Când te întâlneşti cu Poetul şi cu Poezia, lumea se schimbă. Are alte culori, mai vii şi mai multe. Are alt miros, care te face să-ţi lărgeşti nările. Papilele gustative freamătă de aromele ei şi, dacă iei lumea în mâini, nu-i mai simţi colţurile ascuţite, ci doar arcuirile fine şi delicate, ca ale unui şold de fecioară. Iar cântecul, cântecul ei e ca al unui cor de îngeri. Dar poezia trece de cele cinci simţuri ale omului şi-l transcende şi pe ce cel de-al şaselea, bunul simţ. Poezia, cum ar spune şi interlocutorul Ion Mureşan, e egală sau aproape egală cu Dumnezeu şi, în consecinţă, nu ar putea fi cuprinsă de vreun simţ omenesc, nici în vreun cuvânt sau în vreo definiţie. Poezia e, cum ar fi spus Nichita Stănescu, asemeni vieţii: „Ce este?/ Cum, ce este?/ Este, pur şi simplu./ Adică E, adică S, adică T, adică E./ Primul E e mai vechi decât ultimul E./ Atât”.
Când l-am întâlnit pe Poetul Ion Mureşan pentru interviul de faţă, tocmai scăpase de nişte intervenţii chirurgicale. Vasele sale sangvine erau înfundate şi asta nu mai e o poezie. Dar celelalte vase, de comunicare cu absolutul, erau curate ca lacrima, deşi nu le mai folosise de mai bine de un an pentru a aduce poezia sa aici, de nu ştiu unde. Nici el nu ştie de unde şi nimeni nu va şti vreodată de unde vine şi încotro merge ea, Poezia.
A fost redactor la revista studenţească „Napoca Universitară” (1977-1979), la revista „Echinox” (1979-1981), profesor de istorie, iar apoi redactor şi şef-secţie poezie la revista „Tribuna” (1988-1999). A mai lucrat la diverse publicaţii şi reviste şi este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990. Este unul dintre cei mai premiați poeți români contemporani, rintre ele amintim: Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul revistei „Poesis” pentru cea mai bună carte de poezie a anului; Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului la Festivalul de poezie Piatra Neamţ; Premiul de poezie al Academiei Române la Festivalul internaţional Nichita Stănescu, Ploieşti, 2000. A publicat volumele:
*Cartea de iarnă , poezii, editura „Cartea românească”, 1981. Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul special al revistei „Tribuna”
*Poemul care nu poate fi înţeles, poezie, editura „Arhipelag” 1993. Premiul Uniunii Scriitorilor din România; Premiul revistei „Poesis” pentru cea mai bună carte de poezie a anului; Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului la Festivalul de poezie Piatra Neamţ
*Cartea pierdută – o poetică a urmei , eseuri, editura „Aletheia”, 1999. Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor; Premiul „I. Negoiţescu” al revistei „Apostrof” pentru cea mai bună carte de eseu a anului, Nominalizată la Premiul pentru eseu la Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO)
*Carnavalul din poiană (împreună cu Ana Mureşan), teatru pentru copii, editura „Aletheia”, 2004. Premiul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor
*Le mouvement sans coeur de l’image, poezie, „Belin”, Paris, 2000, colecţia „l’extreme contemporaine”, traducere Dumitru Ţepeneag şi Olivier Apert.
Este prezent în numeroase antologii de poezie din ţară. Publicat în reviste literare şi tradus în antologii de poezie în Ungaria, Elveţia, Serbia, Slovacia, Italia, Germania, Franţa, SUA, etc.
*Acces interzis/ Zugang verboten! Poezie, Traducere Ernest Wichner, Buroabrasch, Viena, 2008
*The book of winter and other poems, poezie, traducere de Adam j. Sorkin şi Lidia ianu, University of Plymouth Press, Plymouth, 2011
*cartea Alcool, poeme, ed Charmides, 2011, Bistriţa, Premiul USR, premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, Premiul revistei „Observator Cultural”, Premiul Radio Romania Cultural.
