Delhi – Agra – Jaipur, acestea sunt coordonatele unui traseu indian pe care, odată ce-l parcurgi, te va marca pentru totdeauna și te va face să crezi cu tărie că există locuri în lumea asta ce merită văzute măcar o dată-n viață.

Comerțul

Jaipur, orașul-roz, unul dintre primele orașe indiene care au fost construite după un plan (în cazul de față planul a aparținut în 1727 arhitectului Vidyadhar Bhattacharya) e înțesat de comercianți. Treaba cu comercianții în India e destul de bizară și am reușit să mă lămuresc pe deplin care e procentajul magazinelor „normale” din marile orașe. Asta și poate pentru că nu am avut ocazia să străbat cartiere moderne, recent construite, care să înglobeze mall-uri sau, în tot cazul, lanțuri de magazine cunoscute. Arterele comerciale pe care le-am „testat” erau un soi de bazaruri întinse de-a lungul străzilor, cu patroni care trag de tine să le vizitezi maghernița, fiind în stare să meargă cot la cot pe o distanță de câțiva zeci de metri pentru a-ți smulge promisiunea că „atunci când te întorci” o să intri să vezi și marfa lui.

Personal, nu-mi place genul de comerț în care negocierea joacă rolul principal. Iar în India e cam ca în țările arabe, dacă nu mai rău. Dacă nu ai negociat, ești pierdut. Iar negocierea înseamnă că – dau un exemplu – dacă obiectul pe care ți-l dorești „costă” inițial 2.000 de rupii, va trebui să-l negociezi până pe la 200 ca să-l iei la prețul corect. Până la a tăia zeroul acela însă, trebuie să parcurgi pașii teatrului ieftin de rigoare, cu tot ce înseamnă acesta, inclusiv să ieși din magazin de două ori, să spui că te grăbești, că pierzi trenul sau că-ți naște nevasta tripleți, că „dincolo e muuult mai ieftin” și, în general, că dacă te superi nu vei mai cumpăra niciodată de la el, tu și încă cinci generații după tine. Iar la final, vei avea zeroul tăiat și mustrarea de conștiință că ți s-a vândut mult sub preț și că nu se poate chiar așa daaaaaar „să mai vii să cumperi de-aici și să-ți trimiți și prietenii”.

În Jaipur, zeci de magazine de pe Hawa Mahal Road și de pe bulevardul aflat în prelungirea acestuia, vând cam aceleași lucruri: bluze colorate, sari-uri, eșarfe. Modele și culori cât pentru toate fetele și femeile din univers, pe care orice vânzător e dispus să le scoată la vedere până când dugheana lui se umple și nu mai poți respira. Cu cât mai multe cumperi, cu atât vei avea parte de un preț mai bun. Doar că asta înseamnă timp. Mult timp. Și răbdare. Multă răbdare. În plus, n-am văzut prea multe lucruri bărbătești, dar pesemne că bărbații nu sunt vizați neapărat ca target în această babilonie a culorilor.

Și dacă tot vorbim de comerț, am vizitat și un așa-zis centru comercial, în care, în mod clar, erau aduși turiștii în mod organizat, plin cu aceleași pânze mai mult sau mai puțin tradiționale, în care negocierile nu funcționează însă decât până la un anumit punct. De ce? Fiindcă aici oricum clienții apar pe bandă rulantă. Am văzut și magazine de condimente și ceaiuri (iar atunci când vine vorba de condimente și ceaiuri, indienii știu cel mai bine despre ce e vorba). Am văzut cum se fac covoare manual și am aflat că, dacă ești interesat, îți alegi covorul, îl plătești și ți se trimite direct acasă. Am trecut și printr-un magazin de unde puteai cumpăra orice fel de piatră sem-prețioasă, pe care o puteai încastra pe loc într-o bijuterie de efect – un fel de paradis al femeilor, ai căror ochi deveneau încă de la intrare mult mai mari și mai sclipitori. În fine, am bifat și atelierele în care se realizează, cu o minuțiozitate fantastică, diverse obiecte din marmură, placate și „brodate” cu bucățele de pietre semiprețioase, de la mese la farfurii și platouri. Indienii muncesc mult, dar și poartă în ei spiritul comerciantului care, pentru supraviețuire, e nevoit să învețe să vândă aplicând diverse tehnici, majoritatea ce țin de o gherilă cumva primitivă dar, deseori, eficientă. Personal, nu mi-au plăcut magazinele din India, și nici tipul de comerț, dar, recunosc, nu sunt croit pentru așa ceva și la fel de inconfortat mă simt în orice alt loc din lume în care știu că nu trebuie să cumpăr cu prețul de la prima strigare. Însă, în același timp, recunosc că și negocierile acestea au farmecul lor și în mod cert sunt un mod prin care te poți apropia – atunci când e cazul și îți dorești – de stilul de viață local, descoperind, în limitele dialogului ad-hoc, cum se trăiește în locul respectiv.

