Text de: Cristina Beligăr

„Sinonime” este un film expansiv, atât verbal cât și fizic și îl aduce în prim-plan pe Yoav care nu este atât de diferit de regizorul filmului însuși, la 17 ani când părăsea Israelul. Este un film despre un tânăr care ajunge la Paris, urmărit de trecutul său, pentru a deveni francez și a fi îngropat în cimitirul Père-Lachaise. Personajul filmului, interpretat de actorul Tom Mercier, suferă de transformări la nivel mental, fizic și intelectual, adevărata lui traumă fiind propria identitate. În fiecare zi, în timp ce merge pe străzile din Paris, repetă sinonime pentru a asimila limba și prin fiecare acțiune pe care o face încearcă să renunțe la trecut. Yoav reprezintă de fapt dihotomia între Israel și Franța, între origini și aspirații. În cele mai multe secvențe ale filmului camera „vorbește” în locul personajului. În astfel de cazuri, obiectivitatea se transformă în subiectivitate emoțională și regizorul devine parte a experienței lui Yoav.

O comedie despre identitate, o tragedie existențială, un film de acțiune foarte lingvistic, multe definiții i-au fost atribuite filmului care în acest an a câștigat trofeul Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Așa cum regizorul Navad Lapid declarase într-un interviu în timpul Berlinalei, scopul său a fost să capteze adevărul în relație cu anumite momente, mai degrabă decât să creeze o ficțiune autobiografică. „Sunt convins că fiecare experiență umană poate servi ca fereastră a existenței. Experiențele mele personale nu au fost atât de neobișnuite, dar am putut să intru în detalii pentru că mi-au aparținut. Așa că da, în acest sens, tot ce se întâmplă în film mi s-a întâmplat și mie dar, într-un fel, cred că cu toții suntem forțați să ne confruntăm cu anumite întrebări legate de identitate. În ce măsură suntem sclavi ai trecutului și ai locului în care ne-am născut, în opoziție cu oamenii liberi? Ne dorim cu adevărat libertate?Ne putem transforma cu adevărat în altcineva?”, declara Navad Lapid într-un interviu pentru Cineuropa.

Yoav, personajul din `Sinonime`, interpretat de actorul Tom Mercier

Vestea câștigării trofeului la Berlin, a fost primită în Israel cu aplauze la început pentru ca apoi să apară și momente tensionate în care mândria s-a transformat în rușine, sau în care „eroul” Navad Lapid a fost considerat trădător.

Navad Lapid a făcut studii de filozofie la Universitatea din Tel Aviv și s-a mutat în Paris după ce și-a încheiat serviciul militar, pentru „a-și salva sufletul”. Nu avea nimic concret în plan, decât gândul să renască într-o nouă țară. A dus o viață monotonă pe alocuri, dar și foarte intensă și umbla pe străzile din Paris repetând sinonime în limba franceză. Mai târziu, s-a reîntors în Israel unde a studiat cinematografia la Sam Spiegel Film and Television School. Filmul său de de debut, „Policeman” a câștigat Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Locarno în 2011, iar în 2014, al doilea său lungmetraj, „The Kindergarten Teacher” a fost inclus în secțiunea necompetitivă International Critics’ Week în cadrul Festivalului de la Cannes.

Navad Lapid s-a aflat la Cluj pe durata ediției cu numărul 18 a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) unde a fost proiectat cel mai recent film al său. A doua zi după proiecție, regizorul premiat cu Ursul de Aur la Berlin a răspuns câtorva întrebări ale Revistei Sinteza.

La nivel personal cum ți-a schimbat filmul „Sinonime” percepția despre identitate?

Răspunsul este foarte complicat. Mi-am dat seama că ajungi să faci filme crezând că știi câte ceva despre identitate, pentru ca apoi să descoperi că nu știi foarte multe. Pentru a simplifica ceea ce vreau să spun, principala întrebare devine aceea legată nu de ceea ce îți place și ce nu îți place în viața pe care o ai, ci legată de cine ești. Contradicțiile dintre cine ești și ceea ce îți place sau ceea ce simți există și sunt uneori dureroase sau deranjante, dar nu îți definesc identitatea. Poți să pornești un război împotriva a ceea ce vezi în oglindă, dar oglinda va fi mereu aceeași. Asta a fost pentru mine experiența acestor filme. Dar nu este ca și când aș fi devenit maestru de meditație. Nu am găsit soluția și nici nu pot să mă retrag pe un vârf de munte să fac yoga. Tensiunea permanentă în care trăiești este o formă de identitate. În cazul lui Yoav, dincolo de discuția despre israelieni și francezi, putem vorbi despre el ca fiind luptătorul suprem pentru că luptă împotriva momentului prezent. Tot timpul încearcă să depășească granițele momentului actual, să deschidă uși, sau să se identifice pe sine în fața acestor uși închise. Este greu, dar face parte din călătoria lui. Încearcă să își schimbe identitatea trecând granițele, dar la final trecerea granițelor în sine este ceea ce îl identifică, lupta lui împotriva limitelor identității sale.