*Oglinda aburită, eseuri conversaționale, Editura Charmides, Bistrița, 2013
*Publicistică: proză, cronici literare şi plastice, eseuri, editoriale, reportaje, interviuri, anchete, articole etc. necuprinse încă în volume
Aprecieri critice: Ion Negoiţescu, Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, Eugen Simion, Dan Cristea, Cornel Regman, Adrian Marino, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Victor Felea, Andrei Bodiu, Ion Bogdan Lefter, Irina Petraş, Otilia Hedeşan etc.
„De exemplu, câţi cititori, sau chiar câţi scriitori ştiu că unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română (dau doar un exemplu) se numeşte Ion Mureşan şi este, calendaristic vorbind, echinoxist şi optzecist şi trăieşte la Cluj?”
Ana Blandiana (în Ziua Literară nr. 98, aprilie 2004)
Sinteza: Ce a fost, ce a însemnat poezia odinioară, în vremurile ei bune, şi ce a ajuns să fie, ce mai reprezintă ea în ziua de azi?
Ion Mureşan: Pe vremuri, lumea era mai restrânsă, era prinsă în hartă şi nu prea fugea din limitele hărţilor, iar poezia avea o prestanţă mai mare. A fi poet însemna şi un lucru ciudat, dar şi ceva de invidiat. Lumea femininelor întreţinea mai mult poezia, muzele îşi întreţineau propriile cântări care li se aduceau. Erau saloanele, cenaclurile, întâlnirile mondene, ceaiurile de la ora 5; toate acestea erau prilej de a aduce un elogiu frumosului. Poezia era înţeleasă ca o cântare frumoasă, a frumuseţii. Sigur că pe urmă a început să se demonizeze, să vină poeţii demonici, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Ezra Pound mai încoace, Edgar Allan Poe, care au descoperit şi faţa neagră a lumii, soarele negru al melancoliei. Cu asta, poezia a făcut o explozie, a ieşit din limitele frumuseţii şi a început să cucerească lumea. De fapt, poezia este o relaţie între două realităţi, la fel de puternice: realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă. Subiectivitatea este o realitate. Poezia face legătura între aceste două realităţi, prin poezie începi să înţelegi că lumile sunt legate. Poezia este dovada existenţei lui Dumnezeu, cea mai mare dovadă a existenţei Lui, pentru că ea demonstrează că toate lucrurile sunt legate unele de altele, că toate lucrurile din Univers comunică, şi lucrurile interioare, şi fragmenetele de subiectivitate comunică între ele, şi ideile comunică între ele, şi cuvintele comunică între ele. Becquerel, un fizician de la începutul evului XX, spunea că dacă mişti un deget pe Pământ, ceva se mişcă pe Sirius. Asta dovedeşte că universul este o ţesătură de relaţii, că nu poţi să mişti ceva într-o parte a universului fără să se mişte ceva în altă parte a universului. Eu am mers mai departe şi am zis că, dacă mişti ceva în cuvântul deget, ceva se mişcă în cuvântul Sirius. Şi cuvintele sunt atât de legate între ele încât nu poţi să rupi o relaţie armonică. Sigur că Dumnezeu este stăpânul acestei armonii şi este chiar însăşi această armonie. Şi poetul încearcă să vorbească, să lege cuvinte foarte îndepărtate. Aici aş recurge iar la o definiţie, a lui Artur Lundkvist, un poet suedez, care definea poezia ca o sfoară întinsă între far şi cireş. Ce legătură este între far şi cireş?! În prima instanţă, nu e nicio legătură. Ce legătură să fie?! Dar poezia demonstrează că cele două sunt legate. Aceste lucruri sunt în relaţie foarte strânsă şi intimă unele cu altele, deşi-s realităţi foarte îndepărtate. Şi deşi-s foarte îndepărtate, sunt aduse la un loc.
Ion Mureşan recitând unul dintre poemele sale, când împlinea 60 de ani
Din ce s-a născut poezia? Sau nu s-a născut, de fapt, ci preexista? Aţi asemănat-o cu Dumnezeu, aţi apropiat-o de El; poezia s-a născut o dată cu Dumnezeu, dacă putem zice că Dumnezeu s-a născut? E şi ea de la începuturi?
