţe istorice foarte simple. Până prin secolul al XVIII-lea, adică atâta vreme cât toată lumea a trăit în cadrul unor societăţi tradiţionale, oamenii obişnuiau să impregneze întreaga lor existenţă cu sensuri religioase extrem de puternice. Tot ceea ce se întâmpla în jurul lor, în lumea profană, era într-o legătură strânsă cu spaţiul sacru şi metafizic. Naşterea universului, moartea oamenilor, năvălirea tătarilor, proasta guvernare, dar şi împrejurarea că vaca a stârpit şi nu mai dădea lapte, toate erau din voia Domnului, se datorau karmei sau vreunui duh ascuns în fiecare fiinţă, idee sau lucru. Era vremea domniei atotputernice a lui Moş Crăciun.

Începând cu Epoca Luminilor şi apoi a pozitivismului din veacul următor, oamenii moderni au socotit că este mai potrivit să explice lumea în care trăiau doar cu ajutorul ştiinţei şi al raţiunii. Dumnezeu, dacă mai exista, va fi exilat în ceruri. Iar în ceea ce priveşte sensurile mai profunde atribuite activităţilor omeneşti, ele erau identificate acum mai ales prin intermediul ideologiilor, credinţele laice care substituiseră religia în efortul de explicare şi de înţelegere a lucrurilor pământeşti. Progresul, naţiunea, liberalismul sau comunismul au luat locul lui Dumnezeu şi al teologiei. Moş Crăciun s-a transformat în Moş Gerilă.

Dar a venit sfârşitul secolului al XX-lea şi postmodernismul. Contemporanii noştri – mai întâi filosofii – au început să nu mai creadă orbeşte în marile ideologii politice şi culturale, basmele ideologice au fost deconstruite şi demitizate. Şi atunci, în ce să mai credem, mai ales atunci când raţiunea se dovedeşte incapabilă să ne potolească temerile şi să ne hrănească speranţele, să ţină pasul cu prefacerile atât de rapide care ne modifică în fiecare clipă condiţiile de existenţă? În mod natural, oamenii – care în marea lor majoritate nu sunt filosofi deconstructivişti – se vor întoarce spre credinţele de altădată, spre Evul Mediu şi spre tradiţiile care le explică pe toate şi care ne dau un sens. Ne întoarcem la Moş Crăciun.

Dar un asemenea come-back este şi el destul de problematic şi deconcertant, cum sunt aproape toate lucrurile astăzi. Moşul de altădată nu putea fi văzut de nimeni, el doar îşi lăsa darurile prin ghetuţe şi pe sub pom, rămânând în exclusivitate un obiect al credinţei. În schimb, moşii postmoderni, construiţi din pixeli şi multiplicaţi la nesfârşit prin pieţe şi pe ecrane, se inserează în realitatea noastră virtuală la fiecare pas. Până şi comandamentul nord-american al apărării strategice (NORAD), unitatea militară care protejează America de ameninţarea nucleară rusească, a promovat, începând cu anul 1955, un program de detectare şi urmărire a lui Moş Crăciun, program denumit NORAD Tracks Santa. Există sau nu există Moş Crăciun? Răspunsul nu mai este „da!” sau „nu!”; ci „de ce nu?” Dacă absolut orice ne trece prin cap, de bine sau de rău, orice blestemăţie, orice himeră sau vis imposibil poate să prindă viaţă sub forma unei aplicaţii pe calculator, atunci de ce nu ar exista şi Moş Crăciun?

