Toate alegerile postdecembriste din România au fost marcate de acuzaţii de fraudă electorală masivă, dintre cele mai grave. De fiecare dată, învinşii au pretins că victoria obţinută de adversarii lor a fost dobândită prin metode necurate. Gesturile „sportive” – obligatorii într-o democraţie –, cum ar fi felicitările adresate câştigătorilor sau recunoaşterea bărbătească şi sinceră a înfrângerii, au fost aproape întotdeauna tardive, formale şi umbrite de învinuiri, autojustificări şi resentimente înverşunate.
Toată lumea fură… Să furăm şi noi?
Alegerea lui Cuza la București, în 24 ianuarie 1859, a fost impusă sub o presiune absolută, deoarece conservatorii munteni, majoritari în Adunarea Electivă, nu voiau în ruptul capului să îl aleagă ca domn ăe colonelul moldovean cu idei liberale
Şi mai ciudat este faptul că niciodată nu s-a luat vreo măsură serioasă, menită să pună capăt abuzurilor de necrezut reclamate vocal de mai toţi actorii politici, chiar şi atunci când aceştia au ajuns la putere şi ar fi avut posibilitatea să schimbe ceva în această direcţie. Când instituţiile statului au încercat totuşi să întreprindă câte ceva, aşa cum s-a întâmplat în cazul referendumului pentru demiterea preşedintelui din iulie 2012, procurorii au fost acuzaţi că acţionează la comanda politică a preşedintelui Băsescu şi întreaga poveste s-a dezumflat complet, ca de fiecare dată.