Poezia este prima formă de cunoaştere a lumii. Exact cum e cu copilul. Eu aşa văd şi oamenii primitivi, omul de Neandrethal, Homo sapiens. Nu aveau stăpânire asupra lumii, totul era o taină, un mister în jurul lor şi ei pătrundeau în lume într-un perpetuu necunoscut. Şi nu-i interesa atât de mult cunoaşterea lumii, cât ideea ei; erau încântaţi de lume şi pe urmă, sigur, au început s-o ia în stăpânire şi să facă frumosul să treacă în util. Dar starea aceea de descoperire a lumii este de fapt poezia. Blaga spunea: cu lumina mea sporesc a lumii taină. Poezia nu este o cunoaştere, este un spor de necunoaştere a lumii. Şi la copil: cu cât înaintează în poarta lumii, a lumii din casă, a lumii din curte, cu atât taina creşte, lumea este mare şi descoperi noi şi noi mistere.
Omul are nevoie de poezie ca de hrană
Din câte ştiu, primele expresii artistice cunoscute ale omului sunt acele desene rupestre sau, poate mai vechi, acele bijuterii şi obiecte gravate de acum 75.000 de ani. E şi acolo vorba de poezie, de fapt, transpusă grafic?
Da, este o formă de mirare. O mirare şi o încercare de împrietenire cu lumea. Omul a încercat să se împrietenească cu lumea, cu animalele. A transforma un animal într-un zeu este un imn până la urmă; a crea zei, a crea forţe deasupra ta înseamnă a cânta, este echivalent cu a cânta lumea.
Atunci, faptul că acum nu se scrie atât de multă poezie -nici cantitativ, nici calitativ- şi nici nu mai are aşa de bună trecere, înseamnă că omul actual s-a îndepărtat mai mult de lume, de semenii săi, de el însuşi? Manifestă o neprietenie cu ceea ce-l înconjoară?
Omul contemporan are nevoie de poezie ca de hrană. Şi nu-i adevărat că se scrie puţină poezie. Se scrie foarte multă poezie. Dar eu sunt adeptul, susţinătorul şi promotorul unei teorii că se scrie, totuşi, puţină poezie. Unii spun că e inflaţie de poezie, dar nu e inflaţie. Teoria mea e ca în cazul unui organism bolnav; dacă apare o infecţie undeva, el secretă anticorpi, leucocite şi înconjură infecţia şi o neutralizează. La fel şi într-o societate bolnavă, poeţii sunt anticorpii sociali care înconjură răul, înconjură infecţia socială şi încearcă să o neutralizeze. Un poet nu este un hoţ, nu este un criminal; chiar dacă vorbeşte stângaci şi naiv şi împiedicat despre o floare, despre iubita lui şi o cântă în versuri tălâmbe şi cretine chiar. Dar este o încercare de a îndepărta răul, de a îndepărta urâtul din lume şi din preajma lui, e o încercare de a vedea lumea în culori frumoase şi de a şi-o face dragă, de a şi-o apropia, de a se împrieteni cu ea. De aceea, eu am un respect deosebit pentru toţi poeţii proşti; i-am numit starea de preliteratură. Aceştia sunt poeţi fericiţi. Am, de exemplu, la cenaclul de la UBB un poet din Apahida care a scris 13 volume de poezie, cu vers clasic, cu rimă, poezii lungi, pe care eu îl admir. Poate îl citesc apropiaţii lui, dar nu a luat niciun premiu, n-a avut vreo cronică literară; dar să scrii 13 volume de poezie… Şi volume groase, de peste 100 de pagini.
De ce scrie? În general, de ce scrie poetul sau de ce încearcă omul să scrie poezie? E un resort interior care te împinge să scrii? Şi eşti creatorul respectivelor poezii sau eşti doar un canal de comunicare, de trecere a poeziei dintr-un loc în altul, dintr-o stare în altă stare?
Pentru că vrea să treacă lumea în cântec, vrea să cânte lumea. Probabil că îi e foarte dragă lumea în care trăieşte şi cei din preajmă şi vrea ca totul să fie transformat în cântec, vrea ca lumea să fie frumoasă. Poezia este un cântec.
Poezia leagă toate înţelesurile unui cuvânt de toate sensurile altui cuvânt
Deci, sunt destui anticorpi sociali, poeţi? Prozaicul lumii de astăzi mai permite naşterea poeziei?
