Bunicul se crede acasă. E la pat de câteva luni. Dana, nepoata lui, îi aranjează cearşaful, îl şterge  pe faţă şi-i face un ceai. Îl întreabă cum a dormit. Te-am strigat îi spune bunicul, dar nu mi-ai răspuns. Eram la duş şi curgea apa, de aia nu te-am auzit. Şi mai sporovăiesc. Te-am strigat şi ieri, nu ştiu unde erai. M-am dus până la colţ să iau o pâine, nu mai ştii? O, ba da, îmi amintesc, zice bunicul. Dana vine în vizită la el, la Centrul Sf Nectarie, de câte ori poate. Dar bunicul o va striga iar şi Dana nu-i va răspunde pentru că: „s-a dus deja la culcare”, sau „va aspira” şi din cauza zgomotului aspiratorului nu va auzi, sau „va vorbi la telefon”…dar bunicul va continua astfel să se creadă încă în dormitorul lui. Creierul lui are nevoie de siguranţă, şi acasă se simte el în siguranţă.

„Oamenii care lucrează aici, la Centru, sunt speciali, spune Dana. Au un limbaj care te încălzeşte. Aici nimeni nu strigă la tine, nu există nervi, nu există supărare, nu există nu avem sau nu se poate. Se poartă absolut admirabil, au acceptat şi ideea că bunicul se crede acasă şi nu-l deziluzionează”. Medicii, asistenţii vin în salon la bunicul ei ca şi cum i-ar face o vizită „acasă”. Nimeni nu greşeşte şi nimeni nu încalcă regulile jocului instalat fără prea multe explicaţii. Sunt zilele şi iluziile bunicului şi nimeni nu vrea să i le ia, să i le întunece.

Pentru bunicul Danei, spitalul nu e diferit cu mult de „acasă”

Clinica de îngrijiri paliative Sfântul Nectarie, construită special pentru cazuri extreme, l-a primit şi pe bunicul Danei, acum câteva luni. Are 75 de ani şi a fost militar. Mama Danei a plecat la muncă în străinătate, când ea avea 11 ani. Nu şi-a abandonat copiii, dar era o mamă singură şi trebuia să-i crească din ceva. Dana şi fratele ei au rămas cu bunicii. Mai târziu, când a crescut, fratele a plecat şi el în străinătate după mama. Acum şase ani a murit bunica. Aşa că au rămas doar ei doi, Dana şi bunicul. Şi problema lor. „Până acum m-a crescut el pe mine, acum a venit timpul să-l cresc eu pe el”, spune Dana.

„Când ajung aici, sunt dezgoliţi de toate. Eul ultim, eul pur. Sunt doar ei cu sufletul lor, nici măcar corp nu mai au, corpul lor este altceva decât ei, ceva de nerecunoscut.”

Teodor Tudoran, medicul-şef al Centrului Sfântul Nectarie

E frumoasă, are ochi inteligenţi şi o siguranţă de sine nemascată. Dana a făcut două facultăţi, jurnalism şi psihologie, iar acum este educatoare la grădiniţa Aşchiuţă. Se pregăteşte pentru a treia facultate, la care va merge la vară. De când vine la bunicul la Centrul Sfântul Nectarie a cunoscut mulţi oameni. „Era un pacient internat într-o sâmbătă, îşi aminteşte Dana. Am vorbit mult cu el, aparent era ok. Îmi tot povestea despre fiul lui care era în Franţa. Toată săptămâna numai despre fiul lui care urma să vină a vorbit”. Şi fiul a sosit sâmbătă, iar el a murit duminică. Îşi aşteptase fiul şi pentru asta îşi adunase toate puterile, numai după aceea a putut să plece. Cum să înţelegi viaţa, dacă nu te-ai întâlnit cu moartea?

