În cele ce urmează, cartografiem aproape 30 de ani de emoţie la români. Am inclus în această hartă a emoţiilor noastre fapte, evenimente, drame, tragedii, realizări şi eşecuri, vorbe memorabile, în general, elementele declanşatoare ale unui impuls emoţional care a cuprins societatea în ansamblul ei. Am lăsat în afara acestei înşiruiri emoţiile de origine religioasă, nu pentru că ele nu se transmit puternic mulţimilor, dimpotrivă, ci pentru că nu le-am putut indica momentul de declic. Emoţiile religioase nu au spontaneitate, poate de aceea sunt mai profunde şi mai durabile. Cel mai puternic mit al românilor este cel întreţinut în jurul părintelui Arsenie Boca şi are o însemnătate incomparabilă majorităţii celor aproape 60 de repere emoţionale pe care le-am fixat pe harta noastră. Dar acestea au avantajul de a avea definit un moment declanşator, chiar dacă, în funcţie de memoria fiecăruia, mai toate au avut şi un moment când au trecut în uitare.
Câteva cuvinte despre alcătuirea hărţii. Emoţia sălăşluieşte într-un teritoriu selectiv, aşa încât am căutat să angajăm mai multe persoane în conceperea acestei hărţi, ordonată, după cum veţi vedea, cronologic. Reperele emoţionale trecute pe hartă au fost identificate ca urmare a unui dialog al memoriilor, purtat în interiorul redacţiei. Neîndoielnic este o înşiruire incompletă. Dar dezbaterea a fost captivantă pentru că a arătat cât din memoria emoţională am păstrat fiecare şi cât nu. A mai relevat deosebiri, uneori radicale, între modul cum memoria emoţională a fiecăruia a fixat amintirea unor evenimente nu foarte îndepărtate, la care toţi am participat, şi pe care fiecare le-a privit şi le priveşte diferit. Memoria e un ţinut personal şi în egală măsură necunoscut, de aceea, datele din înşiruirea noastră au fost descrise sumar, spaţiile goale urmând să le completaţi dumneavoastră în acord cu propria memorie emoţională. Consideraţi deci că aveţi în faţă un breviar al emoţiilor ultimilor 30 de ani, cu principalul merit că readuce în memorie trăiri adâncite în uitare şi care astăzi pot fi privite în lumina experienţelor de viaţă şi a trăirilor ulterioare. Harta ne dă tuturor şansa unui exerciţiu de memorie, dat fiind că e un fapt, să-i spunem, aproape dovedit, că 80% din amintirile noastre sunt remodelate şi repoziţionate de modul şi de mediul actual de viaţă.
Pe de altă parte, fiecare reper emoţional semnalat, sau mă rog, cele mai multe, sunt istorice, şi orice istorie e una politică. Sentimentele şi implicarea emoţională ale fiecăruia în acele momente sunt retrăite astăzi într-un mod particular, influenţat de convingerile politice. Să nu vă miraţi dacă credinţele politice adverse continuă să alimenteze partizanatul emoţional la mulţi ani distanţă de evenimente.
Câteva observaţii privind reperele emoţionale incluse în harta noastră. Cele mai multe sunt desigur vremelnice. Nu toate sunt egale în intensitate. Dar sunt şi unele care au avut efecte îndelungate. Mineriada din 13-15 iunie a polarizat societatea vreme de decenii. Percepţia mineriadei a mobilizat cele două mari curente politice adverse care şi-au disputat guvernarea postcomunistă. Păcatul originar al acestei dezvoltări politice postmineriade a fost că nu s-a constituit pe valori, ci pe emoţii, şi, desigur, pe interese. Emoţiile sunt teritoriale, nu îngăduie decât ideile tribului, astfel încât politica românească a generat credinţe, nu ideologii, a cultivat intoleranţa şi a coborât calitatea dezbaterii. Credinţele politice ascultă de alte legi decât raţiunea şi nu se împiedică de inconsecvenţe; astfel se face că, în timp, anticomuniştii au îmbrăţişat un preşedinte amical cu Securitatea şi un procuror general din vechiul aparat de represiune ceauşist, iar partida comunistoidă (emoţiile preferă clasificările) a cauţionat personaje care şi-au procurat averi uriaşe practicând o politică deliberată de menţinere în sărăcie a propriilor alegători.
