O scurtă documentare despre febra dengue nu e însă de măsură să mă liniştească. Ţânţarii care o provoacă par dubioşi, iar simptomele şi, apoi, durerile de cap, febra şi tot tacâmul aferent par să fie destul de greu de suportat. În situaţiile astea e bine să gândeşti însă că dracul nu e chiar atât de negru pe cât se povesteşte şi să cauţi să previi. În cazul dengue, prevenţia înseamnă soluţii contra ţânţarilor, de la uleiul de eucalipt citronat (pe care eu nu l-am găsit după o raită prin câteva farmacii şi Plafaruri) la clasicul Autan (vedeţi că există unul care-i include pe ţânţarii-tigru şi tropicali – p-ăla să-l luaţi în caz că vă temeţi de febra dengue).

Nu aveam să cad în plasa vreunui ţânţar nici în New Delhi, nici în Jaipur, nici în Agra. În fapt, nici măcar nu am văzut atât de mulţi ţânţari în India, iar dacă s-a întâmplat să-i reperez, erau în zone cu vegetaţie multă, în special dimineaţa devreme. Dar erau mult mai puţini decât îi întâlnim vara pe malurile lacurilor din Bucureşti. Febra dengue avea să fie doar o fata morgana a terorii turistice şi, la urma-urmei, bine că a rămas aşa. Dacă eşti un pic mai paranoic legat de posibilele efecte nocive ale unei călătorii în India, studiază cele 201 ponturi scrise de Asher Fergusson, un tip care bate India ăn lung şi-n lat. Unele sunt reale şi e bine să-i urmezi sfaturile. Despre altele voi scrie chiar eu în cele ce urmează. Ce să mănânci şi ce să bei, cum să eviţi potlogăriile, cum să te comporţi la temple, în aeroporturi şi, în general, cum să faci din India o destinaţie de călătorie reuşită. Pentru că are toate premisele pentru asta.

Poate că cel mai bun ”start” pentru a începe să iubeşti India e clasicul circuit al Triunghiului de Aur: New Delhi – Agra – Jaipur. În ultima vreme avansez din ce în ce mai mult ideea că atunci când facem lucrurile în stilul clasic (care a funcţionat pe vremuri) ele ies bine (aşa cum au ieşit pe vremuri). Aşa că am îmbrăţişat cu entuziasm ideea clasicului „triunghi” pentru „prima mea Indie” iar prietenii de la Agetur ştiu cel mai bine cum să facă un program de India intens şi colorat. Cu ajutorul prietenilor de la Turkish Airlines care, via Istanbul (şi câteva ore petrecute a la turca, bre), au făcut ca în scurt timp New Delhi să devină realitate.

La ora 4 dimineaţa, în faţa aeroportului Indira Gandhi, capitala Indiei pare un uriaş care doarme liniştit, învăluit într-o ceaţă stranie, mai degrabă un smog. Deşi se spunea că Shanghai este cel mai poluat oraş din lume, anul trecut, un raport internaţional privind poluarea aerului din marile oraşe ale lumii a desemnat New Delhi drept campion. Nu e nimic de mirare: Delhi a devenit al doilea cel mai populat oraş, după Tokyo: 25 milioane de oameni. O Românie ceva mai mare, comasată într-o urbe, ce-i drept, uriaşă. Se estimează că în 2050, populaţia urbană a Indiei (în prezent de 410 milioane) va ajunge la 814, depăşind-o pe cea a Chinei.

Uşor-uşor, zorii pun stăpânire pe oraş şi, din goana autocarului, fac cunoştinţă cu autostrada indiană, mai exact cu Autostrada Indiană, fiindcă această noţiune merită tratată ca atare, fiind o combinaţie ambiguă de şosea, drum comunal pentru animale, arenă de spectacole pentru şoferii nebuni, pistă de camioane şi, în general, orice are roţi şi, în aparenţă, nu respectă decât propriile reguli, cunoscute însă de toată lumea. Pe Autostrada Indiană se circulă pe modul spectacol iar primul lucru care te frapează sunt claxoanele. Cu care trebuie să te obişnuieşti din primul minut.

BIP-BIP, BIIIIIIIIIIIIIIIIIIP!

Claxonatul e un fel de ”how do you do” al indienilor. Ei claxonează prelung, de fiecare dată când depăşesc, când sunt depăşişi sau când li se năzare. Le plac atât de mult claxoanele încât îşi montează modele de goarne care mai de care mai sofisticate sau mai prelungi. Pe spatele camioanelor sau ale vehiculelor mai acătării scrie mare PLEASE HORN. Te rog, claxonează! E ca şi cum şoferii te roagă să-i avertizezi când îi depăşeşti fiindcă, probabil, se mai întâmplă ca ei să doarmă sau să joace şah cu partenerul de drum. Şi dacă e să fie cu PLEASE, atunci e cu plăcere. Pe străzile din India e un vacarm continuu, fiindcă şoferii claxonează non-stop. Această senzaţie de haos continuu (de fapt, nu e doar o senzaţie, ci o realitate) poate fi combătută în două moduri: fie te setezi pe frecvenţa rutieră indiană, fie iei un Nurofen înainte să ieşi din hotel. Preferabil e să apelezi la prima soluţie, fiindcă, parol, funcţionează. Dacă te-a enervat vreodată bolnavul de nervi care te-a claxonat la semafor în prima jumătate de secundă după ce s-a făcut verde, e posibil să te repezi la Nurofen înainte de a face primul pas pe stradă (şi ai grijă cum îl faci, fiindcă în India se circulă pe dreapta!).