City Palace, locul în care domneau pe vremuri maharajahii Indiei

CITY PALACE

După cele 40 de grade de la Observatorul Astronomic, care aproape că mi-au topit aparatul foto, Mavi, ghidul nostru de ispravă, ne îndreaptă spre Palatul Orașului – City Palace, locul în care domneau pe vremuri maharajahii Indiei. City Palace a fost construit între 1729 și 1732 de același Sawai Jai Singh al II-lea, care a domnit în Amer dar care avea viziuni largi. Mai ales atunci când în Amer au apărut probleme legate de creșterea numărului de locuitori și, implicit, de apă. Sawai l-a însărcinat pe arhitectul orașului să facă planurile pentru a ridica un palat în Jaipur iar acesta s-a executat, având în minte stilurile arhitectonice Mughal și Rajput, cu ușoare accente europene, fiindcă, deh, aveau și europenii virtuțile lor, fie și arhitectonice.

A rezultat o bijuterie, un complex de clădiri, grădini și curți interioare, plasat în mijlocul orașului vechi și crescut ca o gogoașă de-a lungul vremii, fiecare maharajah adăugând construcții, ultimele datând de la începutul secolului 20. Poate de aceea, Palatul dă o ușoară impresie de brambureală stilistică și trebuie să-l savurezi mai degrabă pe porțiuni decât pe de-a-ntregul. Cu adevărat impresionante sunt cele patru porți principale (Udai Pol, Virendra Pol, Jaleb Chowk și Tripolia, aceasta fiind rezervată exclusiv familiei regale), bogat decorate, împodobite, pline de briz-brizuri. O parte din City Palace e transformată în muzeu iar unul dintre cele mai cool obiecte pe care le vezi aici este setul de haine pe care le purta „micuțul” maharajah Sawai Madho Singh I, care cântărea „numai” 250 de kilograme. O altă parte a Palatului este rezidențială, aici locuind descendenți ai foștilor conducători ai Jaipurului. La o plimbare prin curțile Palatului e imposibil să nu remarci un uriaș vas de argint, care a fost înregistrat de Cartea Recordurilor ca fiind cel mai mare vas de argint din lume, având o înălțime de 1,5 m și cântărind 340 kg. Și probabil cea mai impresionantă curte este cea numită Pitam Niwas Chowk, care are patru porți (simboluri ale celor 4 anotimpuri), una dintre ele fiind ornată fabulos și denumită, în consecință, Poarta Păunului. Simbol al toamnei, Poarta Păunului are un design viu, bogat și face trimitere, totodată, către una dintre celebrele zeități hinduse: Vishnu.

City Palace te încarcă de energie după ce te poartă prin istoria indiană a ultimilor 300 de ani, punctată inclusiv de tot felul de colecții de arme, de la puști la tunuri, blajin păzite de gardieni cu figuri pitorești, colorați și plictisiți. E amuzant să pândești figurile mustăcioase ale gardienilor, polițiștilor și jandarmilor indieni pentru a surprinde cu aparatul foto o privire aparte. Scuze, a fost o plăcere vinovată și o puteți regăsi prin fotografiile din această călătorie.

Chand Boari, fântâna în trepte

Te desparți greu de Jaipur, fiindcă aici India pare mai ”ea însăși” decât în New Delhi și știe cum să-și valorifice magnetismul colorat în așa fel încât să te facă s-o iubești. Plecăm însă spre al treilea vârf al ”triunghiului” aurit, Agra, acolo unde ne așteaptă ”vedeta” Taj Mahal. Dar până la marele palat mai avem câteva lucruri spectaculoase de savurat pe drum.

