Apariţia conceptului: naşterea unui mit: Conceptul de inteligenţă emoţională a fascinat în ultimele două decenii – şi continuă să fascineze – publicul larg şi cercetătorii domeniului deopotrivă. Deşi fusese propus cu mult înainte şi studiat serios atât în contextul studiilor legate de inteligenţă şi diversele sale forme, cât şi în contextul studiilor legate de emoţionalitatea umană, popularitatea conceptului este legată, fără doar şi poate, de numele lui Daniel Goleman.
Acesta este în mod cert un scriitor excelent şi a reuşit să transmită cu forţă un mesaj foarte consonant cu spiritul acelor ani ’90 în care el şi-a lansat cartea: inteligenţa cognitivă, atât de lăudată până la acel moment, nu este tot ce contează: emoţiile sunt la fel de definitorii pentru umanitate precum raţionalitatea, iar felul în care ne gestionăm emoţiile contribuie la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, la succes în societatea modernă. Ca orice lucru nou, această idee a fascinat, a prins cu uşurinţă şi a entuziasmat, cu atât mai mult cu cât lansa în subtext şi faptul că inteligenţa emoţională – spre deosebire de cea cognitivă – poate fi dezvoltată.
Felul în care a fost lansat în ştiinţa „populară” conceptul de inteligenţă emoţională a marcat utilizarea lui în ultimele două decenii şi jumătate. În mod interesant, Daniel Goleman nu e psiholog, ci jurnalist şi comunicator de ştiinţă, iar contribuţia lui la studiul ştiinţific al conceptului este minoră. El însuşi se defineşte astfel, iar aceasta este şi reputaţia lui în comunitatea ştiinţifică; de exemplu premiul primit din partea Asociaţiei Psihologilor Americani (Career Achievement Award) nu este pentru contribuţii ştiinţifice, ci pentru jurnalism. Spun asta nu pentru a ştirbi cu ceva meritele sale, ci pentru a fundamenta într-o oarecare măsură cele ce urmează.
Chiar dacă teza sa principală (anume aceea că aptitudinile noncognitive sunt [mult] mai importante decât cele cognitive pentru succes, în special pentru succesul profesional) sună fascinant, din păcate lucrurile nu stau deloc aşa. Cercetările serioase arată, dimpotrivă, în mod covârşitor că inteligenţa emoţională are un impact ridicol de redus asupra performanţei profesionale, iar acest lucru este valabil atât pentru rolurile comune, cât şi pentru rolurile manageriale.
Totuşi, aşa s-a lansat un mit: un concept proaspăt şi insuficient studiat în mod serios, vândut publicului larg mult prea agresiv şi nu de un om de ştiinţă. Spun acest din urmă lucru şi pentru că există o anumită prudenţă şi umilitate a omului de ştiinţă bona fide, care se rezumă în aserţiunile sale la datele existente, arată explicit când extrapolează fără dovezi empirice şi se repede de fiecare dată să sublinieze limitele cunoaşterii mai mult decât orice altceva.
De ce a prins acest concept atât de puternic şi de ce s-a răspândit atât de repede? Probabil că a venit şi la momentul corect, a fost foarte consonant cu Zeitgeist-ul, cu spiritul anti-meritocratic („nu există vârfuri, toţi suntem excelenţi la ceva”) şi egalitarian („oricine poate deveni orice”) al acelor timpuri. A fost şi o reacţie poate la ceea ce ştim acum (şi ştiam şi atunci) că este, de fapt, predictorul principal şi covârşitor al performanţei în orice context, adică inteligenţa (cognitivă), care e foarte incorectă cu aşteptările societăţii contemporane. Inteligenţa (cognitivă) are o foarte puternică bază genetică şi ce nu e dat de gene e dat de copilăria timpurie… există extrem de puţin ce mai poţi face la vârstă adultă pentru a dezvolta această aptitudine. Din păcate, aşa constat eu, fix atunci suntem animaţi de dorul de a ne dezvolta – şi ne face teribil de bine să auzim că acea caracteristică personală pe care nu o mai poţi influenţa (inteligenţa) nu e de fapt atât de importantă. E mai important „să fim oameni” şi e mai important cum ne purtăm cu ceilalţi… nu e un mesaj frumos?
Ce a fost a fost – aşa s-a lansat un concept nou şi împreună cu el şi o serie de mituri pe care ştiinţa le-a dărâmat între timp destul de radical. Ca în cazul oricărei mode de acest fel însă, vestea că ce se crede nu e adevărat ajunge cu greu la public şi la specialişti deopotrivă şi când ajunge este mai uşor respinsă decât acceptată, de vreme ce contravine, evident, spiritului liberal al societăţii moderne şi poate, în cazul multor consultanţi, bazei pe care şi-au construit cariere şi afaceri.
Inteligenţa emoţională este cel mai des definită drept o capacitate, o aptitudine. Anume, capacitatea de a percepe cu uşurinţă şi corect emoţiile proprii şi ale altora, de a le identifica, de a le modela sau gestiona şi de a le utiliza în rezolvarea de probleme. Sursa foto: pexels.com
Ce este până la urmă inteligenţa emoţională?