Dar e amuzant. Spectacolul şoselei oferă multe momente de menţionat, despre care voi aminti ceva mai târziu. Deocamdată ajung la Hiltonul din Gurgaon, aflat la 30 de km de New Delhi, un oraş transformat rapid într-o zonă financiară şi industrială de mare importanţă, mai ales dacă luăm în calcul că jumătate dintre cele mai faimoase 500 de companii indiene îşi au sediul aici. Gurgaon e mai degrabă o localitate sobră (dacă se poate spune aşa), în contextul a ceea ce reprezintă de fapt oraşele indiene, una care seamănă poate cel mai mult cu percepţia noastră despre un oraş ”normal”. În anii 70, producătorul indian de automobile Maruti Suzuki India şi-a deschis porţile în Gurgaon, care pe atunci era un simplu sătuc locuit de hinduşi. A urmat o dezvoltare rapidă iar apropierea de capitală a impulsionat multe companii să-şi deschidă sediile aici.

Hilton Banni Square, din Gurgaon, îşi arată cele cinci stele încă de la micul dejun. Nu voi deschide o discuţie despre calitatea „stelelor” la hotelurile din India. Luaţi în calcul doar că, dacă e vorba de 4 sau 5, hotelul e absolut decent iar condiţiile sunt bune spre foarte bune, aşadar nu există ”rateuri”. Sau, cel puţin, eu nu am avut parte de unul. Primul contact cu bucătăria indiană e mai degrabă o tatonare. Norocul meu e că mănânc condimentat, că sunt gurmand şi că-mi place să încerc trăznăile culinare pe care le întâlnesc. Dar tatonarea devine rapid o poveste de amor. Mâncarea indiană e delicioasă. Variată şi picantă, plină de savoare, te îmbie la fiecare îmbucătură să-i descoperi sensurile şi mirodeniile. Inutil să spun că 70% din producţia mondială de mirodenii provine din India. Ajutată de mirodenii, gastronomia indiană e una dintre cele mai speciale din lume. Dar şi despre asta vom mai vorbi.

Înainte de a pleca spre Qutab Minar, prima haltă de pe traseul cu minuni indiene, e musai să fac o prezentare de suflet. Întregul tur din India s-a desfăşurat sub ”patronajul” agenţiei SITA, al cărui simpatic şef, Sunit Bhaumik, ne-a însoţit pe parcursul celor şase zile, asigurându-se că lucrurile sunt întotdeauna perfecte. Dar personajul principal, eroul pozitiv, superstarul săptămânii, cel care a cules toate aplauzele şi a câştigat inimile tuturor, a fost ghidul Mahavir Singh. Mavi, un indian modest, inteligent, plin de umor, cu o poveste de viaţă impresionantă, văduv, tată a două fete şi-un băiat, omul căruia dacă i-aş fi înregistrat toate vorbele din această călătorie probabil că aş fi adunat de-o carte despre India. Mereu răbdător şi deschis, veşnic zâmbitor şi politicos, Mavi e încarnarea pură a zeului indian al ghizilor, în caz că a existat vreodată vreunul. Dacă mergeţi vreodată în India, chiar şi pe cont propriu, căutaţi-l pe Mavi pentru a vă ghida prin această minunată ţară. Iar dacă veţi regreta alegerea, scrieţi-mi şi promit să beau apă direct din Gange, ca pedeapsă.

Qutam Minar, turnul triumfului musulman

Qutab Minar (o să găsiţi şi Qutab sau Qutb) e fel de turn din Pisa al Indiei, cu diferenţa că acesta nu e înclinat, e roşu şi are o istorie complet diferită. Localizat în complexul Qutb (zona Mehrauli din sudul oraşului) şi aflat în patrimoniul UNESCO din anul 1993, turnul are o înălţime de 72,5 m (este al doilea cel mai înalt minaret din India, după Fateh Burj, din Mohali), un diametru la bază de 14,3 m şi la vârf de 2,75 m. Ca să ajungi până în vârf trebuie să urci 379 trepte. Povestea lui datează din anul 1193, când a fost construit la cererea lui Qutab-ud-din Aibak, imediat după victoria ultimului regat hindus din Delhi. Aibak a construit, de fapt, primele trei etaje, următoarele fiind opera ginerelui (şi succesorului) său, Shams-ud-din-Iltutmish. Este considerat aşadar un turn al victoriei şi deşi originile lui încă se scaldă în incertitudine sunt mulţi cei care cred că a fost ridicat pentru a sărbători începuturile erei musulmane în India. Turnul are cinci ”etaje” distincte, fiecare fiind marcat de câte un balcon. Primele trei sunt construite din gresie roşie, ultimele două din marmură şi gresie.

