Sigmund Freud povestește, într-un eseu din 1910, cazul unei paciente care se plângea de stări anxioase. Avea în jur de 45 de ani și se separase  recent de ultimul ei soț. Aceasta ajungea la renumitul psihanalist, după ce consultase un medic mai tânăr, din cartierul în care locuia. Bazându-se pe felul în care el pricepea psihanaliza, tânărul găsește ca fiind cauza stărilor sale anxioase lipsa activității sexuale. Pentru a vindeca anxietatea, o sfătuiește pe pacientă să își satisfacă în mod direct nevoile sexuale.

Freud se arată indignat în fața tratamentului propus de mai tânărul său coleg și, asertiv dar elocvent, continuă eseul, analizând situația^[1]: „Sfaturile medicului lasă clar să se înțeleagă în ce sens privește el «viața sexuală». Anume în sensul popular, în care prin trebuințe sexuale nu se înțelege decât trebuința de coit sau, analog, de acte care să aibă drept efect orgasmul și emisia de fluide sexuale. […] Conceptul de sexual cuprinde  în psihanaliză mult mai multe; el merge în jos, ca și în sus în raport cu sensul popular. Această lărgire se justifică genetic; considerăm  viața sexuală toate activitățile în care sunt implicate sentimentele tandre care pornesc din sursa impulsurilor sexuale primitive. […] Folosim cuvântul sexualitate în același sens cuprinzător pe care îl are cuvântul german Liebe (dragoste).”

Neurologul austriac, numește, în eseul său, actul prin care sexualitatea este văzută doar ca un proces al acuplării „un exercițiu de psihanaliză sălbatică”, afirmă că „astfel de analiști sălbatici, dăunează mai mult cauzei decât fiecărui bolnav în parte, […] el [tânărul medic] și-a făcut rău lui însuși și a ajutat la răspândirea prejudecăților.”

Pentru a evita asemenea situații, în 1910 a înființat o asociație psihanalitică internațională care să promoveze și recunoască valorile psihanalizei și să corecteze proastele interpretări.

Acum 110 ani, Freud desconsideră interpretarea vulgară a sexualității și reducerea ei la simplul act al acuplării, numind această viziune „sălbatică”. Foarte clar, acesta leagă sexualitatea de iubire și aduce la lumină sensul ei vast.  De atunci a trecut multă vreme ca unele lucruri să se schimbe, dar se pare că nu destulă, pentru că unele lucruri rămân „blocate în proiect”, căci mai există și astăzi minți „sălbatice” care  văd în educația sexuală un act odios, ignobil, menit prin abordarea strictă a acuplării să distrugă inocența copiilor.

Pot înțelege perspectiva lui Freud asupra sexualității și pot pricepe felul în care experiența sexuală este mult mai mult decât actul pur fizic al împreunării, așa cum sărutul este mult mai mult decât imaginea cioraniană a „întâlnirii dintre două salive”. Dar în spiritul meu de biolog, mă simt revoltat și îmi este greu să accept semnificația dată prin termenul de „sălbatic”, unui punct de vedere îngust, rudimentar și infam. După mintea mea, tocmai din sălbăticie ne-a fost revelată dimensiunea vastă și chiar transcendentală a sexualității.

Dragostea din mijlocul naturii

Cred asta, pentru că acum trei luni, mă aflam în mijlocul junglei. Eram într-o expediție. Urma să traversăm o insulă prin inima pădurii ca să îi descoperim păsările. Într-o amiază, cât coboram spre un pârâu am simțit o durere sfâșietoare în picior care s-a răspândit repede în tot copul. M-am lăsat jos, sub povara suferinței, și mi-am dat seama că un păianjen m-am mușcat de mână. Știam că sunt vietăți veninoase și letale în jungla aceea și m-a copleșit gândul că am să mor. Am conștientizat, atunci, că primul lucru pe care vreau să îl fac, este să las un mesaj oamenilor pe care îi iubesc, înregistrat pe telefon. Dar n-am murit! Urmărit de gândul acela al confruntării cu moartea, am descoperit în mine o energie care, din spiritul sceptic al unui om de știință, a făcut posibilă creativitatea lirică și în mijlocul junglei am scris o poezie de dragoste care se voia a fi unul din mesajele de adio.