Tirul critic al discursului bisericesc nu se îndreaptă asupra substratului păgân, ci, atunci când se întreabă: „Crăciunul fără Hristos?”, teologii au în vedere, ca principal inamic, consumerismul contemporan

Sărbătorile de iarnă la români

Cum spuneam, Moş Crăciun are o istorie şi o genealogie care te lasă cu gură căscată. În literatura ştiinţifică internaţională s-au scris enciclopedii, biografii şi nenumărate studii dintre cele mai erudite dedicate venerabilului personaj. Originile precreştine, ilustrate prin colinde, obiceiuri populare şi folclor, legătura indisolubilă cu Sfântul Nicolae, ca şi cu sărbătoarea Naşterii Domnului, precum şi povestea inventării lui Moş Crăciun de către americani şi compania Coca-Cola, sub auspiciile societăţii de consum, sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute episoade ale aceste epopei neterminate.

Pentru noi, românii, ca pentru orice altă societate cu origini ţărăneşti recente, partea cea mai substanţială a istoriei lui Moş Crăciun, care s-ar cuveni să trezească un interes mai profund şi mai puţin frivol din partea celor de astăzi, se leagă de modalităţile în care antecesorii noştri premoderni celebrau sărbătorile şi răstimpul iernii. Discuţiile nesfârşite şi de multe ori neserioase despre „originile precreştine”, „păgâne” sau „dacice” ale sărbătorii nu merită nici pe departe atenţia care li s-a acordat de-a lungul timpului, deoarece ele au fost de obicei manipulate politic şi ideologic, în cele mai diverse moduri.

În general, evidenţierea caracterului „precreştin” al Crăciunului era o modalitate tipic romantică de subliniere a caracterului său arhaic, pitoresc şi exotic, demn de toată simpatia unor orăşeni care priveau tradiţiile româneşti ca pe nişte artefacte din Papua Noua Guinee. Tracomanii, la rândul lor, jubilau atunci când înregistrau orice corespondenţă între un obicei românesc de Crăciun şi vreo consemnare cât de cât asemănătoare din lumea antică. Nu se îndoieşte nimeni că asemenea tradiţii pot avea origini străvechi. Dar să reconstitui tot drumul acestora şi să le datezi cu o asemenea precizie, când mărturiile despre ele sunt extrem de subţiri, este incorect din punct de vedere ştiinţific.

Uneori, sublinierea rădăcinilor precreştine ale Crăciunului avea şi rolul de a submina interpretările religioase, adevărurile Bisericii. Propaganda comunistă, de exemplu, a încercat să facă aşa ceva, folosind însă tot ceea ce savanţii din epocile anterioare spuseseră deja pe această temă, aşa că niciodată nu a fost clar cât anume din respectivele alegaţii era propagandă ateistă, cât era etnologie şi folclor şi cât era proslăvire romantică a unei lumi arhaice. În mod paradoxal, Biserica ortodoxă nu a încercat, în general, să se raporteze polemic la această evidenţiere insistentă a originilor precreştine ale sărbătorilor noastre. Dimpotrivă, a încercat să transforme acest inamic (tocmai pentru că îl considera prea puternic pentru a îndrăzni măcar să-l înfrunte) într-un aliat. Când vorbesc despre sărbătorile Paştilor sau ale Crăciunului, teologii ortodocşi nu se sfiesc să evoce şi originile păgâne ale acestora, pentru a evidenţia în acest fel legătura de factură naţionalistă dintre arhaicitatea românească şi creştinismul ortodox. Din cele mai vechi timpuri, de pe când erau daci şi păgâni, strămoşii noştri au fost de fapt un fel de români şi creştini, lucru bine evidenţiat şi de modul neschimbat de mii de ani în care ei sărbătoresc Crăciunul.
Ca urmare, tirul critic al discursului bisericesc nu se îndreaptă asupra substratului păgân, ci, atunci când se întreabă: „Crăciunul fără Hristos?”, teologii ortodocşi au în vedere, ca principal inamic, consumerismul contemporan, care i-ar îndepărta pe credincioşi de esenţa spirituală a sărbătorilor.