Medicul preot-altfel

S-a născut la Turda. Părinţii lui lucrau, amândoi, la fabrica de globuri de iarnă. Nu ştie cum se făcea, dar ai lui nu aduceau globuri acasă, la fel ca alţi părinţi şi lui i se părea că bradul lor era cel mai urât dintre toţi brazii colegilor. Când a mai crescut,  Bogdan Chiorean, a mers la seminar să se facă preot. Dar după seminar, n-a mai vrut la teologie şi s-a dus la medicină. La medicină, ca la medicină. Grile, formule, grile, formule. A terminat-o, dar s-a întors spăşit la părinţii teologi să aprofundeze înţelepciunea şi a absolvit teologia. Mai târziu a făcut şi un curs de îngrijiri paliative. Acum urmează un master şi vrea să-şi dea doctoratul din bioetică. Din 2013 conduce Clinica Sfântul Nectarie din Cluj. Are 31 de ani şi se zvârcoleşte noaptea să găsească răspunsuri la chestiuni aparent „simple”. Cum ar fi: de unde să ia 2.000 de scutece câte îi trebuie în fiecare lună la centrul Sf. Nectarie? De unde să ia bani pentru o ambulanţă? Cum să facă mai multe paturi? Îi întreabă şi pe Sfinţi, să nu credeţi că n-o face. Dar „Cerul procedează ca în sistem de cofinanţare, ca în cazul fondurilor europene, nu dă, decât după ce ai pus şi tu partea ta”. La concluzia asta a ajuns de când conduce Centrul. Trebuie să pui tu primul, să laşi strădania ta acolo, apoi vine şi ajutorul, în completare, finalizează lucrarea începută de tine, dacă tu chiar nu poţi singur. Dar Cerul nu face treaba singur pentru tine.

Centrul de îngrijiri paliative Sfântul Nectarie, pentru bolnavii de cancer aflaţi în ultimul stadiu, este singurul din Cluj şi printre foarte puţinele de acest fel din ţară. Nu acoperă nevoile. Ar trebui cel puţin 500 de paturi. Aici au reuşit să facă 40. Şi pe acestea, pornind de la cele 20 câte erau iniţial, şi transformând  în saloane şi birourile şi camerele de oaspeţi.

„De fapt, ce facem noi aici? Facem totul când nu se mai poate face nimic! ”

Teodor Tudoran, medicul şef Centrul SF Nectarie

Înfiinţarea Centrului lui a fost ideea Episcopului Vasile Someşanul. Pe atunci nici nu se prea ştiau multe despre paliaţie. Episcopul s-a inspirat din Germania unde a fost la o biserică prietenă. A început demersurile prin 2009 şi construcţia s-a terminat în 2012. Până s-a dotat cu ce trebuia, a mai durat un pic. Din primăvara lui 2013 este condus de tânărul doctor – preot, Bogdan Chiorean.

Medicul-preot Bogdan Chiorean are 31 de ani şi conduce spitalul-aşezământ din 2012

Funcţionează

„După primele două-trei luni de funcţionare, când am văzut ce cheltuieli sunt, i-am zis Înalt Prea Sfinţitului să punem o taxă pacienţilor, să dea şi ei ceva,  că n-o să ne descurcăm. Înaltul s-a uitat la mine şi a răspuns apăsat: Nu! Păi, Înaltule, nu ajung banii. Nu! a repetat, şi Nu rămâne! Bine, mi-am zis eu în mintea mea, vedeţi voi când o să trebuiască să închideţi, că aşa n-o să mai dureze mult! Dar n-am avut dreptate, ne-am descurcat, când nu mai aveam, apărea câte o donaţie sau ne dădeau de la Mitropolie, se întâmpla ceva şi ne-am salvat de fiecare dată. Şi vaaai, ce ruşine mi-a fost de gândul meu de atunci! Şi acum îmi vine să-mi trag palme! Cum am putut să mă gândesc la taxă, când oamenii care vin aici sunt sleiţi de puteri fizice, psihice şi financiare?! Ei au trecut prin toate furcile suferinţei, prin toate spitalele şi toate procedurile, sunt sleiţi!”