Acum, când vă povestesc, îmi dau seama câtă dreptate avea Freud când spune, în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii, că în adâncul ființei noastre există două mari forțe care în confruntarea lor îi dau vitalitatea. Acestea două sunt Erosul, care include sexualitatea, iubirea, nevoia de conexiune, de integrare, de dinamică, și Thanatosul, ce visează moartea, echilibrul, finitudinea. Când intensitatea uneia crește, se activează puternic cealaltă. Astfel toată viața noastră, în adâncul ființei, are loc această continuă confruntare, dinamică, dintre Eros și Thanatos. Bănuiesc că, în confruntarea mea cu moartea, s-a activat Erosul. Dar ce este acest Eros?

Jung, la vreo 15 ani de la publicarea lucrării lui Freud, în analiza arhetipurilor pune pe seama Erosului creativitatea. Erosul a generat în noi nevoia de frumos, este izvorul a ceea ce numim artă, filosofie, literatură și implicit cultură. Am să mă folosesc de cuvintele domnului Andrei Pleșu ca să fiu cât se poate de explicit și să nuanțez perspectivă: „Prin urmare – așa se încheie demonstrația mea – dacă se îndrăgostește, Mitică, între două halbe de bere, devine Platon…”

Filosoful Octavio Paz, laureat cu premiul Nobel pentru Literatură, în lucrarea sa „Dubla flacără”, în 1993, dezvăluie legăturile dintre sexualitate și cultură. Creionează desăvârșit, felul în care sexualitatea a dus la erotism și erotismul a dus la apariția culturii. El firmă că „legătura dintre erotism și poezie este în așa fel încât se poate spune, fără prețiozitate, că primul este o poetică trupească, iar cea de-a doua este o erotică verbală”.

Din ce spun filosofii, psihanaliștii și artiștii lumii, un biolog trage o concluzie simplă „Cultura, generată de creativitate, este rezultatul sexului” și fără prea multe cunoștințe de psihologie abisală sau hermeneutică, este simplu de înțeles.

Dacă trecem dincolo de limitele speciei noastre și explorăm fenomenul Erosului în viu, vom observa că 90% din toate spectacolele Naturii sunt legate de reproducere. Păsările dansează! Masculii sunt cei care, sub influența hormonilor care inițiază ciclul de reproducere încep reprezentații spectaculoase în fața femelelor pe care vor să le cucerească. De cele mai multe ori, aceștia dansează solitar sau în apropierea altora, cu care se află în competiție, dar sunt și specii, cum este manakinul albastru, pe care l-am găsit în junglă, unde masculii nu mai dansează ca într-o competiție, ci organizează dansuri sincron, care hipnotizează nu doar femelele ci pe orice privitor. În fața dansului lor, recunoști frumosul și perfecțiunea platonică.

Tot păsările sunt cele care cântă!

La păsările cântătoare, hormonii implicați în reproducere duc la dezvoltarea părții din creier răspunzătoare de tril, care se atrofiază după perioada de reproducere pentru a se regenera în următorul an, tot sub influența hormonilor. Impresionant de creative sunt în timpul perioadei de reproducere păsările grădinar, in Papua-Noua Guinee, care pentru a atrage femelele, construiesc uluitoare instalații artistice, pline de culori, meticulos așezate pe nuanțe sau de pietre ori crengi organizate pe mărimi.

Sunt, de asemenea, păsări, mamifere ori alte grupe de animale care își dau ofrande în timpul curtării. Ofrandele sunt reprezentate de flori colorate, gustări rafinate ori crengi sau pietre ce au forme ciudate. Este evident clar, pentru un biolog, că tot ceea ce înseamnă creativitate și cultură pornește de la instinctul de reproducere, din Erosul Naturii.