După 1989, nu a mai rămas aproape nimic din amintirea lui Moş Gerilă, perceput ca un înlocuitor artificial, ateu şi comunist al lui Moş Crăciun

Pentru omul tradiţional, sărbătorile erau modalităţi de învestire cu sens a tuturor momentelor importante din viaţa personală (botez, nuntă, înmormântare) sau comunitară. Pentru că oamenii trăiau în natură şi de pe urma naturii, celebrarea ciclurilor naturale, din a căror succesiune se năşteau roadele pământului, care îi hrăneau şi îi îmbrăcau, avea o importanţă capitală. Ca urmare, iarna se sărbătorea ceea ce era al iernii, indiferent dacă oamenii care făceau acest lucru erau creştini sau fuseseră păgâni.

În noiembrie, când ogoarele şi livezile rămâneau înnegurate şi pustii, când ziua se micşora şi când anul se pregătea să moară, pentru a renaşte încă o dată la primăvară, oamenii celebrau moartea naturii. Ziua morţilor, de la începutul lui noiembrie, la fel la Halloween-ul vest-european, evidenţia această stare. Era o vreme liniştită, de post şi de pace.

Sfârşitul anului marca însă un bilanţ. Anul vechi murea şi în haosul jocurilor zgomotoase ale ţurcăi sau caprei se năştea anul cel nou. Iar după cel de-al 27-lea an de domnie al lui Octavian Augustus, Naşterea Domnului Isus va deveni momentul menit să ilustreze cel mai bine această renaştere perpetuă. Acelaşi rol îl va juca şi Boboteaza, botezul Domnului, începutul unei noi vieţi. Se anunţa un an nou, iar ziua începea să crească, prefigurând sărbătorile de primăvară, regenerarea vegetaţiei şi a roadelor naturii, Dragobetele, Mărţişorul şi Paştele.

Aceasta era cupola de semnificaţii sub auspiciile căreia era sărbătorit Crăciunul. Porcul putea să fie acum tăiat, vinul scos din bute, postul lua sfârşit, lumea se veselea, iar copiii plecau prin sat, cu colinda, să primească şi ei nuci şi colaci. Pe acest fundal tradiţional se va insinua Moş Crăciun cel modern, cel care aduce în sacul lui jucării pentru copii şi este sărbătorit în cadrul familiei, lângă bradul împodobit din apartamentul de la bloc.

Cosmopolita genealogie a lui Moş Crăciun

Dar acest Moş Crăciun, pe care îl sărbătorim noi astăzi, nu s-a ivit dintre nămeţii satelor româneşti, unde nu a păşit până de curând niciodată. Ca atâtea alte lucruri bune pe lumea asta (ca şi creştinismul, ca să dau un singur exemplu), şi el este un produs de import, care a ajuns la noi pe o rută extrem de ocolită. Drumul lui Moş Crăciun a durat aproximativ 1700 de ani. Originile sale cele mai îndepărtate le putem găsi în sudul Turciei de astăzi, escale importante a făcut prin Olanda sau prin Germania, a prins forţe proaspete în Marea Britanie şi apoi a trecut oceanul în America. O dată înveşmântat în binecunoscuta sa uniformă de serviciu, şi-a fixat reşedinţa la Polul Nord (evident, nu înainte de expediţia lui Fridtjof Nansen, din anii 1893-1896), iar de aici a prins să-i bântuie pe toţi pământenii, de la bordul saniei sale trasă de reni.

Nu voi deschide aici o discuţie despre numele pe care l-a primit moşul pe plaiurile româneşti. Lingviştii noştri s-au străduit din greu să-i identifice toate etimologiile latine posibile: calatio – calationem, creatio – creationem, incarnationem etc. Mai recent, alţii au căutat – nu se putea altfel – şi rădăcini dacice, cu ajutorul niciodată refuzat al limbii albaneze. Ce ne-am face fără ea când vine vorba de daci? Ca lingvist amator, nu pot să spun nimic pe această temă, decât să le reamintesc cititorilor că în rusă avem cuvântul „Korochun”, iar în cehă şi slovacă „Kračún”. „Kracsun” există şi la bulgari şi la macedoneni, de unde, presupun lingviştii maghiari, derivă şi ungurescul „Karácsony”. Dar sigur că aceste omonimii aproape perfecte, de origine slavă, nu pot fi decât nişte coincidenţe! Mai bine tac, că ne aude Dughin, Putin sau generalul Patruşev şi azi-mâine fac o cerere de anexare, pe bază de afinităţi lingvistice, ca în Ucraina sau Crimeea!