Abhaneri e un sat, aflat la 95 de kilometri de Jaipur, pe drumul dintre Jaipur și Agra. Cândva, satul acesta care azi e mai degrabă o ruină, se numea ”orașul luminii” dar azi e plasat pe harta turistică a Indiei pentru două motive: fântâna în trepte Chand Baori și templul Harshat Mata. Dincolo de acestea, trecerea prin Abhaneri te aduce aproape de viața rurală a Indiei. Țăranii indieni muncesc la fel de mult ca țăranii din orice altă parte a lumii. Ogoarele sunt arate, animalele arată muncite și slabe iar privirile sunt sfredelitoare, fie că aparțin copiilor care se țin scai de ține să le dai ciocolată, fie că vin dinspre localnicii despre care… nu știi niciodată ce vor cu adevărat.

Un lucru e cert, însă: locuitorii din Abhaneri au inventat baoris, fântânile în trepte, pe care le foloseau pentru a aduna apa provenită de la ploi și a o păstra pentru zilele secetoase. Un fel de rezervoare uriașe și spectaculoase ca design, cel mai cunoscut (mai mare și mai adânc) dintre acestea fiind Chand Baori.

Chand Baori a fost construită între secolele 8 și 9, fiind botezată după numele regelui Chand Raja, din clanul Gujara Pratihara, cel care a comandat-o. Are 3500 de trepte, plasate într-o simetrie perfectă, care coboară la o adâncime de 20 de metri. Cu toate că nu se cunoaște exact ideea din spatele construcției monumentale, e clar că treptele au fost făcute pentru ca oamenii locului să aibă acces la apă atunci când doreau. Azi, fântâna nu mai e funcțională iar apa verde și stătută din adâncurile ei nu face decât să-i sporească misterul. Ceea ce șochează este geometria construcției, de o frumusețe incredibilă: treptele înconjoară fântâna pe trei dintre laturile acesteia, pe a patra fiind construite câteva pavilioane, unul peste altul, în care se află nișe ce conțin sculpturi cu tematică religioasă. Există chiar și un apartament ce era destinat familiei regale, care venea aici să asiste la manifestările artistice locale. Pentru că fântâna nu era folosită doar ca sursă de apă ci era și loc de întâlnire pentru cei care făceau parte din comunitatea locului – oamenii veneau aici și se răcoreau, stăteau la discuții și puneau țara la cale, coborând treptele către baza fântânii, acolo unde temperatura este întotdeauna cu 5-6 grade mai mică decât cea de la suprafață.

Chand Baori este unul dintre cele mai impresionante locuri din lume pe care am avut norocul să le văd. Poate și pentru că este, într-o oarecare măsură, o construcție bizară și unică. Nu prin existența ei în sine, fiindcă s-a estimat că în vremurile medievale au fost construite în statele din nordul Indiei peste 3000 de fântâni în trepte (câteva sute încă există) ci prin stilul, detaliile și frumusețea ei.

Fântâna a fost construită în onoarea lui Harshat Mata, zeița fericirii și bucuriei, care avea mare influență prin partea locului, de vreme ce la doar câțiva metri distanță de Chand Baori se află templul care-i este, de asemenea, dedicat. Și care, în ciuda faptului că e plasat în mijlocul bălăriilor, e o altă splendidă piesă arhitectonică, ridicată undeva prin secolul X, dar distrusă de-a lungul vremii, așa că acum arată destul de avariată. Cu toate acestea, coloanele, stâlpii, statuile ce o compun, sunt de o frumusețe remarcabilă și parcă încă se simte aura răspândită de zeița care altădată își revărsa dragostea asupra vechiului oraș Abhaneri.

Am urcat în autocar după ce am trecut pe lângă câțiva copii în căutare de dulciuri, două-trei mame cu priviri lungi și o cămilă slabă ca un ogar, folosită pe post de măgar la o căruță. Am lăsat în urmă Abhaneri, un sat ce nu trebuie ocolit atunci când ajungi în Triunghiul de Aur și ne-am îndreptat către Agra, cel de-a treilea oraș de referință al călătoriei în India. Dar până la Agra, aveam să ne oprim într-un loc pe care l-am catalogat drept ușor… bizar.