Dar dincolo de asta, un biolog mai vede ceva în sex, caracterul său transcendental. Dacă aproape toate sistemele din corp (sistemul digestiv, circulator, locomotor etc.) sunt implicate în supraviețuirea individului, sistemul sexual este implicat în supraviețuirea speciei, transcende nivelul individului. Acest ultim aspect a fost meticulos semnalat și de Freud, în 1915, în lucrarea Pulsiuni și destine ale pulsiunilor: „Biologi ne învață că sexualitatea nu este echivalentă cu celelalte funcții ale individului, căci tendințele ei depășesc individul și au drept conținut producerea unor noi indivizi, așadar conservarea speciei”. Cu un dram de curaj, pot să duc gândul mai departe și să propun o analogie între sex – care face trecerea de la individ la speciei, și cultură – care face trecerea de la individul uman la întreaga umanitate.

Dacă așa stau lucrurile, și creativitatea este atât de legată de sexualitate, oare nu ar fi trebuit să cunoaștem, toate aceste, cu mult înainte de Darwin, Freud, Jung ori Octavio Paz?

Basmele

Îmi aduc aminte că acum nouă ani, eram în jungla din India, cea în care a crescut Mowgli, și am găsit câteva temple săpate într-un munte de gresie. Într-unul dintre ele am descoperit sculptată o formă masivă cilindrică, ce îl reprezenta pe Shiva. Ceva similar aveam să găsesc și pe Insula Elefanților, în templele din cavernele ce l-au făcut celebru pe Indiana Jones și acolo am aflat că este Marele Penis. Sute de mii de pelerini, adulți și copii, vin anual să se închine lui.

Pentru ei, penisul înseamnă vitalitatea și forța vieții, iar reprezentarea lui în erecție simbolizează prezența spiritului în carne. În subconștientul colectiv, de care vorbește Jung, ca în mai toate culturile Lumii, imagini ale penisului ori ale nudului feminin cu sânii hiperbolizați, cum este Venus din Willendorf, au fost reprezentate din dimineața istoriei. Dacă în multe zone din Lume, aceste simboluri se mai păstrează și astăzi (în India, America de Sud și Africa) din Europa și din altă părți ale continentelor, au dispărut, odată cu apariția creștinismului. Despre confruntarea creștinismului cu penisul și sânii, n-am să vă povestesc, însă puteți să vă faceți o idee citind Michel Onfray, Prigoana plăcerilor, și Catherine Nixey,  Epoca întunecării.

Ce vreau să spun însă este că, în alte culturi, accesul la acest tip de educație, care descoperă infinita semnificație a sexualității, este dat tuturor, prin religie, mitologia și poveștile comunității. În alte părți de Lume nu trebuie să citești Freud sau Scruton ca să înțelegi dimensiunea socială și culturală a sexului. Aceste povești și ritualuri îi ajută pe tineri să creeze, cultive și întrețină relațiile de iubire romantică, integrând aici și sexualitatea.

În spațiul european însă, toate poveștile și miturile care au avute un caracter erotic au fost ușor scoase din mentalul colectiv. Copiii află din basme și povești cum eroul se luptă ani întregi, cu vitejie, ca să ajungă la prințesa pe care să o salveze din turn, după ce omoară balaurul, sau să o scoată din pădurea fermecată, după ce o sărută, vag. Toate luptele și strategiile sunt descrise detaliat în poveste, până salvează prințesa. După care, aflăm scurt că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Însă poveste nu ne mai spune și cum, cum au trăit fericiți, cum se certau și cum se împăcau, cum își exprimau și arătau dragoste, cum o simţeau, cum sentimentele cultivate de ei le organizau prioritățile vieții, căci bănuiesc că nu era așa de simplu să rămână fericiți!?

Nu se știe nimic despre iubirea romantică dintre personajele principale ale basmelor și poveştilor, cu toate că, la prima vedere, sunt povești de dragoste, analizate însă, sunt mai cu seamă povești de eroism și strategie!

Poate din cauza asta, George Țărnea, surprinde în Ludmila, imaginea în care atracția, copilărească, erotică, dintre un băiat și o fată se manifestă printr-un soi de agresivitate „Şi prin toată vara plopilor cu boz / Inventând iubirea te trăgeam de cozi”. Copiii simt atracția, dar nu sunt învățați să o manifeste, știu doar să facă pe vitejii și să se hârjonească. Trebui să inventeze iubirea, din ce mai prind de ici, de colo!