Cel mai îndepărtat strămoş al lui Moş Crăciun a fost Sfântul Nicolae din Myra, care, înainte de a fi sanctificat în Biserica creştină, a dus o existenţă omenească, între anii 270-343, pe lângă plajele însorite ale Antalyei de astăzi. El este cel care, potrivit tradiţiei, făcea daruri pe ascuns, punând câte un bănuţ în încălţările copiilor. De ziua Sfântului Nicolae, în 6 decembrie (or în ajunul acesteia, în seara zilei de 5 decembrie), în multe ţări ale Europei copiii primesc daruri, în amintirea acestei tradiţii. Acest obicei va fi deturnat însă de Martin Luther, la începutul secolului al XVI-lea. În acord cu doctrina sa creştină mai austeră (împărtăşită şi de preşedintele nostru, Klaus Iohannis), părintele protestantismului nu agrea cultul sfinţilor. Ca urmare, din dorinţa de a combate cultul Sfântului Nicolae, Luther a mutat ziua în care copiii primeau daruri, din 6 decembrie în ziua de Crăciun. Abia aşa a apărut în Europa Occidentală obiceiul de a face daruri copiilor de Crăciun, şi nu (numai) de Sfântul Nicolae, ca efect al amintitei manevre teologice luterane.

În Olanda, numele Sfântului Nicolae a fost alterat în forma Sinterklaas (de la Sint- Nicolaas). Sinterklaas a fost şi a rămas o sărbătoare extrem de populară la olandezi, din epoca medievală şi până în ziua de astăzi. Ea este celebrată în 6 decembrie şi îl are în centrul ei pe un moşneag cu barbă albă şi mantie roşie, prototipul îndepărtat al lui Moş Crăciun. Calul alb pe care călăreşte Sinterklaas a fost preluat, probabil, ca şi alte elemente ale acestor sărbători de iarnă, din mitologia popoarelor germanice. Strămoşul germanic al lui Sinterklaas – şi, prin urmare, şi al lui Moş Crăciun – pare să fi fost însuşi zeul suprem al vechilor germani, măreţul Odin.

Olandezii au fost cei care au întemeiat, prin anul 1625, aşezarea de la gurile fluviului Hudson, numită Nieuw-Amsterdam şi rebotezată în anul 1665 New York, după ce a fost cucerită de englezi. După cum era de aşteptat, coloniştii olandezi stabiliţi în America îl vor aduce cu ei şi pe Sinterklaas. În secolul al XIX-lea, figura simpatică a acestuia va fi adoptată de către toţi americanii, care îl vor redenumi încă o dată, dându-i numele sub care este cunoscut acum în întreaga lume, din Kârgâzstan până în China: Santa Claus.

Santa Claus a mai avut însă încă un bunic, în persoana lui Father Christmas, un fel de moş tradiţional al englezilor, o personificare a Crăciunului, sărbătorit în vechiul Albion încă din Evul Mediu. Şi istoria lui Father Christmas a fost marcată de ideologia religioasă, la fel cum a fost şi cea a Sfântului Nicolae. În timpul regimului republican condus de Oliver Cromwell, între anii 1649-1658, puritanii englezi au interzis celebrarea Crăciunului şi, implicit, a lui Father Christmas, considerate rămăşiţe catolice, papiste, indezirabile pentru adevăraţii protestanţi. Regaliştii, care se împotriveau puritanilor, vor lua apărarea venerabilei sărbători, care va fi restaurată şi ea după moartea dictatorului republican, o dată cu dinastia Stuarţilor.