Muzicanţii de la hotelul-fantomă

Hotelul de nicăieri

Undeva, în India, în apropierea unei autostrăzi, de fapt, in the middle of nowhere. Autocarul parchează lângă o clădire mare, colonială. Un hotel. Un tip trist stă în poziție de drepți lângă o cămilă. „Ne plimbăm și cu cămila”. În fața hotelului, trei muzicieni bătrâni și desculți, cu zâmbete stranii, încep să cânte de mama focului, ca la comandă, invitând fetele la dans. Pe fundal, un indian încruntat, în ținută militară, bate într-o tobă imensă, albă, cu floricele pictate. Moșarii cântă de zor, în straiele lor colorate, șalvari albi, turbane asortate. Dau impresia că ar putea cânta la infinit sau până la sfârșitul lumii sau până se scufundă Titanicul. O fac până apare boss-ul, care ne face cunoștință cu băiatul lui, cel care se ocupă de această minunată și uriașă proprietate și care ne va conduce pentru a ne-o prezenta. Începem cu fântânile arteziene și cu întinsa grădină în care se află tot felul de plante, fiecare atent descrisă. E un fel de grădină botanică privată, o „arcă a lui Noe”, doar că în loc de animale se află plante. În apropiere, o piscină arătoasă și pustie își așteaptă clienții. E cald și liniște, o liniște apăsătoare care domnește asupra acestei proprietăți care-mi amintește, habar n-am din ce cauză, de hotelul din Shining, celebrul roman horror al lui Stephen King.

Vizităm apoi hotelul, la fel de gol și bizar. O recepție părăsită, coridoare largi și camere cu mobilă minimalistă și rece, având uși închise cu lacăte. Parcă totul a fost „montat” atunci, cu o oră înainte de sosirea oaspeților. Fiul patronului nu schițează niciun zâmbet: prezintă totul cu profesionalism, de parcă și-ar prezenta viitoarea zestre. Dar vizita nu poate fi completă fără încă un tur: cel din spatele hotelului. Pentru că în spate se întinde pe mai multe hectare restul proprietății: culturi diverse, animale care bântuie pe câmpurile vaste, oameni care muncesc și, culmea!, locuiesc acolo. Patronașul ne împarte în trei grupuri: unul va fi condus de cămila de la intrare, altul de un fel de tractor cu remorcă – un hârb manevrat cu meșteșug de doi țărani și al treilea (norocoșii!) la el în jeep. Nimeresc în grupul din tractor și după zece minute am creierii omletă, de la hurducături. Nu e nimic spectaculos în a merge pe câmp, fie și cu cămila (proastă alegere) dar trebuie să apreciem plantația, înainte de a lua un prânz delicios în sala de mese a fantomaticului hotel, care are de toate, inclusiv magazin de suveniruri, în care ne poftește, elegant, prietena (și viitoarea soție) a elegantului fiu de „maharajah”.

Mâncarea indiană

După halucinanta experiență de la bizarul hotel păstorit de tânărul fiu al bogatului latifundiar, pornim spre Agra, cel de-al treilea vârf al Triunghiului nostru de Aur, acolo unde ne așteaptă falnicul Taj Mahal, cireașa de pe tortul celor cinci zile petrecute în India. Un tort extrem de condimentat, așa cum este, de fapt, gastronomia acestei țări.

Inițial am vrut să dedic un capitol special mâncării indiene, însă mi-e greu să mă transform ad-hoc într-un specialist care să înceapă să povestească despre curry-uri și chicken tikka-uri (fel care, culmea!, ar fi fost inventat în Scoția și nu în India), despre ce conțin ele și cum se prepară, cum se mănâncă și cum se digeră. Voi schimba strategia și voi pleca de la două lucruri în privința mâncării indiene de la ea de-acasă: Unu – Dacă nu-ți place mâncarea picantă, adu-ți conserve cu tine. 2 – Mâncarea indiană este ex-tra-or-di-nar de mișto. Considerând că am rezolvat punctul 1 și că nu te sperie senzațiile ceva mai tari cu care se poate confrunta stomacul tău la o adică, mă întorc la alte două lucruri despre care, parcă, am mai pomenit: Unu – India este „autoarea” a 70% din producția de condimente a lumii și… doi – India este țara cu cel mai mic consum de carne pe cap de locuitor din lume.