Poate că asta este datoria noastră, să îi educăm. Tot Freud, spunea că „educația poate fi descrisă, fără a sta prea mult pe gânduri, ca incitarea la depășirea principiului plăcerii […] ea vrea, așadar, să ofere un ajutor procesului de dezvoltare a Eului”. Educația se folosește astfel de energiile generate de sexualitate (incitare, seducție) ca să ne ducă dincolo de ele și să ne ajute să creștem, să ne dezvoltăm. Asta nu este valabil numai pentru copii, ci și pentru adulți, căci dinamica sexualității noastre se schimbă pe parcursul întregii vieți.

Ați observat poate că întreaga poveste este din belșug asezonată cu gânduri din lucrările lui Freud. M-am străduit să fac asta, pentru a mai șterge din ceața mitului care a făcut din Freud un exacerbat apologet al sexului. Am vrut să înțelegeți că nu era „un psihanalist sălbatic” ci poate unul care a înțeles mai mult ca oricine nu doar felul în care sexualitatea modelează specia și cultura noastră, ci și abisurile minții noastre. Am impresia, că am făcut din Freud, ce am făcut din Educația sexuală – am redus și simplificat totul la sexul brut. Suntem o cultură foarte bizară, câte ar avea să ne spună Jung dacă ne-ar pătrunde în „umbră”. Dincolo de orice, va găsi în umbra noastră frica de moarte, pe care tot Erosul poate să o domolească. 

Educația sexuală din mijlocul sălbăticiei

Eram în mijlocul junglei în care m-a mușcat păianjenul, speriat de moarte și copleșit de dor. Stăteam sub o piatră imensă și a început să plouă. Vedeam cum cad stropi mari prin fața mea și simțeam setea cu care pământul uscat îi absoarbe și se amestecă. Am priceput atunci, văzând întâlnirea ploii cu pământ, ce simțeam când ne amestecam în actul dionisiac al iubirii noastre. În fața mea, Natura trăia momentul ei, cel mai erotic. Apa cădea peste pământul care o aștepta, se amestecau profund și din ele se năștea viața. Ca mai apoi, într-un soi de magie, apa să se despartă de pământ, după ce au fost mai amestecați ca nicicând, să ajungă în râuri și în cer, ca de acolo, după un timp de dor să cadă, să-l ude iar. În acest mare ciclu se continua, în fața mea una dintre cele mai vechi și parcă eterne povești de dragoste din univers – ploaia.

Poate că, de acolo, din mijlocul sălbăticiei, de la stropul de ploaie și drobul de humă, ar trebui să începem educația sexuală! Să le povestim copiilor și oamenilor mari cum toate se întâlnesc, cum se amestecă, ce fac animalele când se îndrăgostesc, cum se cuceresc, cum își apără partenerii și cum își cresc și iubesc puii. Ar trebui să le povestim că atracția și dorul, pe care le simțim, sunt vechi precum Pământul, și la fel de profunde ca suferințele despărțirilor. Că acest joc al apropierii și amestecării, urmat uneori de respingere și separare. este cel care însuflețește Lumea și pe toate câte sunt, vii ori nevii.

Mi-am scos jurnalul și copleșit de dor, cu cea mai intimă parte din ființa mea, în lumina celor mai erotice amintiri pe care le-am trăit împreună, i-am scris poezia de care v-am povestit mai sus și pe care aveam să i-o trimit când găseam semnal: „De muream aici, / Să-ți spun ce făceam; / Deveneam pământ / Și te așteptam! / Iar când ceasul ultim/ Venea și la tine, / Tu te făceai ploaie, / Cădeai peste mine! / După moartea noastră, / În doliul de mure, / Din mine și tine / Creștea o pădure! / Dar tu de voiai, / Să te faci ocean, / Eu îți dădeam țărmuri, / Te îmbrățișam, / Și pe plaja mea, / Udă de-al tău val / Noi făceam al Lumii, / Loc de Carnaval!.”

^[1] Am folosit traducerea lui Roxana Melnicu și Vasile Dem. Zamfirescu, din Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 1 – 11, 2017, Ed. Trei.