Poezia şi contactul viu s-au mutat şi pe internet, unde eu nu sunt cuplat destul de bine. Sunt site-uri de poezie, dar nu există nicio ierarhizare, ei între ei se consumă, se critică, se laudă. Poezia tânără mă îngrijorează un pic pentru că a coborât; de fapt, a urcat din adâncuri înspre surafaţă, acordă semnificaţii şi sens unor lucruri superficiale, numai au de a face cu adâncurile sufletului şi ale spiritului uman, ci îşi cântă gesturile mărunte, gregare, cotidianul. Nu mai au adâncime. Sau n-au etaj, nu ştiu… Sunt construcţii fără fundament, fără temelie. E o superficializare şi o grăbire şi sărăcire a vocabularului, a lumii. Aşa mi se pare mie.
Poezia e o stare, oarecum. Poate că asta e starea lumii şi, implicit, aşa e şi poezia lumii.
Da, da, da. E o oglindă a lumii actuale. Şi n-are ce oglindi decât ceea ce este. Şi asta e adevărat. Spuneam la un moment dat că poezia surprinde realitatea mai bine ca un aparat de fotografiat Kodak. Pentru că ea leagă toate înţelesurile, ea leagă toate sensurile unui cuvânt de toate sensurile celuilalt cuvânt. Leagă toţi ţepii unui arici de toţi ţepii ariciului următor. Poezia este o ghicitoare. Metafora este până la urmă o ghicitoare. Blaga are o metaforă: două lacuri sub două deluşoare – ochii. Poezia este o ghicire continuă a lumii.
Şi poetul ce e? E depozitarul de frumos pe care vrea sau încearcă sa-l transmită prin poezie sau e doar un canal de comunicare, un fel de ţeavă prin care frumosul dintr-o parte se scurge în altă parte?
Am citit un text în Vatra, al Anei Blandiana, despre cum se scrie un poem, o poezie. Spune că a întrebat-o o fetiţă cum se scrie o poezie şi ea a spus că nu ştie cum se scrie o poezie şi că, de fapt, poezia e cea care o scrie pe ea şi nu ea scrie poemul, că simte că ea este manevrată. După ce ai pornit motorul, nu mai poţi să-l duci unde vrei. Şi asta e şi frumuseţea scrierii unui poem, că te poartă el la un moment dat. Şi ea mai spunea că e şi o mână deasupra care îşi bagă energiile în mâna ta.
Pe cine sau ce cântă poeţii? Frumosul?
Cântă chiar minunea aceasta de a fi, prezenţa în lume cu asupra de măsură, la o tensiune foarte înaltă. Sigur că frumosul. A fost chiar o discuţie, dacă frumosul există şi în afara omului, dacă există independent de om şi dacă n-ar exista omul, lumea ar fi la fel de frumoasă. Eu nu cred că lumea ar fi frumoasă, un apus de soare dacă nu este văzut e ca şi cum un căţel ar vedea Luvru. Nici frumosul nu ştie că e frumos dacă nu intră în relaţie cu subiectivitatea. Spuneam de cele două realităţi puternice, realitatea din afară şi realitatea dinăuntru, care formează o singură realitate. Un cal verde pe pereţi e la fel de real ca o mârţoagă de pe stradă. Lumea este o sferă, o armonie care prinde şi una şi alta şi toate obiectele, şi cele exterioare şi cele interioare, sunt reale. Poetul cântă miracolul existenţei. De ce nu este înţeleasă poezia, „înţeleasă”, pentru că poezia nici nu trebuie să fie înţeleasă, ci doar să ai întâlnire cu ea. Cu poezia te întâlneşti sau nu te întâlneşti. La şcoală, în clasele primare, când te întreabă învăţătoarea ce a vrut să spună poetul în această poezie, copilul este îndepărtat definitiv de poezie, pentru că nu există un răspuns unic. Poetul a spus tot ce mi-a spus mie. Dacă mie mi-a spus nişte lucruri, ţie poate că ţi-a spus alte lucruri. El a spus toate acestea şi el nu este conştient de tot ce a spus, nu pe toate le-a avut în minte, dar le-a spus.
Exact asta îi spuneam în liceu profesorului meu de limba română, când trebuia să memorăm din carte comentariile la poezii. Întreba profesorul: ce a vrut să spună poetul? Şi-i răspundeam că n-am de unde să ştiu ce a vrut să spună poetul, dar că pot să spun ce am înţeles eu.