Acum ai tabloul de start în privința gastronomiei indiene. Să mai adug că indienii pleacă de la teoria care spune că mâncarea are 6 gusturi mari și… bune: dulce, acru, sărat, picant, amar și astringent. Niciun preparat indian nu le conține pe toate dar orice preparat indian va avea unul sau maxim două dintre ele, dominante. Am gustat multe feluri de mâncare prin minunatele hoteluri indiene în care am luat prânzul sau cina, preparate cu denumiri complicate și gust divin. Cu mâna pe inimă pot spune că nu carnea a fost „vedeta” ci… orice altceva, în frunte cu, evident, condimentele. De la murăturile picante la banala dar subtila pâine naan cu usturoi. Mâncarea indiană este atât de diferită de la zonă la zonă, încât te întrebi cum de-au putut să inventeze atâtea feluri de mâncare și toate să fie atât de bune? Recunosc că nu am avut curajul să încerc mâncarea stradală, deși cei care au mai fost în India au spus că aceasta e de câteva ori mai bună decât cea de la hotel, fiindcă ingredientele sunt întotdeauna mai proaspete și „bucătarii” mai pricepuți (a depus mărturie și celebrul Gordon Ramsay, în episoadele lui „indiene”). Unul dintre motivele pentru care m-as întoarce în India ar fi să fac un tur gastronomic al țării și să-i descopăr secretele și magiile, sosurile și legumele, condimentele și poveștile.

N-am pozat mâncare – e netul plin. Dar dacă mergeți în India și vreți să știți cam ce vă așteaptă în privința mâncării, încercați (după ce vă luați viza) restaurantul indian Haveli, din apropierea ambasadei și vă veți face o (mică) idee. Și încă ceva, înainte de a ajunge în Agra: bucătăria indiană împarte mâncărurile în trei categorii – saatvic (din care fac parte legumele și sucurile naturale), raajsic (mâncărurile cu sosuri, uleiuri și cele condimentate) și taamsic (mâncărurile cu carne și băuturile alcoolice). Indienii spun că dacă mănânci saatvic vei avea o stare fizică și spirituală foarte bună, că raajsic este baza activității și mișcării iar taamsic scoate la suprafață doar sentimentele negative. Poate și din cauza asta (dincolo de motivele religioase) vaca e răsfățata Indiei. Însă fără să nutresc sentimente vegetariene sau vegane, cred că dacă aș trăi acolo aș cruța fără probleme orice vacă pentru a mă abandona legumelor preparate atât de diferit în acest paradis mondial al condimentelor.

Hotelul fantomă aminteşte de hotelul din Shining, celebrul roman horror al lui Stephen King

Fatehpur sikri, orașul-fantomă

Agra e un oraș ceva mai „așezat” ca Jaipur. Prezența Taj Mahalului, cel mai mare obiectiv turistic al Indiei, îl face un pic mai docil și mai turistic, în termeni „comerciali”. Agra, aflat în statul Uttar Pradesh, parcă nu are nebunia Jaipurului dar afișează condescendența celui care poartă diamantul negru pe turban și știe că nu i-l poate lua nimeni.

Orașul, care în prezent are circa 1,5 milioane de locuitori, a fost fondat de sultanul Sikandar Lodi, conducătorul sultanatului Delhi, în anul 1504. Însă perioada de aur și-a trăit-o odată cu epoca mughal-ilor și a împăraților Akbar, Jahangir și Shah Jahan, când orașul era cunoscut sub numele Akbarabad, capitală a Imperiului Mughal. Conducătorii din acea perioadă au construit atât Fortul Roșu (sau Fortul Agra) cât și Fatehpur Sikri, două dintre cele trei obiective majore pe care le-am vizitat în Agra, alături de Taj Mahal.