„Aici totul are mai multă putere. În fiecare zi ni se dă putere”

doamna Pavel, pacientă internată la Sf Nectarie

Centrul îşi acoperă cheltuielile lunare din contractul cu Casa de Asigurări în proporţie de 60%, restul banilor necesari vin de la Mitropolie, din donaţii şi sponsorizări. Pacienţii nu plătesc nimic, pentru ei totul este gratuit. Au camere cu câte două paturi şi baie proprie, paturi speciale, antiescare, televizor în fiecare cameră – fără cartelă sau băgat banul ca să pornească – balcoane, sală de întâlnire, capelă la parter, farmacie de incintă, bucătărie, curte cu iarbă şi flori, foişor. Dar mai ales, au tratament şi asistenţă medicală permanentă, iar dacă vor, asistenţă spirituală. Au cu cine vorbi, au mâncare şi schimburi curate, au ajutor şi sistem de alarmă pentru urgenţe, sunt trataţi şi supravegheaţi tot timpul de personal bine pregătit. La Centrul Sfântul Nectarie sunt angajate acum 50 de persoane, patru medici, un psiholog, 15 asistenţi, 18 infirmieri, trei îngrijitori curăţenie… În plus, două maici acolo locuiesc şi fac muncă voluntară permanent, iar alţi voluntari tineri sau pensionari, vin aproape zilnic şi se oferă să ajute, să facă ceva pentru bolnavi.

Doamna Pavel şi doamna Milcu îşi însoţesc împreună zilele şi se bucură de fiecare răsărit de soare

Ecumenismul din antecamera morţii

„În Centrul nostru  nu se face prozelitism, ţine să precizeze preotul medic Bogdan Chiorean, dimpotrivă, ne ferim să acceptăm un ataşament din partea cuiva când e în nevoie, că poate o face ca să ne mulţumească pe noi şi nu e în regulă, nu asta e adevărata credinţă. Îngrijim bolnavi de toate etniile şi de toate confesiunile şi atei, deopotrivă. Noi aici tratăm şi ajutăm oameni nu credincioşi. Avem baptişti, martorii lui Iehova, catolici, reformaţi, evanghelici, şi ortodocşi, de toate credinţele. Am pe masă, şi managerul-preot îmi arată un teanc de cărţi de vizită, numerele de telefon ale preoţilor pacienţilor, de toate confesiunile şi-i sun dacă pacienţii doresc asta, îi chem la patul lor. Eu însumi merg şi-i întreb: vreţi să vă chem preotul? Când ţin slujbe în capela de la parter, vine cine vrea, cine poate, eu mă rog pentru toată lumea, chiar şi singur în capelă, pentru ca ruga mea să meargă unde trebuie şi să-i ajute pe toţi.”

Mâncare şi ceva în plus

O vreme, la Centru s-a adus mâncarea în sistem catering, dar era puţină şi slabă. Deşi frumos ambalată şi mai comod să arunci tacâmurile, mâncarea era proastă. Managerul s-a gândit să pună în funcţiune propria bucătărie, la subsolul clădirii. A dotat-o cu tot ce trebuie, complet izolată şi modern utilată, igenizată, bucătăria aştepta bucătarul. „Şi am găsit pe cineva. Când mi-a spus că a fost şefă la restaurantul Marty m-am cam panicat, dar am zis s-o iau încet. Pentru început am rugat-o să-mi prezinte un meniu pentru următoarea săptămână. Şi doamna Flori mi l-a prezentat. Când am văzut acolo caşcaval pane, friptură, parmezan şi busuioc am avut un mic şoc. Mă şi vedeam cu lista aia la Mitropolie, cum îmi zic toţi că m-am ţicnit! Nu i-am spus nimic doamnei bucătărese, fostă şefă la Marty, am plecat acasă. Toată noaptea m-am gândit ce să fac. A doua zi am venit şi i-am spus: ştiţi, doamna Flori, faceţi aşa cum aţi zis, faceţi meniul acela deosebit, pe răspunderea mea, mă descurc eu cu banii. Ştiţi de ce am luat o asemenea hotârâre? Mi-am dat seama că mâncarea nu e doar ca să umple stomacul, e un semn de respect, de grijă, de stimă faţă de bolnav. E dragoste. Dacă un bolnav vede o farfurie cu mâncare bună şi frumos aranjată, poate că nu reuşeşte decât să mişte furculiţa puţin prin ea, dar o priveşte şi pentru un moment îşi aminteşte de serile lui la restaurant, sau de duminicile în familie. Mâncarea e mai mult decât hrană, e semnul nostru de preţuire faţă de ei. Şi chiar i-am văzut ducând-o la buze, mirosind-o dacă nu pot mânca, sau privind-o doar, cu mirare şi bucurie. Zic că a meritat”. Şi de atunci, „doamna Marty” cum i se spune bucătăresei, face ce ştie mai bine, meniu după meniu, ca la restaurant, pentru cei care, poate, nu-l mai pot vizita vreodată. A adus ea, restaurantul la ei. De Paşte le-a pregătit friptură de miel, ouă roşii, cozonac şi supă ca acasă. Uneori, bolnavii o roagă să le facă ceva de care le e dor, gogoşi, de pildă sau clătite. Şi doamna Flori le face.