Sigur că da.
Făceaţi mai devreme comparaţia aceea cu aricii, că toate acele intră în relaţie cu toate acele, că toate înţelesurile unui cuvânt interacţionează cu toate înţelesurile altui cuvânt. Atunci, e posibil orice sens, e posibilă orice interpretare a poeziei.
Sigur că da. Eu le spuneam la elevi sau la studenţi să se roage să le pice la examen o poezie, că aşa sunt condamnaţi să ia nota 10, pentru că orice ai spune este adevărat. Ce ţi-a spus ţie, aia a vrut să spună poetul şi, dacă, prin absurd, îl prinzi pe poet şi-l aduci acolo, el îţi va confirma: da, asta am vrut să spun. Dacă altul zice că a spus altceva, el va răspunde: da, şi asta am vrut să spun.
Ca în bancul cu rabinul…
Da, şi tu ai dreptate…. Să condamni poezia la un sens unic înseamnă că te îndepărtezi de poezie. Eu întotdeauna i-am îndemnat pe copii să înveţe poezii, pentru că te ajută să-ţi torni gândul în cuvânt şi să-ţi exprimi propriile tale gânduri, să le exprimi frumos. Cei care nu citesc, parcă îi văd cu iubita la un apus de soare spunând: ni, ce cool îi! O sărăcie… Sau pune un emoticon. Toată viaţa se reduce la emoticoane şi vocabularul este tot mai redus.
Poetul încearcă, prin poezia sa, să înfrumuseţeze lumea, să se înfrumuseţeze pe el, să înfrumuseţeze ceea ce oferă. Probabil că asta căutăm toţi, frumosul, deşi frumos pentru unii poate să fie urât sau mai puţin frumos pentru alţii. Arghezi spunea: din bube, mucegaiuri şi noroi, iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. E aici şi o încercare de a transforma urâtul în frumos?
Da, atingi şi se face aur.
O alchimie…
Sigur, e o alchimie până la urmă. Poezia e ridicarea omului spre sine.
Dacă e o legătură între poezie şi frumos, dacă unul din scopurile ei, să zicem, este de a releva frumosul sau de a face urâtul să fie frumos, poezia e legată şi de frumosul feminin? Dacă nu exista femeia, exista poezie?
Asta e o întrebare la care nu mă aşteptam. Fără îndoială, răspunsul e că dacă n-ar fi femeia, n-ar exista poezie. Nu există nici celălalt. Nu există dialogul tău cu frumuseţea cea mai apropiată şi tangibilă. Şi până la urmă e muza. O, Doamne!
Dacă mergem la Biblie, la facere…
În Cântarea cântărilor despre femeie este vorba, în toată Biblia e frumuseţea feminină.
Dar înainte, când se zice că femeia a fost făcută din coasta lui Adam. Mă întrebam de ce a făcut-o Dumnezeu pe femeie, oare tocmai pentru a aduce poezia în lume?
Pe bărbat l-a făcut mai urât ca dracu. Şi a făcut-o pe femeie ca să mai echilibreze cumva starea estetică a lumii. Dumnezeu a făcut toată lumea şi eu zic că a făcut-o destul de bine.
Ce simte un poet când vine poezia, creaţia peste el? În cazul dumneavoastră, ce simţiţi când scrieţi, ce aţi simţit prima dată? Şi când v-aţi dat seama că faceţi poezie?