Până în secolul al XIX-lea Father Christmas a fost însă doar o sărbătoare a adulţilor, care petreceau, beau şi se bucurau la fiecare sfârşit de an. Abia în epoca victoriană această străveche sărbătoare destul de masculină se va transforma într-una dedicată copiilor, fiind celebrată de acum înainte în tihna căminelor clasei mijlocii engleze, într-o societate burgheză, care cultiva valorile familiei. Apoi, Father Christmas va traversa şi el oceanul şi se va contopi cu omologul său american, Santa Claus.

În anii ’30 ai secolului al XX-lea, imaginea lui Santa Claus, bine acomodată deja în imaginarul american, va fi utilizată în campaniile publicitare ale companiei Coca-Cola, ai cărei desenatori vor finisa figura binecunoscută a moşului pe care îl îndrăgim şi îl ştim cu toţii. Cu toate acestea, după cum se poate remarca, Coca-Cola nu a fost mama lui Moş Crăciun, ci doar o guvernantă care i-a desăvârşit educaţia. Au mai existat şi alte companii americane care s-au folosit de Moş Crăciun în reclamele lor, chiar înainte de firma cu sediul în Atlanta.

1) Primul desen al lui Thomas Nast, care menţionează Polul Nord, ca „domiciliu” al lui Moş Crăciun. 2) Moş Crăciun, desenat de Thomas Nast. 3) Imaginea clasică a lui Moş Crăciun, realizată de Haddon Sundblom

Un moş comunist: Moş Gerilă

Un frate vitreg al lui Moş Crăciun, simpatizant al doctrinei comuniste, a fost faimosul Moş Gerilă. Istoria lui începe în Uniunea Sovietică, unde regimul bolşevic ateu a interzis Crăciunul şi sărbătorile asociate acestuia, dar a simţit nevoia să ofere populaţiei un substitut corespunzător din punct de vedere ideologic. În consecinţă, culturnicii bolşevici l-au adoptat pe Ded Moroz (Moşul Înghețului), o personificare a Crăciunului şi a iernii, din folclorul rusesc. Deşi la începuturi şi acesta a fost învinuit de propaganda comunistă de spirit mistic şi burghez, fiind considerat un aliat al preoţimii şi al chiaburimii, Ded Moroz avea nepreţuitul avantaj ideologic al unor origini sănătoase, populare şi precreştine. În cele din urmă, bolșevicii s-au convins că acesta poate fi un tovarăş de încredere al clasei muncitoare şi l-au preluat în recuzita propagandei socialiste, cu tot bagajul şi echipamentul său. Ded Moroz este singurul alter-ego al lui Moş Crăciun care respectă şi principiile egalităţii de gen, fiind însoţit de obicei de un personaj feminin, o nepoată, numită Snegurochka, Fecioara Zăpezii – un alt caracter tipic pentru imaginarul folcloric îngheţat al locuitorilor de la marginile Siberiei. Până astăzi, Ded Moroz şi Snegurochka au rămas nişte figuri extrem de populare în Rusia, dar şi în alte foste ţări comuniste, cum ar fi republicile musulmane din Asia Centrală sau statele din fosta Iugoslavie. În Croaţia, după dezmembrarea Iugoslaviei s-a încercat eradicarea lui Djed Mraz, versiunea locală a moşului rusesc, considerat o rămăşiţă nedorită a trecutului comunist, şi înlocuirea lui cu o variantă mai creştină, Djed Božićnjak . Dar populaţia nu a vrut să renunţe la personajul său îndrăgit.
În România, după 1948, comuniştii l-au promovat pe Moş Gerilă, surogatul progresist al retrogradului şi misticului Moş Crăciun. Bradul de Crăciun a devenit „pomul de iarnă”, iar sărbătorirea lui a fost mutată de Anul Nou sau pe 30 decembrie, aniversarea proclamării Republicii (sărbătoare pe care, din spirit de consecvenţă, s-ar cuveni să o celebrăm şi astăzi, din moment ce am decis să rămânem republicani). După 1989, nu a mai rămas însă aproape nimic din amintirea lui Moş Gerilă, perceput ca un înlocuitor artificial, ateu şi comunist al lui Moş Crăciun.