Chiar dacă de multe ori, de la o oră la alta, se schimbă numărul pacienţilor care trebuie hrăniţi cu mâncare pasată, „doamna Marty” foloseşte tot ce a învăţat, tot ce ştia, şi pregăteşte în subsolul clinicii pentru  bolnavi incurabili, reţete cu ingrediente sofisticate, pasate sau nu, ele  urcă cu liftul din etaj în etaj, tot mai sus, încât simt şi îngerii aromele.

Şi iată cum, în cuibul acesta complicat şi-au făcut loc: o biserică, mai multe biserici, un spital, un restaurant, casa bunicului Danei, şi veţi vedea, încă multe altele…

Fosta bucătareasă-şefă de la restaurantul Marty, doamna Flori îşi foloseşte acum talentul pentru pacienţii de la Sf. Nectarie

Salvarea sună de două ori

O problemă cu care se confruntă adesea bolnavii de cancer în fază avansată este că la ei Salvarea ajunge mai greu. Dacă au hemoragii, dureri sau alte complicaţii, sună după ambulanţă, Dar serviciul acesta, la rândul lui suprasolicitat, mizează pe experienţa medicală a pacientului şi familiei şi îi mai lasă în aşteptare. La fel şi când e vorba de internări la Sfântul Nectarie. Dacă se eliberează un loc azi, de pildă, pacientul care urmează să fie internat  apelează la Salvare ca să fie adus la Centru. Dar Salvarea răspunde adesea: poate că vine azi, până la 10, dar poate veni şi mâine. În acest caz, clinica trebuie să reţină un medic peste program, să stea în stare de alertă pe tot intervalul probabil. „Ne-am gândit să ne facem noi un serviciu de ambulanţă, să ne cumpărăm una, explică managerul. Dar e foarte scumpă şi mai mult, CAS nu ne poate deconta cheltuielile decât dacă avem două ambulanţe, adică un serviciu complet, cu dispecerat cu tot, aşa e legea. Atunci am zis, măcar o maşină să mergem la urgenţe acasă la pacienţi. Sunt foarte mulţi bolnavi cu dureri mari, cu probleme şi care nu au loc la noi, v-am spus că avem doar 40 de paturi. M-am dus să văd cât costă. Am avut bani cât să plătesc un avans urmând să văd ce pot face mai departe. Când m-am  întors la birou şi m-a sunat o firmă de pe Calea Turzii, nu mai auzisem de ea. Zice, vrem să facem o donaţie, să ne daţi un număr de cont. Au zis şi suma, eu am înţeles 5.000 de lei, mulţumesc frumos, le răspund. Nu, nu, părinte, 50 de mii de lei, m-au corectat ei.  Am rămas mut! Erau banii de maşină! Dar vedeţi, nu ni I-a dat decât după ce am pus şi noi.”