Imediat lângă turn se află ruinele primei moschee construite în India: Quwwat-ul-Islam, pe a cărei poartă de est e menţionat faptul că a fost ridicată din materialul obţinut prin demolarea a 27 de temple hinduse. Un stâlp de fier, cu o înălţime de 7 metri se înalţă cu fală în curtea moscheei. Acest stâlp a devenit celebru datorită faptului că nu a ruginit niciodată, în cei 1600 ani de existenţă. E un fenomen studiat îndelung de către cercetători dar încă nedescifrat pe deplin. Fierul din care e construit stâlpul are o puritate nemaiîntâlnită, de 98%. Se pare că a fost adus şi îngropat în curtea moscheei Qutb de către regele Anangpal din Tomar, cel care a fondat oraşul Delhi în anul 1020. Dar faptul că era atât de vechi şi că nu prezenta nici cea mai mică urmă de rugină a atras atenţia lumii ştiinţifice, savanţii încercând să afle din ce este compus. Abia în 1961, în urma analizelor chimice, s-a constatat că acestea indicau o incredibil de joasă prezenţă a carbonului, comparativ cu structurile moderne de fier. Pe suprafaţa stâlpului s-au găsit urme de ciocan. În 2002, metalurgiştii indieni au concluzionat că stâlpul nu rugineşte datorită unui strat foarte subţire de aliaj (fier, oxigen şi hidrogen) aplicat, care l-a protejat de-a lungul timpului. Şi totuşi, concluzia nu a fost îmbrăţişată de toată lumea.

Am remarcat că stâlpul a fost înconjurat cu un gărduleţ, probabil pentru a fi protejat de ”furia” turiştilor tentaţi să scrijelească pe el Raj + Aishwaria = Love. Se spune că dacă stai cu spatele la stâlp şi îl încercuieşti cu mâinile pe la spate, vei avea noroc. Am ratat faza, dar oricum nu mai ai cum s-o faci decât dacă încalci legea şi sari peste gărduleţ.

Altfel, locul era plin de copii de şcoală, mai mici sau mai mari, care veniseră să-l viziteze cu entuziasm. Intrarea costă 250 rupii (cca. 3,5 euro) pentru turiştii străini (întotdeauna, intrările la obiectivele turistice au un preţ mult mai mic pentru localnici – în cazul de faţă, indienii plătesc doar 10 rupii, adică aproape nimic). Qutab Minar este deschis zilnic.

New Delhi e un amestec de senzaţii, aşa cum este, de altfel, întreaga ţară. E greu să poţi defini un oraş atât de mare şi atât de diferit prin contrastele lui. Multă lume m-a întrebat la întoarcerea din India dacă nu „este mizerie”? Nu ai cum să răspunzi negativ la întrebarea asta. Curăţenia e o noţiune relativă în India. O mimoză ar spune că mizeria este extrem de mare şi, probabil, nu ar greşi. În India oamenii par să arunce totul în stradă iar gunoaiele pot rămâne acolo cu săptămânile, lunile, anii. Totul pare haotic: casele sunt complet inestetice iar în privinţa unora te întrebi cum de nu s-au prăbuşit încă. Vacile şi boii circulă în voie pe străzi şi nimeni nu are nicio problemă cu asta (ştim că vaca e animal sfânt în India, da? Nu se atinge nimeni de ea, pentru că e o „mamă” care dă lapte). Elefanţi, babuini, cămile („Cămila este Ferrari-ul indienilor”, avea să ne spună Mavi), veveriţe, porci – iată doar câteva alte specii pe care le vezi pe străzi circulând în voie. Dar toate astea fac parte din farmecul Indiei. Fără ele, probabil că ţara şi-ar pierde din şarm şi din culoare.

M-am întors din India cu certa concluzie că trebuie să mergi în această ţară superbă, pregătit. Să ştii la ce te aştepţi şi să laşi să fii surprins doar de lucrurile pozitive. Prin urmare, te duci în India ştiind că e mizerie pe străzi şi nu laşi să te afecteze acest fapt ci, dimpotrivă, cauţi să cunoşti şi să te îmbibi de  frumuseţea şi bucuria străzii indiene. De felul în care oamenii mănâncă la o tarabă amărâtă de street food. De felul în care se adună în grupuri ce par s-o lălăie la nesfârşit. De felul în care stau desculţi pe ricşe, aşteptând vreun client rătăcit. De felul în care te privesc fix, de parcă ar vrea să-ţi descopere trecutul – al tău şi al încă celor şapte generaţii dinaintea ta. De felul în care ar face orice ca să obţină un bacşiş. Strada indiană e un show continuu, de care, deseori, nu te mai saturi privindu-l.

Mormântul lui Humayun

După ce vezi un minaret musulman, ce loc mai bun de vizitat ar fi decât un mormânt de împărat? India are o istorie complicată, pe care aş prefera să nu o dezvolt aici fiindcă i-aş lua pâinea ghidului Mavi. Cu toate astea nu pot să arăt poze din locuri frumoase, fără să povestesc un pic despre cine le-a făcut, girat sau demolat. În cazul de faţă, nu am cum să povestesc despre mormântul lui Humayun fără să amintesc cine a fost acesta şi de ce după aproape 500 de ani lumea se îmbulzeşte să-i vadă locul de veci.