Este o stare de preliteratură, este o stare de încântare. La început ai cele mai mari bucurii, înainte de a trece în literatură. Un scriitor are conştiinţa faptului că face literatură, nu ca poetul meu care a scris 13 volume de poezii şi care cochetează cu a fi scriitor. Sau alţii care scriu versuri de album, pentru iubitele lor. Sau, acum, scriu cărţi de-a dreptul şi le şi publică, fără nicio recomandare, la editură, fără nimic; plăteşti şi-ţi publici cartea. Atunci, se confundă literatura cu preliteratura. Prescriitorul este un om fericit; aşa e şi începătorul. Mă uit la primele mele poeme şi mi se par acum foarte naive, dar eu descopeream atunci starea de poeticitate a lumii, că lumea este plină de mistere şi de ghicitori. Mă uitam la versurile mele şi ele sporeau oarecum, făceam ceva ce nu ştiam să fac. Cântam şi nu ştiam să cânt; eram un cântăreţ stângaci, un cântăreţ bâlbâit. Îmi dau seama acum de asta. Dar atunci eram atât de încântat că din mintea şi din sufletul meu a ieşit un obiect frumos, un text frumos, un cântec frumos despre lume. Şi nu-l comparam cu altele, nu mă comparam cu alţii. Eram încântat că am reuşit să cânt lumea, că poeticitatea lumii mi-a spus ceva şi că şi eu am reuşit s-o sporesc, nu s-o descriu. Blaga spunea foarte bine: sporesc a lumii taină. Cred că starea aceasta de care spune Blaga este cea mai acută la poetul începător, la poetul copil, care simte nu că a descifrat lumea, ci că a încifrat-o şi mai tare, că a creat ceva şi nu ştie ce anume, dar ceva cu care a înmulţit lumea. Mai târziu, când acel copil devine scriitor, când ai conştiinţa faptului că tu cânţi la un nivel superior, că faci parte din breasla truverilor, a scriitorilor, atunci trebuie să ştii ce au scris cei dinaintea ta. Dacă ai conştiinţa scrisului, când o faci deliberat, când devii un profesionist al cântecului, al scrisului, atunci trebuie neapărat să ştii toată istoria cântăreţilor dinainte, fiecare ce a cântat şi cum a cântat, să mergi de la Homer încoace, Dante, Petrarca, pe urmă Baudelaire, toţi, trebuie să ai toată istoria poeziei asumată, fiindcă altfel nu ştii unde eşti, nu ştii cine eşti. Eu nu cred în poeţii inculţi, geniile inculte nu mă interesează.
Dar e şi poezia populară, de exemplu, unde există versuri deosebite scrise probabil de personaje fără o bază culturală solidă.
Poezia populară e altceva. O admir foarte mult şi-mi place foarte mult poezia populară, cântecul popular, de fapt. Cum să spun?! Poezia adevărată e mai aproape de cântecul popular decât de cântecul de scenă de astăzi, decât cântecul de la televizor. Nici poetul nu scrie ca la televizor. Ca ţăranul, în momentele lui de singurătate, când merge cu carul…
Poetul se simte într-un fel ca Dumnezeu? E, pe de o parte, textul biblic, „la început a fost Cuvântul”, iar poetul operează, lucrează cu acest concept. Şi, pe de altă parte, poetul crează şi o lume nouă prin cuvintele sale, prin amestecul sensurilor cuvintelor.
Eu am mai spus, apropo de neînţelegerea poeziei şi de faptul că leagă toate sensurile unui cuvânt de sensurile celuilalt cuvânt, de faptul că încearcă să apropie realităţi foarte îndepărtate unele de altele şi să vadă o armonie în toate: vânzătorii merg cu trenul sau pe jos, poeţii merg cu avionul de la un cuvânt la altul. Ei le leagă pe toate, farul de cireş.