De anul acesta, la Centru se vor organiza şi cursuri pentru asistente. Au hotărât să facă o şcoală chiar acolo, pentru ca tinerele asistente să înveţe paliaţie şi medicina holistică, ceea ce nu se prea face în sistemul actual de pregătire medicală. Pentru aceasta au amenajat o sală specială, au cumpărat scaune, laptopuri şi manechine. Sunt  aproape gata de deschidere, pentru 30 de cursanţi.

Medicii oameni

Teodor Tudoran era medic de familie într-un sat de lângă Cluj. Se uita din culmea dealului, unde avea dispensarul, peste sat, şi-şi dorea ca tot satul să fie un salon de terapie intensivă. Vedea ca la tomograf, toate bolile din case şi neputinţa lui de a le vindeca. Cum să-i ajute pe toţi, doar cu stetoscopul şi dispensarul acela?  Bolile la ţară sunt mai aprige, pentru că nu sunt băgate în seamă la timp, ele muşcă rău, se răzbună mai târziu. Şi oamenii lui mureau. Mureau des. Venea preotul, ţinea slujba, cânta cu ochii senini spre cer şi Tudorel îl invidia. Îl invidia că nu putea pleca şi el împăcat că şi-a făcut datoria de la mormântul reavăn al ţăranului. Ţine minte şi n-a uitat asta: invidia, se ruga – dă-mi Doamne credinţă să pot fi şi eu ca el! Şi, peste ani, poate că Dumnezeu îşi notase undeva dorinţa doctorului de ţară că l-a blagoslovit cu o clinică unde să se ocupe în fiecare zi de 40 de suflete gata de plecare. Nu, asta nu a fost o glumă. Pe jumătate glumă.

Doctorul acesta de ţară este acum medicul şef al clinicii, se ocupă de bolnavi, dar şi de familiile lor, îl are pe colegul preot-medic lângă el tot timpul şi destul răgaz ca-n nopţile de gardă să se gândească la moarte şi la spitalul lui, altfel. Mai exact, în toate felurile.

„Mă pun în pielea lor, ăsta e secretul. Mai întâi sunt eu ăla bolnav. Am o durere în gât sau în oase, ştiu că s-ar putea să mă duc, am de rezolvat aia şi aia şi aia, dar nu mai pot. Îmi pare rău de mine, dar şi de familie. Ce-i fac eu familiei, o opresc în loc sau o ajut să meargă mai departe? Tac sau vorbesc? Greu de spus ce voi face. Cred însă că aş vorbi despre starea mea, deschis şi, i-aş ajuta să treacă toţi mai departe. Apoi îmi închipui că sunt în pat, nu mă pot mişca, văd doar tavanul şi aşa o să mor cu tavanul ăla peste ochi. E uşor? Şi atunci mă duc la ei şi vorbesc şi fiecăruia şi mă mai plâng şi eu la ei să vadă că nu sunt singurii care au greutăţi, să-i fac să nu se mai simtă singuri. De multe ori familiile intră în doliu anticipat. Încep pregătirile, nu se mai bucură de nimic, au un soi de complicitate conspirativă, nu ating unele subiecte, se poartă ciudat, se înstrăinează. Îl îngroapă înainte să-l îngroape. Îl îngroapă în tăcerea şi neputinţa lor de a se purta firesc. Bolnavul simte şi el, mimează acelaşi comportament, nimic nu mai e firesc, nimic nu mai e ca înainte. Eu fac şi glume cu ei, îi dau şuturi morţii, o alung de prin saloane. Cât suntem vii, atunci vii să fim! Toţi ştim că vom muri într-o zi. Să începem pregătirile? De când?”

Soluţia acestui centru vine şi în ajutorul familiilor care se simt copleşite, uneori cedează în faţa chinului celui bolnav şi-şi pierd răbdarea. „Le spun, nu insistaţi, aduceţi bolnavii la noi, dacă avem locuri îi primim, nu vă înhămaţi la cât nu puteţi duce. Dacă îşi pierd slujbele ca să-i îngrijească pe bolnavi pierd siguranţa, pierd resursele pentru familiile lor, e mai bine aşa?”.