Humayun a fost al doilea împărat al dinastiei Mughal, o ramură a dinastiei Timurid, care s-a întins în zona Indiei, Pakistanului şi Bangladeshului şi s-a lăfăit aici vreme de vreo două secole, sub formă de imperiu, de la începutul lui 16 la începutul lui 18. Băieţii erau descendenţii unui luptăror şmecher din centrul Asiei, pe nume Babur, la rândul lui cu legături de sânge pe la mai cunoscutul Timur, cuceritor mongol. Fiindcă nu-şi găsea locul prin părţile nordice ale continentului, Babur s-a orientat spre India, unde a purtat câteva bătălii din care a ieşit victorios şi şi-a permis să ocupe teritoriu după teritoriu. Lucrurile astea se întâmplau pe la 1526 iar Babur i-a lăsat conducerea imperiului fiului său, Humayun. La început destul de nepriceput, beizadeaua n-a ştiut să conducă treburile, s-a bătut cu fratele lui, Kamran Mirza (care cucerise mai multe teritorii prin nord), regatul devenind instabil politic, motiv pentru care Humayun a trebuit să ia o pauză, în urma exilului în Persia. Ajutat de şahul Persiei, s-a reîntors în 1555, după 15 ani, mai puternic şi pus pe fapte mari dar a murit la scurtă vreme în urma unui accident.

În 1562, prima lui soţie, persana Hamida Begum, a găsit de cuviinţă să cinstească memoria soţului său printr-un monument uriaş, în mijlocul căruia acesta să fie îngropat. Aşa făceau indienii (bogaţi) în acele vremuri, în urma tragediilor: ridicau mausolee de dimensiuni mari, pentru a-şi exprima dragostea faţă de cel pierdut. Prin urmare femeia a chemat un celebru arhitect persan şi a supravegheat lucrările de pe malurile râului Yamura, a ceea ce avea să devină Mormântul lui Humayun, splendid exemplu de arhitectură în stil Mughal, model de inspiraţie pentru un alt mausoleu, mai celebru, ce avea să se ridice nu peste mulţi ani: Taj Mahal (ajungem şi la el, nu vă îngrijoraţi).

Mausoleul se află în mijlocul unei grădini de formă pătrată, împărţită în patru perimetre principale, de către canale înguste, prin care se scurge apa, o imagine generală care pesemne coincidea cu imaginea persano-indiană asupra Paradisului. Clădirea principală, înaltă şi impunătoare, marcată de cupola albă, adăposteşte mormântul împăratului despre care se spune că era un tip răbdător şi pacifist, lucru care i-a adus supranumele de Bărbatul Perfect. După ce am urcat pe scările abrupte care duc pe platoul pe care se află intrarea în mausoleu, am dat mai întâi un ocol pentru a admira împrejurimile şi a vedea grădina complexului de la înălţime. Interiorul mausoleului e mai degrabă sobru. Evident, decoraţiunile interioare ale acestuia nu au trecut proba timpului dar conform descrierilor lui William Finch, un comerciant englez care a vizitat locul în 1611, pereţii mausoleului erau tapetaţi cu covoare scumpe iar cenotaful (mormântul) era decorat cu copii ale Coranului, cu sabia lui Humayun, cu turbanul şi pantofii acestuia. Acum, turbanele se aflau doar pe creştetele unor vizitatori indieni care-şi întindeau mustăţile către cele patru chioşcuri de pe acoperiş sau către mormintele care împânzesc locul. Pentru că, în fapt, sunt nu mai puţin de 150 de morminte incluse în ansamblul acesta monumental – rude şi rubedenii de-ale împăratului şi, undeva în partea de sud-est, unul în formă pătrată căruia i se spune ”mormântul bărbierului”. Datează din 1590 şi, probabil, în el este îngropat bărbierul unuia dintre reprezentanţii dinastiei Mughal.

Construcţia e cu adevărat grandioasă şi spectaculoasă, în special la exterior (indienii nu prea şi-au bătut capul cu reconstituirea interioarelor sau (re)decorarea lor, un lucru pe care l-am remarcat şi în alte locuri). Intrarea costă 250 de rupii pentru străini, adică circa 3 euro şi jumătate.

Old Delhi

A fost odată, acum vreo 2500-3000 de ani, un oraş care se numea Indraprastha – oraşul zeului Indra, întemeiat lângă râul Yamuna, afluent al fluviului Gange. Apoi, de-a lungul timpului, alte şapte oraşe s-au închegat unul lângă altul, în această regiune din partea de nord a Indiei. În anul 1639, împăratul Shahjanan, din dinastia Mughal, a ţinut neapărat să fondeze o capitală fortificată pentru mai-marii acestei dinastii şi a dat startul oraşului Shahjahanabad, unde au fost construite case şi palate ce aparţineau nobilimii şi membrilor curţii regale, moschee şi grădini încântătoare. Acest loc s-a dezvoltat în timp drept inima capitalei Indiei de azi şi ceea ce astăzi se numeşte Vechiul Delhi. Nu insist asupra istoriei oraşului, care e tumultuoasă şi, totodată, fascinantă. Insist însă asupra unui lucru: dacă ajungeţi în New Delhi, mergeţi ne-a-pă-rat să vedeţi oraşul vechi. Iar dacă nu vreţi să o faceţi la pas (unii se vor teme) luaţi o ricşă. Garantez o experienţă fabuloasă.