Îndeobşte, atunci când au avut loc mari schimbări, sociale sau politice, ele au apărut şi în marja unor momente de emoţie profundă. E momentul 1995, când funeraliile preşedintelui ţărănist Corneliu Coposu au propagat un val de emoţie care a înlăturat demonizarea întreţinută mediatic a victimelor comunismului şi a creat curentul anti-Iliescu, învingător în alegerile din anul următor. Să spunem însă că au fost lideri politici care au înfruntat opinia publică chiar cu riscul de a nu fi realeşi. Vorbim de Ion Iliescu, la semnarea tratatului cu Ungaria, şi de Emil Constantinescu, angajând spaţiul aerian românesc avioanelor NATO care bombardau Iugoslavia.
Identificăm pe hartă şi momente de întârziere şi inadecvare emoţională. Secretarul de stat Madeleine Albright redă în memoriile sale stânjeneala pe care a resimţit-o văzând mulţimea entuziastă care l-a primit în 1997 la Bucureşti pe preşedintele Clinton, aflat în turneul său de consolare a ţărilor care nu au fost invitate să intre în NATO. Implicarea emoţională a românilor contrasta cu relativa indiferenţă cu care au fost întâmpinaţi oficialii americani în capitalele ţărilor care au aderat alianţei. Madeleine Albright a fost mişcată de căldura românilor şi a avut remuşcări în privinţa rolului jucat de SUA în respingerea candidaturii României. Memoriile doamnei secretar evidenţiază susţinerea cauzei României, chiar până dincolo de uzanţele diplomatice, de către Franţa şi preşedintele Jacques Chirac. Dar, spunea doamna secretar, în apărarea poziţiei americane, România stătuse cinci ani la linia de start şi progresele înregistrate după alternanţa la putere erau încă firave. România va adera la NATO în 2004, răstimp în care populaţia s-a maturizat emoţional, în pas cu ţările din regiune: aderarea a stârnit pasiuni moderate.
În numeroase ocazii din cele menţionate pe hartă, manipularea emoţiilor a fost un element cheie al campaniilor electorale. Alegerile le câştigă logica afectivă, nu realitatea economică. Şi nu doar în România, unde destule guverne au avut creştere economică pentru ca apoi să piardă alegerile. Înving cei care însufleţesc mulţimile. „Nu te poţi îndrăgosti de o rată de creştere”, astfel îşi inscripţionau tinerii revolta, pe clădirile Parisului, în mai 1968. Pentru “les enfants de Marx et du Coca Cola”, boomul economic din timpul a ceea ce francezii vor numi mai târziu cei 30 de ani glorioşi era condamnabil pentru sărăcirea emoţională resimţită.
Publicul are nevoie de pasiune. Emoţia e noul opiu al popoarelor, după diminuarea sentimentului religios şi a importanţei ştiinţei şi a cuvântului scris. Iar mediul care a provocat această diminuare modelează ce şi cum vedem şi, în cele din urmă, ce simţim. Una înţelege despre mineriade publicul dependent la acea vreme de emisia televiziunii naţionale şi altceva publicul mai avizat cititor de ziare. Păstrând proporţiile, nu la fel au trăit momentul 10 august 2018 cei care au privit la televizor imaginile gloatei dezlănţuite împotriva femeii jandarm şi cei care au urmărit pe reţelele de socializare agresiunea forţelor de ordine împotriva manifestanţilor paşnici. Rămâne de discutat dacă cei care absorb informaţia din mediul online constituie astăzi un public mai avizat. Cu siguranţă sunt un public mai modern, mai grăbit şi mai dependent de emoţie. Reţelele de socializare sunt un mijloc foarte rapid de propagare a contagiunii mentale şi ceea ce ele rostogolesc sunt cel mai adesea secvenţe. O secvenţă căreia i se ataşează după plac un context face sau minte cât o mie de imagini televizate şi de aceea oamenii conectaţi trebuie că trăiesc o neobişnuită implicare afectivă în această lume. Cultura aceasta multisenzorială produce emoţie în mai mare grad decât vechea cultură scrisă, astfel că e de presupus că ponderea emoţiilor în existenţa umană va creşte odată cu progresul tehnologic, implicit la noi, românii, aflaţi printre campionii vitezelor de internet. De aici nevoia de a înţelege această misterioasă tărie a emoţiei, uneori în detrimentul gândirii, şi la fel, avantajele şi pericolele extraordinarei sale puteri de contaminare şi mobilizare. Teritoriul emoţiei e inconştientul, deocamdată, emoţiile sunt decizii rapide luate independent la un nivel inferior al creierului (Michio Kaku). Vom cunoaşte mai multe despre procesele care le generează când savanţii vor completa din petele albe de pe harta creierului uman.