În spital nu există ore de vizită , pacienţii pot fi vizitaţi oricând şi oricât de familii. „Dacă mai sunt aici, printre noi, să nu profităm de timpul ăsta şi să lăsăm familia cât mai mult cu ei? Centrul nostru se ocupă de bolnav să fie îngrijit şi-n felul acesta, familia să meargă împreună cu el, dar pe drumul ei. Familiei îi trebuie resurse şi energie pentru ce se va întâmpla. În plus, oricum, nu s-ar pricepe să se ocupe de bolnav cum o facem noi. Aici tratăm durerea, care este o durere totală în faza terminală a acestei boli. Asta facem aici, gestionăm durerea. Şi vreau să vă spun ceva, nu mi se pare în regulă ca nici astăzi medicina noastră, sistemul, să nu-i poată da de capăt durerii! Asta nu trebuie să i se întâmple niciunui om!”

Medicul a văzut multe, a văzut tânără de 25 de ani murind în Centrul lor, dar şi bătrân de 104 ani şi două luni. Anul trecut 120 de oameni au murit acolo. Moartea nu alege, cancerul e rău cu toate victimele lui şi durerea la fel de chinuitoare.

„Nu e greu aici, pe fiecare pacient îl privesc ca pe un frate al meu şi atunci nu e greu”

Vlad Fabian, infirmier, absolvent de Teologie

O scurtă radiografie a locului arată astfel: pacienţii sunt mai mulţi de la oraş decât de la ţară, dar asta nu pentru că n-ar fi cancer şi la ţară, dar oamenii sunt mai săraci şi nu merg să se trateze. Cei mai mulţi, când ajung acolo, îşi amintesc de gospodăria de la ţară, nu de vreun apartament de bloc. Nu cer să-şi mai vadă o dată Mercedesul, ci nepotul sau femeia iubită. Dacă treci pe culoarele clinicii sentimente şi relaţii plutesc prin aer, nimic altceva. Nimic altceva nu pare a mai fi important.

Marius Colceriu are 32 de ani şi este medic generalist. Mai întâi a lucrat la terapie intensivă, apoi l-a cunoscut pe medicul Tudoran
colaborând la cabinetul acestuia şi l-a urmat la Sfântul Nectarie

Fiecare zi

„În 2013, când mi s-a pus diagnosticul, povesteşte doamna Milcu, soţul meu a îmbătrânit sub ochii mei. A fost o lovitură prea mare pentru el, acum doi ani a murit. În sfârşit, eu am ajuns aici, după ce medicii mi-au spus că n-o să mai merg niciodată, decât cu mari eforturi de recuperare la spitale private. Dar n-aveam eu bani de spitale private. Am fost primită aici şi iată că merg cu cadrul, destul de bine. Consider că ajutorul medical de aici prinde mai bine, pentru că e însoţit şi de ajutor spiritual. Face foarte mult să discute cineva cu tine, să te îndrume când eşti căzut, ori aici avem şi preot şi psiholog. Se întâmplă minuni într-un astfel de loc pentru că are legătură cu sufletul. Centre cum este acesta ar trebui să fie mai multe în ţară.”

Doamna Pavel priveşte lung pe fereastra dezgolită de perdele – le strâng în fiecare dimineaţă ca să vadă ziua de afară, soarele, cum zboară floarea de corcoduş peste calea ferată. A fost mult prin spitale, dar aici e altceva: „O vorbă bună, spune ea, face mai mult decât trei pastile. Vorbesc cu noi de parcă am fi prieteni, colegi, vecini, rude. Sunt şi voluntari, tineri sau pensionari care vin să-i ajute pe infirmieri. Și pe noi Se preocupă de noi, ne fac şi cumpărături. Doamna Emilia, o voluntară, ne sună de prin oraş şi ne aduce ce dorim. Suntem ca o mare familie.”