Poeţii morbizi, poeţii blestemaţi au avut sentimentul acesta, că li s-au urcat la nas, la cap puterile lor nestăpânite şi puterile lor nebănuite. Dumnezeu, când le vorbea profeţilor, ei auzeau un tunet, ceva ca un voiet, ceva neinteligibil. Spunea şi Moise de un tunet, un nor de foc. Pentru că Dumnezeu e singurul care poate să vorbească cu toate cuvintele lumii deodată şi cu toate înţelesurile lor deodată şi cu toate limbile lumii deodată. Şi Iisus, când a vorbit mulţimilor -şi erau de toate neamurile-, fiecare a înţeles exact ce a vrut să spună. El vorbea cu toate cuvintele limbilor deodată şi fiecare îşi alegea cuvântul care i se potrivea. Asta este şi trufia, până la urmă, a poetului. Am avut un eseu, „Poezia şi pielea de porc”. Era o prinţesă nemăritată şi tatăl său i-a chemat pe toţi ca să vadă care va fi alesul. Ea îi respinge pe toţi şi la un moment dat vine un porc, care a spus că vrea să se căsătorească cu ea. Dar cum cu un porc? A fost refuzat, dar într-o bună zi se umple tot palatul de porci, o invazie, şi fata n-are ce să facă. Porneşte cu porcul într-o caleaşcă şi pe prinţesă o prinde drag de porc şi-şi scoate batista şi îl şterge puţin de noroi pe porc. Ajung la palat şi noaptea, minune, porcul îşi dă pielea deoparte şi se transformă în prinţ. Un băiat frumos, minunat. Dimineaţa iar e în piele de porc şi grohăie. Prinţesa se plânge la naşă, care îi spune să-i ardă pielea. Ea o aruncă în foc, iar el îi spune că rău a făcut, că mai avea o zi şi se transforma definitiv în prinţ. Acum, du-te şi caută-mă, i-a mai spus el. Aşa e şi poetul. E ca un prinţ în piele de porc: ziua e porc, stă şi se îmbată, iar noaptea e prinţ, stă şi scrie. Noapte e prinţ, se întâlneşte cu poezia. Toate biografiile spun că erau beţivi, curvari, criminali, homosexuali, negustori de sclavi. Toate porcăriile care au fost pe lume s-au pus pe seama poeţilor, toate păcatele lumii le-a luat asupra lui porcul. Poetul reuşeşte să fie şi prinţ, şi porc. El se întâlneşte seara cu absolutul, cu frumuseţea lumii, îşi leapădă pielea şi e prinţ în numele nostru, iar ziua e porc în numele nostru. E şi frumuseţea noastră, şi porcăria noastră. Toată lumea îi înjură şi îi blagosloveşte cu tot felul de păcate, aruncă asupra lor tot felul de lături.
Pe nedrept?
El chiar le face, dar le face într-un mod cristic, le ia asupra lui.
Dacă toţi am fi poeţi… Sau suntem, într-un fel, fiecare?
Sigur că suntem. Nu putem trăi fără să fim poeţi. Starea de maximă trăire a lumii pe care încearcă s-o prindă poetul este aceea de cutremur, de cutremurare în faţa unui peisaj, a unei crengi acoperite de brumă. Am momente când tremur efectiv în faţa frumuseţii. În faţa unei căpiţe de fân, de exemplu. Simt că sunt acolo, că sunt una cu ele. Şi simt singurătatea lucrurilor. Şi frumuseţea lor. Şi bucuria lor de a fi. Reuşeşti să comunici şi cu obiectele.
În felul acesta, poezia înglobează toate celelalte arte.
Da, nu există artă fără poezie.
Pictura, muzica, sunt atunci poezia în altă formă de manifestare?
Sigur că da.
Voiam să vă întreb cum ar fi lumea dacă toţi am fi poeţi. Dar spuneţi că suntem. Atunci, dacă am fi fiecare poet mai mult decât suntem, lumea ar fi mai bună?
Da, fără îndoială. Ar fi foarte bine. Dar din cauza educaţiei, suntem îndepărţi de poezie, şcoala ne îndepărtează. Da, fără îndoială lumea ar fi mai bună, cel puţin aşa sper eu.
Vă întreb asta şi legat de ceea ce spuneaţi adineauri, că poetul e prinţ noaptea şi porc ziua.
Poezia lor e poezia unor prinţi. Sunt porci care fac fapte de prinţi, asta sunt poeţii.
V-au trecut mulţi poeţi în devenire prin mână?
Da. Dar eu sunt un foarte îngăduitor critic. Dar sigur că fac distincţia între preliteratură şi literatură. Am fost 10 ani la Tribuna şi întotdeauna am căutat un vers, ceva, întotdeauna am văzut partea plină a paharului.
Dacă dvs ca poet aţi fi stăpânul lumii, cum aţi modela lumea, ce aţi face cu ea?
Eu aş lăsa-o exact cum este, n-aş modifica absolut nimic. Eu cred că oferă material destul de mult şi de consistent şi pentru a o cânta, şi pentru a o trăi. Am un poem în care spun că Dumnezeu a făcut o dată lumea şi că a făcut-o destul de bine.
Când scrieţi? Noaptea, ziua? Când sunteţi prinţ? Şi de unde vă vine?