Fatehpur Sikri, Orașul Victoriei, construit la circa 40 km de Agra, a fost capitala Imperiului Mughal vreme de zece ani. Un complex de temple și monumente, într-un stil arhitectonic uniform, care include Jama Masjid, una dintre cele mai mari moschee din India. Împărații indieni construiau și abandonau orașe într-o frenezie, în funcție de victoriile pe care le repurtau. Sikri a făcut parte dintr-un asemenea plan iar construcția lui a durat în jur de 15 ani, începând cu 1571. Împăratul Akbar a transformat apoi orașul în capitală dar, la scurt timp, l-a abandonat. Motivele au rămas în ceață, deși se pare că Akbar a avut rațiuni militare, atenția lui fiind îndreptată la războiul împotriva Kabulului. Care era prea departe de Fatehpur Sikri. Explicația cea mai plauzibilă este, totuși, alta: din cauza distanței mari față de orice sursă de apă, locuitorii au abandonat orașul, care avea să rămână într-o stare perfectă de conservare pe parcursul următoarelor secole.

Astăzi, construcțiile vechii capitale formează un enorm oraș-fantomă, care-și întâmpină vizitatorii cu un aer demn. Sunt vreo 46 de clădiri care-ți „transmit” ideea că aici a existat o femeie frumoasă, care a avut o prea scurtă perioadă de glorie dar care apoi a trebuit să se întoarcă în sărăcie, din cauze obscure și, oricum, nedrepte. Papagali colorați asortează zidurile roșii ale clădirilor, căutând nișe în care să se ascundă de zoom-urile aparatelor foto. Hiran Minar, un turn circular de vânătoare. Diwan-i-khas, o sală privată, separată de celelalte, accesibilă prin toate cele patru laturi, având în centru o superbă coloană ornată cu 32 de aplice și cu reliefuri decorative cu motive religioase. Ankh Michauli, probabil o trezorerie, în care e posibil să se fi desfășura și diverse jocuri și ceremonii. Diwan-i-am, cu al ei coridor prelung și un spatiu deschis destinat aparițiilor publice ale împăratului Akbar. Palatul lui Jodha Bai, cea mai mare și mai importantă clădire, numită după soția lui Akbar. Și altele, și altele – grajduri, curți interioare, ziduri, palate, coridoare, camere și cămăruțe, dormitoare (în dormitorul lui Akbar, de pildă, patul e situat la înălțime, fiind destul de greu accesibil. Motivul? Soluție împotriva celor care ar fi dorit să-l asasineze în mod facil, în timp ce dormea).

Fatehpur Sikri are un farmec indiscutabil. Apusul soarelui, deasupra zidurilor roșii, așterne o liniște caldă, meditativă. Papagalii se duc la culcare, iar noi ne pregătim pentru întâlnirea cu cel mai frumos monument născut din iubire.

Fatehpur sikri, oraşul-fantomă

Taj Mahal, mausoleul iubirii

Se spune că, pentru a vizita Taj Mahal, trebuie să te trezești dis de dimineață, ca să-l prinzi învăluit în lumina trandafirie a zorilor, care-i sporește farmecul. În mod cert, „sacrificiul” acesta merită făcut (se spune chiar că în funcție de perioada zilei, monumentul apare colorat divers, acest fapt fiind interpretat drept schimbarea stărilor unei femei). Dar motivul principal e altul, și anume să nu prinzi înghesuiala teribilă care se formează la porțile de intrare. Taj Mahal a fost singurul obiectiv turistic din India unde am remarcat un control special și măsuri sporite de securitate. Cozile se formează pe patru rânduri: bărbați/femei, indieni/străini, ești controlat atent în geantă și trebuie să respecți o mulțime de reguli, respectate cu strictețe. Nu e de mirare: până la 4 milioane de vizitatori îi calcă pragul anual, circa 200.000 fiind turiști străini.

Fără discuție, Taj Mahal e impresionant. După ce treci de porți ți se arată în față în toată splendoarea, cu marmura albă și strălucitoare (au fost folosite diverse tipuri de marmură, aduse din șapte țări și ținuturi – Tibet, Afghanistan, Sri Lanka, China etc și, cu cele patru minarete care-l străjuiesc într-o simetrie perfectă (s-au folosit principiile simetriei din geometrie și arhitectură, cu o fantastică atenție la detalii – de pildp, dacă minaretele se vor prăbuși, ele o vor face în exterior și nu peste mausoleul principal). E un sentiment unic să te afli față în față cu una dintre minunile lumii moderne, totodată unul dintre cele mai vizitate locuri de pe planetă. Dar dincolo de arhitectura fascinantă a Taj Mahal-ului, ceea ce uimește și impresionează este povestea lui. Pentru că Taj Mahal e un monument izvorât dintr-o iubire uriașă.

Este povestea de iubire dintre Shah Jahan și Mumtaz Mahal, pe care un poet englez, Sir Edwin Arnold, a sintetizat-o, referindu-se la Taj Mahal ca fiind ”nu doar o piesă arhitectonică, așa cum sunt alte clădiri, ci mai ales mândra pasiune a iubirii unui împărat, scrisă în pietre care au suflet”. Shah Jahan se născuse în anul 1592, ca fiu al celui de-al patrulea împărat indian din dinastia Mughal. În 1607, când se plimba prin bazarul Meena, acompaniat de aghiotanții lui, privirile lui au fost atrase de strălucirea unei fete care purta veșmânt de mătase și mărgele de sticlă. A fost dragoste la prima vedere între Shah Jahan (prințul Khurram, cum era cunoscut atunci, când avea 14 ani) și Banu Begum (mai târziu botezată Mumtaz Mahal), o prințesă musulmană persană, în vârstă de 15 ani, la acea vreme. După ce a cunoscut-o, Shah Jahan s-a dus la tatăl lui și i-a spus că ar vrea să se căsătorească cu ea. După cinci ani, în 1612, ceremonia s-a înfăptuit.

În 1628, Shah Jahan a devenit împărat și i-a oferit lui Banu Begum rolul de împărăteasă, schimbându-I numele în Mumtaz Mahal, care se traduce prin ”Bijuteria Palatului”. Împăratul avea și alte neveste (aceasta a fost a treia) dar Mumtaz a devenit favorita lui, cea care îl însoțea oriunde se ducea, chiar și în campaniile militare. În anul 1631, când Mumtaz a dat naștere celui de-al 14-lea copil al lor, ea a murit din cauza unor complicații. Când era pe patul de moarte, Shah Jahan i-a promis că nu se va mai însura niciodată și că va ridica un mausoleu care să adăpostească mormântul ei.

Se spune că împăratul a fost atât de distrus după moartea iubitei sale soții încât a ordonat doliu la curte pentru următorii doi ani. La o vreme după tragicul eveniment, Shah Jahan a luat decizia ridicării celui mai frumos monument din lume, în memoria iubitei sale soții. 22 de ani au fost necesari pentru a se construi Taj Mahal, nu mai puțin de 22.000 de muncitori lucrând la el. La moartea lui Jahan, în 1666, trupul său a fost îngropat într-un mormânt aflat lângă mormântul lui Mumtaz Mahal, în mausoleul principal (Rauza). Monumentul a devenit cunoscut sub numele Taj Mahal iar povestea de mai sus nu e o legendă ci este cât se poate de adevărată. Ce intră în categoria legendelor e faptul că împăratul ar fi fost atât de răvășit de dispariția soției sale încât în numai câteva luni, părul și barba lui eu devenit albe ca zăpada. O altă legendă spune că împăratul ar fi ordonat ca muncitorilor care au lucrat la pietrele de mormânt ale lui și ale soției sale să li se taie degetele pentru a nu fi în stare să creeze alte copii ale lor, în alte locuri.

În termeni financiari, construcția mausoleului a însemnat un imens efort. S-au folosit materiale dintre cele mai scumpe. Cele trei laterale (în spatele mausoleului se află valea râului Yamuna) sunt construite din piatră roșie iar marmura folosită la mausoleu a fost de cea mai bună calitate, ba mai mult, se spune că e încrustată cu peste 28 de tipuri de pietre semi-prețioase, inclusiv strălucitoarea lapis lazuli. Arhitectul desemnat să proiecteze Taj Mahal a fost Ahmed Lahauri și, precum spuneam, peste 20.000 de oameni au lucrat la el de-a lungul vremii, incluzând spărgători de piatră, pictori, artiști caligrafi și mulți alții. Totalul cheltuielilor s-a ridicat la 32 milioane de rupii, care, cuantificate în banii zilelor noastre, ar însemna peste un miliard de dolari.

Nu doar mausoleul principal este impresionant (nu atât de impresionat la interior, unde intri și faci un tur rapid de jur-împrejurul mormintelor protejate de un gard) ci și grădinile, casele de oaspeți, moscheea Masjid și peisajul din spatele Taj Mahal-ului, cu râul Yamuna (acum secat) pe care, cândva, Shah Jahan obișnuia să navigheze pe o barcă, admirându-și opera, cu tristețe.

Ca peste tot în India, și la Taj Mahal există indieni binevoitori care ar face orice ca să-și câștige bacșișul. Pe lângă clasicii forografi care te așează în toate pozițiile pentru o partidă de sex vizual cu monumentul, urmând ca după vizită să-ți înmâneze ”dovezile”, la numai 100 de rupii poza, sunt unii dispuși să-ți arate care sunt cele mai bune poziții pentru a fotografia minunea. Reflectată în apă, privită din unghiuri speciale și așa mai departe. Deși enervante la un moment dat, aceste strădanii ale localnicilor săraci de a agonisi câțiva firfirei, sunt de aplaudat. Deși sunt extrem de mulți, indienii sunt inteligenți. Cei din clasele de jos nu stau cu mâna întinsă spunând o poveste, ca-n Filantropica, ci inventează tot felul de mijloace prin care mâna întinsă să merite firfireii.

Una peste alta, cele mai bine de două ore petrecute la Taj Mahal au fost magnifice, cu tot ”comercialul” și aerul turistic pe care-l emană complexul. E un loc care ar trebui să-l pui pe lista cu dorințe și să încerci să-l vezi o dată-n viață, teleportându-te în India secolului 17 pentru o frumoasă poveste de dragoste care a rămas, peste ani, alături de marile povești de iubire ale lumii.

Fortul Agra

Ieșit de sub vraja Taj Mahal-ului, am închis ultimul unghi al Triunghiului de Aur cu încă un giuvaer. Fortul Agra se află cumva „pe râu în jos”, la 2,5 km în apropierea Taj-ului, și este opera împăratului Akbar, care l-a desăvârșit în anul 1565 (în ideea de structură militară), cel care l-a „înnobilat” cu multe adăugiri fiind însă Shah Jahan (care avea să fie întemnițat aici, pentru opt ani, chiar de către fiul său, Aurangzeb). Monument aflat în patrimoniul UNESCO, fortul Agra e construit în mare parte din gresie roșie (sunt și construcții din marmură albă) și este una dintre cele mai importante creații ale dinastiei Mughal, fiind realizat în cel mai pur stil arhitectonic al acestei dinastii. Zidurile au două porți imense, înalte de 21 de metri: Poarta Delhi și Poarta Amar Singh – prin a doua făcându-se și intrarea în fort, care dă într-o curte interioară imensă. În interiorul fortului te minunezi de numeroasele elemente și clădiri, care-și dezvăluie frumusețea incontestabilă: un hol public sprijinit pe câteva coloane, trei moschee, palate și un magazin debunit „bazarul Zenana Mina”. Impresionant e faptul că zidurile clădirilor erau umplute cu un fel de conducte prin care circula apa rece ce avea rolul de a răcori încăperile pe timp de vară.

Un loc încărcat de istorie, de unde, la un moment dat, poți zări, în ceața depărtarii, Taj Mahal-ul.

Am plecat din Agra spre Delhi, parcurgând ultima latură a „triunghiului”, pentru ultima noapte în India, una care avea să se materializeze în doar două ore de odihnă înaintea prea matinalului zborul către casă. Pe drum, am făcut cunoștință cu ceea ce înseamnă un ambuteiaj pe autostrada indiană, adică un nou prilej de haos, zgomot și… întârziere. Dar toate acestea fac parte din farmecul și aerul unei țări în care aș reveni oricând pentru a-I descoperi și cărările mai puțin bătătorite, pentru a-i asculta poveștile și a-i cunoaște oamenii. Fiindcă așa cum am spus în titlul acestui serial, India este, cu adevărat, o țară incredibilă.