În locul acela nu se vorbeşte despre miracole, nu se creează iluzii. Dar se vorbeşte de speranţă. Una dintre paciente a plecat acasă pe targă. Voia să moară în patul ei. Peste vreo jumătate de an, preotul-manager pare că o zăreşte la slujbă în capela de la parter. Dar crede că este vreo soră de-a fostei paciente. Avea mărgele la gât şi era rujată. Ar fi vrut să meargă să-i spună condoleanţe, dar se temea să nu greşească. Când s-a apropiat, ea i-a zis amuzată: Părinte, nu mă mai cunoşti, sau ai crezut că am murit? Preotul şi-a tras palme în gând şi a îmbrăţişat-o cu bucurie. Femeia zicea că i-au ieşit analizele bine, că nu mai are probleme. Dar, spune preotul, e cunoscut faptul că medicina face progrese.

Te învaţă să trăieşti

Toţi îi spun „doamna Nora”. În fond au dreptate. Şi pentru Eleonora Gheţa e mai importantă „doamna Nora” şi ce este ea acum, aici, decât „doamna judecător Gheţa”, căci înainte a fost judecător şef de secţie la Curtea de Apel Cluj. „Nu mi-a plăcut meseria de judecător, abia am aşteptat să ies la pensie. Şi aşa am hotărât să împart timpul şi energia mea, dar şi «pensia nesimţită» cu cei de aici. Mă ocup de documentaţia necesară cazurilor, de problemele pacienţilor la Direcţia de Muncă sau la Casa de Pensii, le fac dosarele, mă duc la comisii pentru ei, fac tot ce pot. Şi –mi face plăcere. Am, spre deosebire de altădată, satisfacţia că am făcut un lucru bun, la sfârşitul zilei. Când le spun prietenilor şi foştilor colegi cu ce mă ocup, se uită ciudat la mine. Dar eu sper ca într-o zi să-i conving să facă şi ei la fel. Pentru că eu abia acum simt că trăiesc.”

Vlad are ochii verzi, un zâmbet tonic îi flutură mereu pe faţă, e infirmier. Absolvent de teologie. El lucrează mult pentru pacienţi. Îi hrăneşte cu sonda, cam 20 de minute pentru fiecare pacient, îi schimbă, îi ridică, îi spală şi-i încurajează. E strigat peste tot unde e nevoie de el, iar el răspunde prompt. „Sigur că e nevoie de mine, colegele mele n-ar putea să-i ridice sau să-i schimbe singure pe unii pacienţi. Îmi face plăcere să ajut, să fac ceva pentru cei care suferă. Mă simt bine aici. Nu ştiu ce va urma, dar deocamdată am un salariu decent şi fac ceva necesar, folositor oamenilor. Iar ăsta e un privilegiu.”

„Doamna Corina” este psiholog. Specie rară prin spitale, mai ales prin astfel de spitale. Are un cabinet în centrul oraşului dar se gândeşte să renunţe la el în favoarea clinicii: e mult de lucru aici şi simte că acesta este drumul său. La început a venit aici să lucreze ca voluntar, la rugămintea unei prietene, apoi a luat decizia să rămână. „Mulţi dintre pacienţii de aici nu mai urmează tratament oncologic, iar ei îşi dau seama că, din acel moment, au rămas singuri cu boala lor. De aceea este nevoie de un suport psihologic mai consistent. Însă să ştiţi, fac faţă remarcabil aceşti oameni.” Cum merg mai departe spre necunoscut aceşti pacienţi? „Cei care cred în Dumnezeu au un baston în plus. Cei care au familia alături şi sunt iubiţi au încă un baston. Iar noi suntem bastonul pentru toţi.” Psihologul Corina Merdan îi ajută şi pe membrii familiilor celor aflaţi în suferinţă, ei au uneori mai mare nevoie decât pacienţii. Iar când sunt astfel, nu mai pot fi baston pentru bolnav.

„În etapa în care ajung aici pacienţii doresc să-şi facă ordine în viaţă, explică psihologul. Dau la o parte lucrurile  neimportante şi încep să reaşeze priorităţile, să repare tot ce au lăsat în urmă, să-şi pună ordine în viaţă. De aceea ni se schimbă nouă viaţa, a celor care lucrăm cu ei, pentru că vedem ce e important.”