Este acest film cel mai personal pentru tine din cele trei lungmetraje pe care le-ai realizat până acum?

Da, aș putea spunea asta. Și „The Kindergarten Teacher” este, de exemplu, un film foarte personal. Dar nu îmi amintesc să fi recitat la 4-5 ani poezii. Știu că s-a întâmplat pentru că am văzut poze de atunci, dar rămâne o poveste, o simplă poveste despre mine. În cazul filmului „Sinonime” îmi amintesc și simt în propriul corp ce s-a întâmplat din momentul în care am părăsit Israelul.

Cât de interesat ești ca regizor să captezi adevărul în povestea pe care o spui?

Încerc să spun adevărul, dar nu este interesant pentru mine să redau adevărul care se întâmplă într-un loc anume, ci să folosesc evenimente reale ca material. Este ca în sculptură. Ai piatra ca materie primă și apoi o transformi în așa fel încât să primească o formă, mai mult sau mai puțin fascinantă, mai mult sau mai puțin plictisitoare. Pentru mine căutarea adevărului înseamnă a căuta adevărul unui anume moment în timp. Adevărul existenței, adevărul de a merge până acolo încât să găsesc esența vieții, să pătrund în ADN-ul ei.

Regizorul Navad Lapid | Foto: Dan Bodea

Sinonime a fost primul tău film de lungmetraj pe care l-ai filmat în afara Israelului. Cum ai descrie experiența?

Depinde la ce nivel ne referim. În termeni de producție, a decurs totul foarte bine. Dar a fost o provocare să filmez în Paris pentru că m-a făcut să fiu foarte subiectiv. Nu am plasat acțiunea într-un anumit moment. Filmul nu este despre Paris, ci despre Paris ca spațiu. Te afli într-un loc care, pe de o parte, are foarte mare însemnătate pentru tine, unde nu îți faci iluzii cu privire la  realitatea obiectivă. Am fost în Paris de multe ori, însă relația mea intimă cu acest oraș se întâmplă în mintea mea, nu este o relație fizică. Dacă mă întrebați despre Tel Aviv, aș putea să vă explic multe lucruri despre acel oraș și despre oamenii din el, dar nu aș putea face asta în cazul Parisului. Ceea ce m-a interesat cel mai mult a fost ideea din spatele mișcării expresioniste în Germania care te îndemna să ilustrezi nu obiectul în sine, ci emoția pe care acel obiect a lăsat-o în mintea mea. Desigur, în cazul camerei de filmat este totul mult mai complicat pentru că trebuie să vii și cu un element concret. Și asta m-a provocat. Filmul nu este despre reconciliere. Nu am vrut să arăt că la început totul este îngrozitor și oribil și la sfârșit totul devine sublim. Nu. În cazul lui Yoav demonul este tot acolo și devine din ce în ce mai aprig. Este ca și când aș sta pe un munte și aș privi de acolo de sus o vale arzând și aș simți focul cum se apropie.

A fost greu să păstrezi echilibrul între discursul politic și cel estetic?

Am încercat să caută adevărul în haos. În viață lucrurile se întâmplă ca atare și uneori discursul este mai mult politic, alteori mai personal. Atunci am încercat să combin aspectele ideologice, cu cele intelectuale, fizice, sexuale, estetice. Au existat atât de multe definiții pe care oamenii care au văzut filmul au încercat să le găsească pentru „Sinonime”. Să îi atribuie un gen. Este acest film o comedie despre identitate, o tragedie existențială, un film de acțiune foarte lingvistic? Aș spune că toate aceste definiții sunt adevărate. Este ca și cum ai încerca să dai o definiție vieții. Este viața o comedie despre identitate sau o tragedie existențială?

Care a fost cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la tatăl tău, la rândul său cineast?

Am învățat că trebuie să încerc să privesc un obiect sau să abordez o situație din toate perspectivele posibile. În anumite situații mă comport ca un fanatic, alteori nu am răbdare cu nimic, în timp ce tatăl meu, dacă ai o dezbatere cu el, vei vedea că încearcă să înțeleagă prima dată punctul tău de vedere și apoi să și-l prezinte pe al lui. Eu nu pot fi ca el. Dar mă ajută gândul că el este așa.

Cum ți-a schimbat trofeul de la Berlin percepția asupra cinematografiei?

Sper să nu-mi fi schimbat foarte mult viziunea. Ceea ce îmi doresc în continuare este să încerc să pătrund cât mai departe și mai adânc în acest mediu. Să forțez cât mai mult limitele cinematografiei, să găsesc noi opțiuni, noi metode de compoziție și mise-en-scène. Voi încerca să fac asta în următorul meu film pentru care voi începe filmările în decembrie.