Ricşele (a nu se confunda cu tuk tuk-urile, despre care se poate spune că sunt ricşe motorizate) sunt un fel de triciclete cu două sau trei locuri în spate, conduse de un localnic, cu siguranţă cel mai ieftin mijloc de deplasare prin Old Delhi, atât pentru indieni cât, mai ales, pentru vizitatori. Poţi lua o ricşă de oriunde – le vezi pe marginea drumului, stau precum taxiurile, cu ”şoferii” clevetind cine ştie despre ce. O plimbare cu ricşa nu costă mult – undeva la 1-2 euro, plus bacşişul de rigoare – dar, o spun cu mâna pe inimă, este cea mai intensă experienţă avută în cele şase zile de ”Triunghi” indian. În 20 de minute de goană pe străduţele oraşului am avut senzaţia că mă teleportez într-un film din altă epocă, în urmă cu 3-400 de ani, învăluit într-o atmosferă bizară, haotică, sublimă.

E greu de descris în cuvinte şi, după o astfel de experienţă, cuvintele rămân undeva suspendate în incredibilul amalgam de cabluri care împânzesc clădirile pe lângă care treci. Străzile sunt înguste şi aglomerate (deşi cuvântul ”aglomeraţie” e cam blând) şi, deseori, conducătorul ricşei trebuie să se oprească pentru a face loc altora. Efortul pedalării este imens – mă întrebam de unde are atâta putere omuleţul slăbănog şi tenace care se oprea uneori chiar pentru a-şi împinge vehiculul în încercarea de a depăşi un obstacol sau o hârtoapă. Pe o căldură de 35 de grade. Plimbarea cu ricşa prin Old Delhi a fost un deliciu. A fost ca o prăjitură misterioasă din care muşti pentru a descoperi gusturi noi şi arome nemaiîntâlnite vreodată. Îmi imaginam cum e să trăieşti zi de zi viaţa acelor oameni, în acele clădiri care stau să se prăbuşească (dar nu o fac), în acea brambureală totală, cu milioane de produse de toate felurile transportate inadecvat către magazine în care Shiva ştie cine-o intra şi cumpăra, cu babuinii care-şi fac drum printre balcoane, nescăpând prilejul să fure câte ceva, cu pâcla de-a dreptul ”cinematografică” ce învăluie înaltul cerului, cu concertul permanent de claxoane, cu amestecul de culori şi miresme, cu tot ceea ce înseamnă un oraş cumva încremenit în timpuri coloniale dar fără colonialişti. O întrebare fără răspuns.

Băiatul cu ricşa îşi încheie plimbarea în locul de unde a plecat, şi anume în faţa moscheei Jama iar eu cobor confuz şi cu un zâmbet probabil foarte tâmp pe chip. 100 de rupii bacşiş pentru bravul bărbat cu cămaşă în carouri care ar fi pe podium la Olimpiada pedalatorilor mondiali. Oameni sărmani, care muncesc din greu pentru a duce acasă un venit modest. În multe cazuri, ricşele nu le aparţin ci sunt închiriate de la o companie care le percepe cea mai mare parte a taxei pentru o cursă.

Jama

Moscheea Jama este cea mai mare moschee din India. Are o curte interioară în care pot încăpea 25.000 de adepţi ai lui Alah, a fost construită de împăratul Shah Jahan, din dinastia Mughal, între 1644 şi 1656 şi a costat la acea vreme un milion de rupii – oricât ar însemna asta, cu siguranţă înseamnă mult. Trei porţi, patru turnuri şi două minarete înalte de 40 de metri care străjuiesc o construcţie din gresie roşie şi marmură albă – materialele favorite ale indienilor atunci când vine vorba de palate, moschee şi altele asemenea. De reţinut că Shah Jahan este cel care a construit alte două importante monumente indiene: Taj Mahal şi Fortul Roşu, prin urmare omul şi-a lăsat o amprentă de neuitat asupra ţării pe care a condus-o vreme de 30 de ani.

Jama Masjid a fost primul (şi singurul) loc din India unde nu am avut voie să fotografiez sau să filmez (dacă nu cumpăram bilet pentru aşa ceva). Cel puţin acestea au fost indicaţiile dar habar n-am dacă cineva stătea cu ochii pe tine, atent să nu foloseşti aparatul foto sau măcar telefonul. În schimb, odată ce i-am trecut porţile, în papucii albi cumpăraţi la intrare cu 100 de rupii, am simţit zeci de ochi care mă pândeau de prin toate colţurile curţii imense. O atmosferă ciudată în curtea acestei moschee, unde localnici de tot felul păreau s-o lălăie fără sens. Deopotrivă vizitatori şi cerşetori, o mulţime de copii (fetiţe machiate, de o frumuseţe înduioşătoare), bărbaţi pierduţi în criptele religiei din propria minte, agonizând pe lângă pereţi sau dormind de-a dreptul, desculţi şi împăcaţi cu sine.

Am aflat că în interiorul moscheei se află o sumedenie de relicve, printre care şi un Coran scris pe un pergament din piele de căprioară, şi am mai aflat că, în 2006 şi în 2010, două atentate au zguduit mulţimea, sfârşindu-se, din fericire, fără victime.

Intrarea e liberă, taxa foto e de 200 rupii.