Eu scriu tot timpul, dar, culmea, scriu foarte rar. Eu scriu în cap, scriu în minte. Tot rostogolesc un poem în minte zile întregi. Nu ştiu de unde porneşte, dar pimul vers este foarte important pentru mine. Dacă am primul vers şi sunt mulţumit de el, poemul e al meu.
Sau dumneavoastră al lui.
E ca la ghem, dacă am prins un capăt de fir… Da, sau eu al lui; mă duce el unde vrea. Dar îl port în minte şi tot trag de firul acela şi tot trag. Iar îl apuc, iar îl trag, îl bibilesc, îl mângâi, îl bat. Am scris poeme şi în vis. Am scris şi cărţi de poezie. Dar poemele din vis… Erau geniale, le ştiam pe toate, dar când mă trezeam… Eram gravid cu ele. Dar nu puteam să le nasc, nu mai ţineam minte. Exclamam în vis: extraordinar! Şi mi-l repetam în vis, dar când mă trezeam nu mai era nicăieri. Sper că poemele din vis sunt mai nobile şi sunt cele adevărate. Am scris poeme şi la beţie. Uneori îmi ies, dar uneori nu-mi ies. Chiar le scriu pe o foaie de hârtie şi după ce mă trezesc noaptea zic că-s foarte proaste.
De poemele din vis nu vă amintiţi nimic, de niciunul?
Nu.
Atunci, poate că le-aţi scris ulterior şi nu le recunoaşteţi că e vorba de cele din vis, dacă nu vă amintiţi cum erau în vis.
Da, asta e. Eu cred că le-am scris.
Un vers de-al dumneavoastră care vă place cel mai mult şi un vers de-al altora care, de asemenea, vă place cel mai mult?
Un vers de-al lui Virgil Mazilescu, care îmi place foarte mult: „Eu, de sus, de pe deal, nu ştiu cum privii pentru totdeauna”. De fapt, asta e poezia: o privire pentru totdeauna, o vedere nemuritoare. De-al meu: „Iar poetul e ca un iaz vânăt toamna – puterea lui e departe de el”. Am scris zilele trecute un poem foarte fain. N-am mai scris de un an de zile nimic până acum.
De ce nu aţi mai scris?
Am avut o groază de lucruri care m-au scos din mine. Procese, pământuri, chestii care m-au mâncat.
Deci, îţi trebuie o anumită stare ca să poţi naşte poezia?
Da, sigur că da.
Dar creaţia, poezia în cazul nostru, se naşte de multe ori tocmai din probleme, din suferinţă…
Dar când nu-s problemele tale. Problemele tale te macină de la piele, din coajă.
Viaţa e ca o poezie, probabil, apropo de ce spuneaţi cu ariciul. Vieţile noastre, ale tuturor, sunt compuse cam din aceleaşi întâmplări, la fel cum poeziile sunt formate cam din aceleaşi cuvinte. Şi în cazul vieţilor noastre, ca în cazul poeziei, diferă doar modul în care sunt aranjate şi combinate acele cuvinte sau întâmplări care le compun.
Da. Dar important e ca poezia să ajungă la tine. Diferenţa între cel care scrie pentru sine şi cel care scrie pentru alţii e că acesta din urmă face un gest de generozitate, se presupune. El încearcă să dăruiască celorlalţi stările lui. Dar stările lui trebuie să-i intereseze pe ceilalţi, să intre într-o intersubiectivitate, să fie pe nişte lungimi de undă care să-i cuprindă pe cât mai mulţi, pentru că dacă eşti în afara undei respective, n-ajungi nicăieri.
„Există o poezie a savanţilor, cum era Barbilian, care sunt foarte buni în profesia lor. Şi m-am întrebat de ce scriu. Pentru că nu pot să ardă tot, ceva rămânea, rămâneau resturi, urme care îl trăgeau înapoi şi trebuia să le rezolve. Şi nu puteau să le rezolve decât prin poezie. Sunt lucruri care ţin de intimitatea lor cea mai adâncă, de cele mai ascunse locuri ale sufletului. Unii scriu poezii de-a dreptul penibile, dar asta le-a rămas nears, penibilitatea aceea sau o chestie gingaşă, un rest de frumuseţe, o petală a sufletului, care trebuie pusă într-un ierbar, undeva”, Ion Mureşan