Inteligenţa emoţională este cel mai des definită drept o capacitate, o aptitudine. Anume, capacitatea de a percepe cu uşurinţă şi corect emoţiile proprii şi ale altora, de a le identifica, de a le modela sau gestiona şi de a le utiliza în rezolvarea de probleme. O diferenţiem radical de trăsăturile de personalitate: sociabilitatea, extroversiunea, preferinţa de a comunica uşor… toate acestea sunt trăsături de personalitate, iar definirea riguroasă a inteligenţei emoţionale ca aptitudine spune că ea nu este corelată cu trăsăturile de personalitate. O definim aşadar ca aptitudine şi îi ataşăm răsunătorul şi aspiraţionalul „inteligenţă”: este o capacitate adaptativă a individului la un context sau mediu specific.
Teoretic – aşa merge argumentul (nesusţinut de date, după cum spuneam, deci fals) al celor care o îmbrăţişează – în contexte puternic încărcate social – funcţionarea eficientă a unei persoane nu poate fi definit doar de inteligenţa ei cognitivă, ci trebuie să fie cumva legată şi de aptitudinile sociale şi interacţionale ale acelei persoane.
Ce ştim este că da, dacă suntem inteligenţi emoţional, percepem mai uşor emoţii (ale noastre şi ale altora), înţelegem mai corect aceste emoţii, cauzele şi efectele lor (pentru noi şi pentru ceilalţi) şi gestionăm mai uşor emoţiile noastre şi ale celorlalţi. Printre altele, aşadar, o inteligenţă emoţională ridicată presupune şi faptul că persoana respectivă îşi controlează emoţiile pentru a rezolva o problemă sau a atinge un scop formulat explicit.
E important să subliniem aici că aceste aşteptări sunt frumoase, lăudabile şi, arată studiile, fundamental eronate. Ce ştim astăzi este că inteligenţa emoţională nu este nici pe departe principalul predictor al performanţei în variile sale forme. Nu este asociată decât minimal şi indirect cu performanţa şcolară a copiilor, nu este asociată decât marginal cu performanţa în muncă etc. Datele ştiinţifice arată că inteligenţa emoţională are un efect mai degrabă minor asupra capacităţilor de leadership sau a performanţei în roluri manageriale. Este asociată, este adevărat, în mod pozitiv, cu o putere scăzută spre medie cu diverşi indicatori care ţin de relaţiile interpersonale.
Conceptul stă, fără doar şi poate, în picioare: există o caracteristică umană numită inteligenţă emoţională şi oamenii se diferenţiază în funcţie de nivelul de dezvoltare a acestei caracteristici. Însă impactul său pe aproape orice fenomen psihologic sau comportament uman este doar scăzut spre mediu. Poate este cazul să spun mai răspicat că este oricum o aşteptare nerealistă aceea că am putea găsi un panaceu în acest concept: un singur concept care să poată prezice masiv cele mai importante comportamente umane… aşa ceva nu există. Comportamentul uman este mult prea complex pentru a putea fi cuprins în mod relevant doar prin prisma unui singur fenomen psihologic.
Măsurarea inteligenţei emoţionale
Aşa cum ne aşteptam, inteligenţa emoţională se poate măsura şi se măsoară pentru diverse scopuri, de exemplu selecţia de personal, coaching, dezvoltare personală, sau chiar psihoterapie. Instrumentele utilizate în acest scop sunt testele psihologice şi există două abordări majore (şi divergente, dar deopotrivă de valoroase) din această perspectivă. Prima abordare priveşte inteligenţa emoţională ca preferinţă comportamentală (un conglomerat de trăsături de personalitate), testul psihologic care este standardul de aur în această abordare se numeşte EQ-i (Emotional Quotient Inventory). A doua abordare priveşte inteligenţa emoţională ca aptitudine, iar testul psihologic care are rolul de standard de aur în această abordare se numeşte MSCEIT (Mayer-Salovey-Caruso Emotional Intelligence Test). Acestea nu sunt singurele teste, pentru fiecare abordare mai există câteva, apoi mai există teste care încearcă o combinare a celor două abordări (aşa-zisele modele mixte), însă acestea două sunt cele mai celebre – sunt „gold standards”.
Este totuşi bună la ceva …?
Departe de mine intenţia de a spune că inteligenţa emoţională nu este bună la nimic. Ce încerc să construiesc este mai mult simţ critic – şi încerc să dărâm în mod direct o serie de mituri.
Însă ştim astăzi, de exemplu, că inteligenţa emoţională pare a fi un contributor masiv la sănătatea mintală şi bunăstarea psihologică a unei persoane. Persoanele cu inteligenţă emoţională ridicată par să trăiască vieţi mai fericite, mai împlinite, să se bucure mai mult de evenimentele prin care trec, de realizările pe care le au, de prietenii lor, de viaţă în general. Starea de bine psihologică pare a fi unul din resorturile cele mai importante de rezilienţă psihologică în faţa stresului în toate formele sale şi nu e de mirare că este asociată masiv cu calitatea vieţii (la anumiţi autori cele două chiar se confundă). Din perspectiva asta este adevărat că inteligenţa emoţională poate ajuta şi în diverse contexte de performanţă, dar nu pentru că este o aptitudine direct implicată în performanţă, ci pentru că oferă rezilienţă psihologică în faţa adversităţilor.
Iar veştile bune pot continua: inteligenţa emoţională, spre deosebire de cea cognitivă, este dezvoltabilă. De vreme ce este o capacitate, competenţă sau aptitudine, cum vrem să îi spunem, ea poate fi dezvoltată prin efort sistematic. Unele abordări utilizate în acest scop sunt mai eficiente decât altele – nu vreau să spun că toate funcţioneză sau că toate funcţionează la fel de bine, dar de principiu e dezvoltabilă în măsura în care o persoană dedică energie acestui proiect personal.