Oamenii

Dincolo de ceea ce am văzut în India – obiective turistice, oraşe nebune şi colorate, peisaje delicioase – am rămas în mod cert în suflet cu ideea că în primul rând mi-au plăcut oamenii. Nu a fost o călătorie pe cont propriu, în care să merg cu rucsacul în spate prin sate şi să iau contact cu numeroase persoane, care mai de care mai fistichii dar chiar şi în acest program clar de vizitare, am avut răgazul şi ocazia să descopăr, fie şi pentru câteva minute, partea frumoasă a acestui popor. Indienii transmit sentimentul că în ciuda sărăciei care răzbate în multe locuri prin care treci, viaţa este, pentru ei, un lucru care depăşeşte latura materială. Sigur că muncesc mult pentru a câştiga, deseori, extrem de puţin. Dar nu banul contează neapărat, chiar dacă unii ar face orice ca să-l câştige – am mai spus despre nebănuitele mijloace prin care reuşesc să-şi atragă bacşişul şi chiar dacă senzaţia este, pe alocuri, că încearcă să ţi se vândă ceva cu orice preţ şi că, oricum, vei fi înşelat. Dar indienii au o bucurie a vieţii pe care o intuieşti instant. Uneori, ea nu înseamnă  mai mult decât un gest banal. Alteori, e o manifestare în masă. Am rămas surprins să văd, de pildă, bucuria cu care un indian vrea să facă o fotografie cu un turist.

Toţi au telefoane mobile, majoritatea smartphone-uri (cred că există deja un cult al mobilului) iar lucrul pe care-l apreciază cel mai mult la un telefon se pare că e camera foto. În diverse locuri, localnicii ne rugau să facem poze cu ei. Apoi ţi le arată, cu un zâmbet larg şi, dacă le ceri, sunt în stare să ţi-o trimită pe email. Au fost momente în care, plecând de la un selfie în doi, am ajuns să ne pozăm cu grupuri întregi de copii sau adolescenţi veniţi să viziteze diverse locuri. Băieţii se bucură în mod special dacă reuşesc să se pozeze cu o femeie iar dacă aceasta e blondă, par că au ajuns în Nirvana. Pesemne consideră că gestul le aduce noroc sau pur şi simplu văd blonde atât de rar încât ajung să dezavueze bancurile făcute pe seama lor. Nu vă imaginaţi că e o bucurie continuă pe străzile din India (nu vorbim, totuşi, de Bhutan) iar grijile şi nevoile localnicilor se citesc de multe ori pe chipurile acestora. Dar sufletele lor par deschise şi trebuie să te adaptezi cumva la ei şi la modul lor de viaţă. Nichita Stănescu spunea că ”oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru”. Cred că indienii le au pe dinafară dar fiind atât de mulţi şi înghesuiţi, destul de puţini reuşesc să se ridice şi să zboare.

Indienii au multe obiceiuri şi apucături care pot părea bizare pentru europeni. Voi mai vorbi despre asta, momentan amintesc despre faptul că un indian urăşte să audă cuvântul NU. Dacă nu vrei să cumperi un suvenir cu care eşti bombardat permanent, nu spune nu. Pentru că respectivul va insista până ţi-l prinde de gât. Dacă un indian e nevoit să răspundă la o întrebare cu ”nu”, va deveni brusc vag şi va evita negaţia pe faţă. Aşa că va trebui să înţelegi sensul corect al unor fraze precum ”voi încerca” sau ”mai târziu”.

Jaipur

După nebunia cu ricşa prin Old Delhi, „misiunea” în capitala Indiei pare încheiată iar la orizont se arată unul dintre cele mai fascinante oraşe ale ţării: Jaipur. Aflat la circa 260 km de New Delhi, Jaipur este capitala statului Rajasthan, oraş istoric şi poartă către, probabil, cea mai interesantă regiune a Indiei. Jaipur a fost fondat la 18 noiembrie 1727 de către maharajahul Sawai Jai Singh II, conducătorul Amerului. Jaipur a fost supranumit ”oraşul roz” datorită culorii materialului de construcţie din care sunt făcute aproape toate structurile. Culoarea roz are, de fapt, propria ei istorie: în anul 1876, Prinţul Albert de Wales şi Regina Victoria au făcut o vizită în India. Și pentru că rozul e o culoare ce simbolizează ospitalitatea în tradiţia indiană, maharajahul Ram Singh al Jaipurului, a pictat întregul oraş în roz, pentru a întâmpina cum se cuvine oaspeţii. Tradiţia s-a menţinut iar în prezent rezidenţii sunt obligaţi prin lege să menţină culoarea roz pe zidurile caselor lor. Bine, nu vă imaginaţi că e vorba de rozul clasic şi că Jaipur e un fel de „hello Kitty” al Indiei, doar că în loc de „kitty” umblă elefanţi. E plin de elefanţi, ei înşişi sunt pictaţi cu mult roz pe trompă şi urechi dar casele sunt mai degrabă de un roşu cărămiziu special, vopsea obţinută dintr-un compus de oxid de calciu special, extrem de durabilă în condiţiile de ariditate din Jaipur. Pe care, ok, să-l numim ”roz”.