Doar câteva excepţii amuzante au mai persistat o vreme. În grădiniţele de limbă maghiară din Transilvania, diferenţa dintre Moş Gerilă şi Moş Crăciun a fost una prea subtilă pentru a fi sesizată de educatoare, mai ales că pentru copiii maghiari din Ardeal darurile de Crăciun sunt aduse în mod tradiţional de un îngeraş. În consecinţă, pe la începutul anilor 2000, atunci când fiul meu, preeducat într-un asemenea stabiliment, a învăţat şi un cântec de Crăciun din repertoriul poporului prieten român, acesta a fost „A venit, a venit / Moş Gerilă cel iubit”, acelaşi refren pe care îl cântasem şi eu pe la sfârşitul anilor 1960.

Moşule, ce tânăr eşti!

La fel ca pe vremea lui Oliver Cromwell şi a războaielor anglo-olandeze din secolul al XVII-lea, Moş Crăciun a rămas şi în zilele noastre un personaj important, uneori chiar patetic, al politicii internaţionale. În Kârgâzstan, de exemplu, o ţară cu populaţie musulmană de peste 85%, în anul 2007 s-a desfăşurat un mare festival dedicat lui Moş Crăciun, în cadrul căruia au evoluat pe scenă zeci de moşi cu barbă albă şi costum stacojiu, purtând pe cap cu mândrie faimosul kalpak kârgâz, vopsit, evident, tot în roşu. În schimb, în Uzbekistanul vecin şi prieten, Moş Crăciun (adică Ded Moroz) a fost interzis la televiziunea de stat, apreciindu-se că uzbecii sunt datori să îşi apere tradiţiile naţionale în faţa influenţelor străine corupătoare. Cam aşa este privită şi la noi Valentine’s Day, de către cei care o consideră o rivală invazivă a zânului nostru autohton, Dragobete. Revenind în Asia Centrală, respectiv în Tadjikistan, reţinem că în anul 2012, la Duşanbe, s-a înregistrat chiar şi un incident tragic, când un tânăr costumat în Ded Moroz a fost înjunghiat în faţa unei mulţimi furioase, care striga: „Necredinciosule!”

În schimb, m-am bucurat să aflu că mareşalul Abdel Fattah el-Sisi, conducătorul autoritar al Egiptului şi altfel un bun musulman, a fost primul preşedinte de aici care a participat la slujba de Crăciun într-o biserică ortodoxă coptă şi le-a urat creştinilor din ţara sa „Crăciun fericit!”

Ce să mai spunem despre China! Pentru că tovarăşii chinezi, ca nişte adepţi entuziaşti ai gândirii postmoderniste, au aruncat ideologia la coşul de gunoi al istoriei, închinându-se de la Deng Xiaoping încoace doar la zeul renminbi, ei au adoptat şi Crăciunul capitaliştilor, care a devenit la ei, în exclusivitate, o sărbătoare a consumului şi a prosperităţii economice de tip occidental. Acesta este, de fapt, cel mai reprezentativ Moş Crăciun al zilelor noastre, pe plan mondial. Un Moş Crăciun chinezesc, eventual de sex feminin, ca Snegurochka, îmbrăcat cu fustiţă mini şi cu căciuliţă roşcată pe cap, zâmbind cu gura până la urechi şi sorbind entuziast dintr-o doză de Coca-Cola îmbuteliată la Shanghai.

Vă doresc, aşadar, ca să folosesc dialectul cantonez, un sing daan lo jan fericit!

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR