În aceeaşi măsură în care secolul trecut a fost declarat, încă din primele sale decenii, unul „al maselor”, el a fost şi unul „al intelectualilor”1.

Nu că ar exista, aici, o distincţie marcată de ireductibilitate; dimpotrivă, ceea ce Mark Lilla numea „seducţia Siracuzei”2 i-a făcut pe mulţi dintre intelectualii de primă mărime ai veacului XX să se înregimenteze în siajul unor variate formule politice de natură redemptivă, să îşi anuleze spiritul critic (condiţie fundamentală a raportării intelectuale la mirajul puterii!) şi să se transforme în „oameni-masă”. Evoluţia societală din primele două decenii aproape scurse ale secolului XXI ne permite să observăm, cred, o anumită continuitate din acest punct de vedere. Avansul tehnologic de care dispune lumea de astăzi şi la baza căruia, teoretic, se află o abordare a cunoaşterii ce mizează pe raţiune nu pare să fi reuşit să diminueze importanţa elementelor imaginarului în raportarea noastră la societate. Dimpotrivă, noile tehnologii de comunicare par a se afla în prima linie a răspândirii variatelor forme discursive ale acestora, dintre care de primă instanţă rămân ideologia şi utopia, secondate îndeaproape de mit. Se înţelege, spaţiul social românesc nu poate fi extras din acest peisaj social, oricât de „excepţionali” ne-ar plăcea să ne credem. Ca oamenii obişnuiţi, intelectualii gândesc, concep şi acţionează într-un context ideologic – în sensul general al termenului3 – şi pot cădea victime ale ceea ce Karl Mannheim numea „mentalitate utopică”4 şi conturează ei înşişi coordonatele unor mituri pe care, chiar şi inconştient, le răspândesc în societate. Ca oamenii obişnuiţi, intelectualii au fantasme şi iluzii cu privire la jocul social. Spre deosebire însă de oamenii obişnuiţi, intelectualii deţin puterea asupra cuvintelor, iar sensul diferenţei devine observabil şi, deci, subiect de problematizare atunci când, prin puterea cuvântului lor, ei influenţează evoluţia societăţii, în bine sau în rău5.

Două „tipare” intelectuale

În chip originar, intelectualii sunt „oameni ai ideilor”6, pentru a invoca o sintagmă utilizată de sociologul american Lewis Coser, şi care, graţie ideilor pe care le susţin şi promovează, devin instanţe simbolice pentru timpul lor social. Acest sens s-a impus odată cu „afacerea Dreyfuss”, ceea ce a adus pe scena secolului trecut categoria „intelectualului public”, direct implicat în viaţa comunităţii şi încercând să influenţeze decidenţii cu privire la soarta acesteia, atunci când nu este el însuşi unul dintre decidenţi. Această semnificaţie a conceptului o depăşeşte pe cea pur „tehnică”, în conformitate cu care un anumit nivel de educaţie (de regulă, cel universitar) ar asigura statutul de intelectual. În cazul „intelectualului public”, avem de-a face cu o definire a acestuia prin raportare la rolul său social, considerat a fi, la modul general, unul de „iluminare” socială, în deplin acord cu tradiţia Aufklärung-ului. Seducţia ideatică, aceea care caracterizează activitatea intelectualului înţeles în această manieră, nu presupune, ca atare, izolarea într-un „turn de fildeş” ci, dimpotrivă, implicarea în dezbaterea tuturor problemelor controversate din spaţiul public. În realitatea fenomenală, implicarea intelectualilor poate fi benefică sau, dimpotrivă, poate avea efecte negative pentru starea societăţii, mai ales în contextul în care aceştia sunt percepuţi de către public drept modele. De regulă, intelectualii care, anulându-şi spiritul critic, devin servanţi ai puterii, asumându-şi statutul unor „funcţionari” ai politicii devin lesne incriminabili, în special în cazurile în care puterea politică se manifestă abuziv în raporturile cu societatea în care se exercită. Mânuitori ai capitalului simbolic, intelectualii îl pot transfera în serviciul puterii şi îşi pot instrumenta credibilitatea graţie „charismei” discursive pe care o deţin. Este ceea ce îi face atractivi pentru reprezentanţii puterii, al căror scop este cel de a şi-i apropria printr-un proces ce implică, în termeni hegelieni, „problema recunoaşterii”. Este vorba, aici, despre reciproca recunoaştere: a puterii de către servantul său, a servantului de către oamenii puterii. Recunoaşterea puterii înseamnă nu doar înregimentarea, ci şi utilizarea puterii cuvintelor – esenţiala „armă” intelectuală – pentru a legitima puterea. La rându-i, recunoaşterea servantului de către reprezentanţii puterii nu înseamnă doar înregimentare – care poate fi formală sau informală – ci şi crearea condiţiilor (deopotrivă materiale şi spirituale) pentru ca puterea cuvintelor legitimatoare să se poată răsfrânge asupra societăţii, în conformitate cu o logică a controlului instituţionalizat. Spaţiul societal al României postcomuniste cunoaşte, în mod evident, prezenţa ambelor „tipare” intelectuale şi aş remarca faptul că atât intelectualii „tehnici”, cât şi intelectualii „publici”, contribuie la construcţia şi întreţinerea unui discurs mitologic deloc decuplat de mersul lucrurilor în societatea noastră. Iluzia neimplicării, ca şi realitatea implicării, afectează în mod direct acest mers al lucrurilor, deopotrivă în bine şi în rău.

Intelectualii tehnici şi construcţia mitului perfecţiunii

Identific următorul paradox: raportarea firească a intelectualilor la un ideal regulativ (ce poate exista, fie numai inconştient, şi în cazul oamenilor obişnuiţi) alunecă adeseori în mitologie tocmai pentru că raportarea raţională la un model de societate este diferită de realitate. Tocmai din acest motiv, definesc mitul drept structură narativă a imaginarului ce asigură investirea cu sens a proiecţiilor pe care grupurile şi indivizii le vehiculează în plan societal, permiţând interpretarea realităţii sociale în acord cu valorile pe care acestea / aceştia le împărtăşesc într-un anumit context7. Intelectualii „tehnici” tind să interpreteze realitatea socială într-o manieră iluzorie tocmai pentru că ei „cred” în posibilitatea existenţei unei societăţi perfecte. Ia naştere, astfel, un „mit al perfecţiunii” ce dă seamă, deopotrivă, de existenţa unui context ideologico-utopic şi care e construit pe baza a cel puţin trei iluzii intelectuale. Prima dintre acestea este „iluzia detaşării”, în fond, o eronată recuperare a platonicianului principiu al oikeiopragiei („în cetate, fiecare trebuie să se ocupe cu acea singură meserie pentru care a fost pregătit”). Efectul acestei iluzii este credinţa că situarea într-un „turn de fildeş” şi concentrarea strictă a energiilor intelectuale înspre misiunea profesională te feresc de „tumultul” unei societăţi pe care o consideri „imperfectă”, din moment ce nu se ridică la standardele axiologice pe care le deţii.

O a doua este „iluzia obiectivităţii”, ce trimite spre credinţa că intelectualul se află „deasupra” lucrurilor trecătoare din plan mundan, că are cel puţin intuiţia adevărului „absolut” şi că, prin urmare, poate evalua cu deplină acurateţe „ştiinţifică” mersul lucrurilor, astfel încât să îşi poată configura, în plan individual, propria „lume perfectă”. În fine, există şi „iluzia necesităţii istorice”, aceea că, într-un anumit moment determinat, intelectualul este cel „chemat” de istorie să salveze societatea de imperfecţiunile actuale şi să „instituie” intramundan realissimum-ul societăţii prefecte ce va să vină. Deşi în aparenţă contradictorii, aceste iluzii în care se plasează intelectualii „tehnici” asigură continuitatea unui mit care le permite deresponsabilizarea faţă de lipsa de implicare civică şi îi transformă din agenţi ai raţiunii şi ideilor în „funcţionari” ai societăţii imperfecte căreia îi oferă, prin neimplicare, şanse să se reproducă.

„Canonul” mitologic al intelectualilor publici

Spaţiul public românesc de astăzi este tributar unui maniheism structural consolidat din întârziata noastră modernitate încoace. Acestuia îi este suprapus un acut deficit democratic, ceea ce face ca, cel mai adesea, virtutea moderaţiei să lipsească din dezbaterile intelectualilor publici. Variatele „grupuri de prestigiu” îşi enunţă ideile, de regulă, într-o logică a binelui şi răului, din care ceea ce lipseşte e tocmai frumuseţea proteică a nuanţelor. Astfel, identific următoarele zece elemente manifestate discursiv şi atitudinal de către intelectualii noştri publici: poziţionare maniheistă în locul abordării nuanţate; asumarea unei infailibilităţi doctrinare; poziţionarea extremă în raport cu adversarii ideologici; personalizarea politicii; „rescrierea” sau eludarea realităţii (în cazuri de disonanţă cognitivă); proiecţia imaginară a unei „cortine ideologice”; clamarea supremaţiei morale; diluarea electorală a democraţiei; apelul „cameleonic” la argumentul „pragmatismului”; recursul la monolog8. Acestea fundamentează în zona lor de intersecţie un „canon” mitologic observabil pe parcursul deceniilor postcomuniste şi care poate fi evidenţiat prin raportare la „constelaţiile mitice” identificate de Raoul Girardet: „vârsta de aur”, „unitatea”, „conspiraţia” şi „salvatorul”9. Drept urmare, ceea ce exhibă mitologic intelectualii publici din România contemporană, contribuind la reproducerea maniheismului ideatic şi la acutizarea deficitului democratic, sunt următoarele structuri mitice: interbelicul ca mit fondator al postcomunismului, mitul dezideologizării postcomuniste, mitul democraţiei originale, mitul reconstrucţiei / reformei statului şi mitul omului providenţial10.

Revin, la final: atât fantasma neimplicării, cât şi realitatea implicării plasează intelectualii, fie aceştia „tehnici” sau „publici”, în câmpul social, inclusiv prin prezenţa miturilor pe care le colportează şi le diseminează. Ca atare, oglinda societăţii noastre de astăzi ne pune în faţa ochilor imaginea unei responsabilităţi de care nu ne putem disocia, oricât de mult ne-ar plăcea acest lucru.

Referinţe bibliografice

1. Cf. Michel Winock, Secolul intelectualilor, Editura Cartier, Chişinău, 2001.
2. Cf. Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
3. Din punctul meu de vedere, „în plan general (…) ideologia conturează bornele cultural-politice între care se înscrie un anumit spaţiu social, într-un context istorico-politic determinat; în plan particular, ideologiile sunt, practic, instrumente care permit cartografierea acestui spaţiu social, prin raportare la identitatea conferită fiecărui individ de apartenenţa la un anumit grup” (Daniel Şandru, Ipostaze ale ideologiei în teoria politică, Editura Polirom, Iaşi, 2014, p. 21).
4. Karl Mannheim, Ideology and Utopia. An Introduction to the Sociology of Knowledge, Routledge & Kegan Paul, London, 1949, reeditată de Kessinger Publishing’s Rare Reprints, New York, 2001, p. 188.
5. Leszeck Kolakowski, „Intelectualii”, fragment din volumul Modernity on Endless Trial, University of Chicago Press, 1990, varianta în limba română în „Polis”, nr. 1/1994, pp. 23-24.
6. Lewis Coser, Oameni ai ideilor. Perspectiva unui sociolog, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2012.
7. Am argumentat pentru această formulă definiţională în Daniel Şandru, Op. cit., p. 52.
8. Am dezvoltat aceste zece elemente în Daniel Şandru, Sub semnul paradoxului cotidian, Editura Institutul European, Iaşi, 2010.
9. Cf. Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.
10. Am analizat pe larg aceste mituri în Daniel Şandru, „Ideologie şi mituri politice în România contemporană”, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu (editori), Miturile politice în România contemporană, Editura Institutul European, Iaşi, 2012, pp. 79-92.