În orice caz, dacă New Delhi mi se păruse haotic, Jaipur avea să întreacă orice măsură în privinţa ideii de organizare a unui oraş. M-am întrebat deseori dacă există primării în aceste oraşe şi ce rol au ele. Jaipur e un oraş cu vreo 7 milioane de cetăţeni, plin de obiective turistice, plin de tuktuk-uri, de maşini, de motoare şi de animale. Un fel de turn babilon care funcţionează după reguli misterioase. Centrul oraşului, bulevardul principal pe care se întind magazine, restaurante, cafenele, ceainării şi alte dughene, plus Palatul Vânturilor, e un deliciu. Am avut la dispoziţie într-o după-amiază două ore pe care le-am pierdut de-a lungul acestui Hawa Mahal Road. Am văzut boi şi vaci, ba chiar şi porci, mergând nestânjeniţi pe trotuare. Pieţe ambulante, cu vânzători care pălăvrăgeau non-stop. Elefanţi vopsiţi, mari amatori să mănânce ad-hoc câteva gogoşi de la vânzătorii ambulanţi. Am intrat în câteva magazine cu haine colorate şi am asistat la negocieri interminabile purtate de fetele din grup cu negustorii care lăsau la preţul sari-urilor după minute bune de tocmeli harababuristice. Şi, mai ales, am traversat intersecţia cu strada Tripolia, cu sentimentul că e ultima intersecţie pe care o voi traversa în viaţa asta. Am închis ochii şi m-am lăsat în braţele Ganesh-ului, zeitatea hindusă, cu chip de elefant, care, culmea, avea un templu dedicat la numai câţiva metri distanţă. Oameni şi vehicule de tot felul traversau strada (se întâmpla pe la ora 6 seara, când deja se întunecase) fără a ţine cont de culoarea vreunui semafor, fără să acorde vreun fel de prioritate în afară de cea a bunului simţ, aceasta traducându-se prin ”e de bun simţ să nu-l strivim p-ăla sub roţile camionului”.

O nouă experienţă spectaculoasă, aş zice. În orice caz, Jaipur a fost oraşul care mi-a plăcut cel mai mult dintre cele trei ”vârfuri” ale Triunghiului, şi asta din mai multe motive. Unul dintre ele se afla chiar pe Hawa Mahal Road şi purta, în fapt, chiar numele străzii. Hawa Mahal, sau Palatul Vânturilor, nu este un palat în sine, ci mai degrabă un perete cu ferestre multe, o extensie a Palatului Oraşului, având o structură asemănătoare cu cea a unui cuib de albine. A fost ridicat în 1799 de către maharajahul Sawai Pratap Singh, în forma coroanei lui Krishna, zeul hindu, şi a devenit unul dintre simbolurile oraşului, superb exemplu de arhitectură Rajput. Are cinci etaje, 953 de ferestre micuţe şi e construit din gresie  roşie şi roz. Numele de Palat al Vânturilor provine de la sistemul de ventilare, care permite propagarea unei brize uşoare în interiorul camerelor pe timpul verilor (o găselniţă genială, al cărei sens s-a pierdut după ultima renovare a palatului).

De fapt, menirea acestei construcţii ce pare maiestuoasă dinspre stradă dar care este, în realitate, mai degrabă un perete înalt, o faţadă ce face legătura cu Palatul, a fost de a permite doamnelor de la curtea regală să observe mai bine, de la înălţimea ferestrelor, viaţa de zi cu zi a oraşului, fără ca ele însele să fie zărite. Habar n-am cine mai observă acum pe cine, dar Palatul Vânturilor mi s-a părut simpatic, deşi cumva prea înghesuit pe strada colorată şi lipsită de reguli care-i poartă numele.

Fortul Amber

Am povestit despre Hawa Mahal, luând-o un pic înaintea ordinii cronologice a traseului din Jaipur. Primul popas l-am făcut, de fapt, la fortul Amber (sau Amer, cum e ştiut în India), care se află la vreo 12 kilometri în afara oraşului şi reprezintă principala atracţie turistică a acestuia. Fortul se întinde semeţ pe dealul Cheel ka Teela (Dealul Vulturilor), aflat în imediata apropiere a lacului Maota, şi istoria lui începe în secolul 16, când a fost ridicat de către Maan Singh Întâiul, unul dintre primii şefi de război, generalul de încredere al  Împăratului Akbar.

Am început explorarea locului cu o sesiune foto de la distanţă, într-un loc în care un nene mustăcios cânta de zor la instrumentul tradiţional (se numeşte pungi sau bansuri) care scoate cobra din coş. Cu succes, fiindcă jivina se ridica mândră la auzul sunetelor îmbietoare. Acum, nu ştiam dacă o făcea datorită muzicii sau din alte motive, mai ales că am văzut ceva mai târziu, în interiorul fortului, doi flăcăi cu turbane care se chinuiau de minute bune să-şi hipnotizeze cobrele spre deliciul publicului şi… nu reuşeau. Aveam să aflu că, de fapt, cobrele sunt surde şi că ele se ridică luând acea poziţie în semn de apărare împotriva unui eventual atac, deoarece animalul consideră pungi-ul şi pe posesorul acestuia drept o ameninţare iminentă. Un truc, aşadar. Cu care unii dintre aceşti ”snake charmeri” fac o mulţime de bani încă din vremuri străvechi: primul îmblânzitor de cobre a fost menţionat în Biblie.

Ca să ajungi sus, pe deal, dincolo de porţile Fortului Amber, trebuie să faci o plimbare cu elefantul. Șiruri de elefanţi poartă perechi de turişti pe un drum care durează cam un sfert de oră şi care se transformă într-o experienţă haioasă, în special atunci când pachidermul se supără şi te scuipă cu trompa peste cap. O ”armată” de elefanţi aşteaptă într-un soi de elefanto-bază, să transporte turiştii pe drumul către fort. Un drum costă circa 13 euro, pentru două persoane (întoarcerea o faci pe ieşirea care este pe partea opusă, dar nu vei mai lua elefantul ci pe jos, cu jeep-ul sau cu alt mijloc de transport). Te ”îmbarci” de la înălţimea unui ponton aflat la nivelul spatelui elefantului, care este ghidat de către conducătorul lui. Pe parcursul drumului admiri lacul Maota, în mijlocul căruia se află câteva superbe grădini amenajate în stilul celor de la castelele de pe Valea Loirei, din Franţa. Elefanţii se mişcă lent şi te lasă la intrarea în fort (biletul costă circa 3 euro, pentru străini, 35 de eurocenţi pentru localnici), mai exact la Poarta Soarelui.

În interior nu te vei plictisi şi vei colinda vreme de cel puţin o oră, pentru că fortul are mai multe zone de interes, surprinzător de diferite. De la poartă ajungi în curtea interioară principală, acolo unde intrau pe vremuri soldaţii care se întorceau de la război. Vei remarca îndată Palatul Oglinzilor (Sheesh Mahal), care are pereţii şi tavanul placaţi cu picturi şi flori făcute din sticlă adevărată şi vei asculta o poveste frumoasă, care spune că în urmă cu sute de ani, reginei nu i se permitea să doarmă în aer liber dar ea adora să vadă stelele noaptea. Aşa încât, pentru a-i face pe plac, regele a ordonat arhitecţilor să inventeze ceva care să-i satisfacă această plăcere. Iar aceştia au inventat pereţii de sticlă, care reflectau în mii de ”steluţe” lumina de la doar două lumânări aprinse noaptea.

E plăcut să petreci câteva minute în această curte interioară, dar dacă urmezi drumul către palatul principal vei găsi, până la ieşirea pe Poarta Lunii, alte trei curţi interioare spectaculoase, trecând şi admirând micul templu Siladevi (care are uşi de argint), sala audienţei publice, apartamentele maharajahului, sala victoriei, sala plăcerilor şi zenana – zona rezervată femeilor, făcută în aşa fel încât ca maharajahul să ajungă lesne în turul său nocturn în apartamentele concubinelor care erau independente, dar legate printr-un coridor comun.

Am părăsit Fortul Amber cu un jeep care cobora ameninţător printre indieni pe motoare, pe tuk tuk-uri sau pe elefanţi. A urmat o scurtă oprire pentru a privi de pe ţărm Jal Mahal, palatul care pluteşte aproape nefiresc pe apa lacului Man Sagar, loc de o bruscă serenitate în haoticul Jaipur. Având o arhitectură simetrică şi având pe vremuri rol de refugiu de vânătoare pentru maharajahul Madho Singh I, care l-a şi construit, în 1750, Jal Mahal serveşte în prezent doar ca restaurant pentru diverse evenimente. Dacă ajungeţi acolo şi vă întreabă cineva câte camere are palatul, fiţi siguri să răspundeţi: niciuna! Nu am ajuns la palat (se pot lua bărci pentru asta) dar am aflat că în interior există nu mai puţin de patru niveluri aflate sub cel al apei iar pereţii sunt atât de solizi încât susţin milioanele de litri din lacul ce-l înconjoară de peste 250 de ani. De altfel, în urmă cu circa 10 ani, locul era o ruină abandonată, cu apă care băltea dar prin eforturile administraţiei din Jaipur, a fost readus la viaţă.

Pe o căldură de 40 de grade am ajuns la Observatorul Astronomic din Jaipur (Jantar Mantar), un loc în care soarele ardea atât de tare încât mi-a fost greu să mă concentrez pentru a asculta explicaţiile pline de savoare ale lui Mavi, minunatul nostru ghid. Jantar Mantar (terminat în 1734 sub domnia maharajahului Jai Singh II) a fost vreme de mulţi ani cel mai avansat observator astronomic din lume, având nu mai puţin de 19 uriaşe instrumente atronomice cu care se puteau determina eclipsele, se puteau localiza stelele, se putea determina în mod precis traiectoria pământului în jurul soarelui. Acele instrumente aflate în aer liber au fost conservate excelent iar piesa de rezistenţă a întregului complex este Samrat Yantra – Marele Cadran Solar, cel mai înalt cadran de acest fel din întreaga lume. Are 27 metri înălţime şi o viteză de deplasare a umbrei de 6 cm pe minut.

Jantal Mantar (numele derivă de la cuvintele yantra – instrument şi mandir – templu) e un loc oarecum bizar, în care recunosc că m-am pierdut printre explicaţiile ştiinţifice, topit de arşiţa soarelui în timp ce încercam să mă sprijin de construcţiile din piatră şi marmură, cu care vechii indieni reuşeau să privească stelele şi să determine tot felul de poziţii astronomice, cu ochiul liber. Am spus ”vechii” dar instrumentele sunt în perfectă stare de funcţionare, putînd fi folosite şi în prezent de către cei pricepuţi la aşa ceva.