Un copil crescut între păduri frumoase și oameni răi le spune altora: Nu lăsați pe nimeni să se atingă de voi! Și copiii îl urmează. Vin cu miile după el și plantează păduri pe munții și dealurile Transilvaniei. Oriunde sunt chemați. Tășuleasa Social a devenit un fenomen, ca protestele privind Roșia Montană, sau sălile pline la conferințele scriitorilor, niște curenți subacvatici, semne ale unor mișcări subterane care într-o zi vor putea schimba lumea.
Roiuri de umbre ce vin dinspre nori,
Roiuri de umbre…
Fluturii negri, ce poartă cu ei
Neliniștea mea
De mâine…
Albastrele văi ne cheamă la drum,
Albastrele văi…
Pornim amândoi cu ochii-n pământ,
Pornim amândoi
Spre mâine…
Nimeni nu se va atinge de noi!
Nimeni nu se va atinge
De noi!
Albastrele văi ne cheamă la drum,
Albastrele văi…
Pornim amândoi cu ochii-n pământ
Pornim amândoi…
Roiuri de umbre ce vin dinspre nori,
Roiuri de umbre…
Fluturii negri, ce poartă cu ei
Neliniștea mea
De mâine…
Nimeni nu se va atinge de noi!
Nimeni nu se va atinge
De noi!
*cântec ce însoțește povestea Tășu
E iar primăvară și încep să se dezmorțească drumurile, picioarele, sufletele. În Munții Bistriței, într-o tabără ciudată, se pune la cale o mare plantare, cea mai mare din istoria războiului cu tăietorii de păduri din România. Un fel de Smârdan al lor. Cum e cântecul, „albastrele văi îi cheamă la drum”. Vor porni spre Budești unde, în câteva ceasuri, vor planta zece hectare de pădure.
Alin Uhlmann Ușeriu este acum bărbat, are peste 40 de ani. Are el însuși un băiat care trăiește cu mama lui în Germania, dar el, Alin, pe care nu-l cheamă prea mult nici Ușeriu nici Uhlmann, după ce a rătăcit prin pădurea copilăriei lui la Tășuleasa și prin lumea largă, iese acum încet la lumină. A găsit calea. Avea 11 ani când părinții lui s-au despărțit, iar el a început să rătăcescă în căutarea unui drum. A mers până a ajuns în Germania, unde s-a îndrăgostit de o fată. Povestea vieții, ca de fiecare dată. Soția lui Alin s-a nimerit să fie bogată, cu câteva castele pe valea Rinului, farmacii. Alin începe să trăiască bine, să aibă de toate. De toate, mai puțin un rost al lui, un sens. Se înscrie într-o fundație germană, Cavalerii Ioaniți, și pleacă prin lume să facă bine.
Prima lume care avea nevoie de bine a fost România. A venit cu ajutoare la inundațiile din Bacău. I s-a părut o barbarie ce se întâmplase cu pădurile, cu apele, cu casele, cu oamenii. Alin a început să se gândescă tot mai mult la casa lui, la țara lui, la nevoile ei. Și s-a întors, ca păsările migratoare, la cuib.
Încă mai merge și acum în Germania la copilul și femeia care i-a fost soție, dar viața lui este la Tășuleasa, în Munții Bistriței, un pic mai sus de Pasul Tihuța, în fosta casă a bunicilor lui. Acolo a pus bazele unui proiect social fără precedent în România: o pădure pedagogică, o tabără didactică și școală pentru voluntariat. O școală pentru viață.
La început și-a investit proprii banii, vreo 200 de mii de mărci germane. Când s-au terminat a primit donații din Germania, câte ceva și de la prietenii din România, iar de doisprezece ani repară cu tinerii voluntari ce alții strică: împădurește România. Cu plantarea de la Budești va trece de 100 de hectare plantate în 12 ani de când există Tășuleasa Social. Iar copiii care vin, la chemarea lui, sunt mii și mii. Pentru acțiunea de la Budești a fost nevoit să-i refuze pe mulți pentru că nu mai erau autobuze, nu mai aveau sape destule. Vin de la Oradea, Sibiu, București, Bacău, Cluj, Bistrița, Alba Iulia. De peste tot. Vin ca la o nouă biserică, una de ei ridicată, din lemn și frunze, care să facă umbră pământului.
„Fluturii negri”
„Povestea Tășuleasa Social este una simplă: noi facem ce trebuie făcut. Știți că în fiecare oră, în România, se taie trei hectare de pădure. Noi vorbim aici și ei taie. Asta înseamnă că peste 10-20 de ani vom fi un deșert, ca în palmă. Inconștieți și lacomi, tăiem în neștire. Nu tăiem ca să mâncăm, tăiem ca să bem, ca să facem averi, iar după noi, potopul! Ministrul Apelor și Pădurilor a spus: s-au tăiat ilegal păduri de 5 miliarde de euro, și încă cinci legal, dacă nu mai mult! Vă dați seama, cineva a făcut banii ăștia, ei sunt în conturile unor bogați. Problema pădurilor în România este una a statului, a legii, a instituțiilor, dar dacă nu luăm măsuri vor ajunge oamenii să-și dea în cap prin munți, se vor termina pădurile și atunci se vor ataca de foame, vor ieși la drum ca haiducii. Nu avem proiecte pentru ei, nu există strategii deși avem peste 3 milioane de români care locuiesc la munte, zona noastră montană este mai mare ca sufrafață decât toată Austria, nu ne ocupăm deloc de ea. Vă imaginați o Austrie lăsată de izbeliște? Se crede că muntenii au din ce trăi, din pădure. Dar asta se termină într-o zi, dacă nu vor mai fi păduri nu vor mai fi nici fructe, nici animale. De ce nu avem păstrăvi în ape, de ce am omorât păstrăvii? Așa omorâm tot și apoi murim de foame. Nu exportăm viori, că vindem buștenii, nu exportăm dulceață, că dăm afinele la mafioți, nu exportăm brânza, ci dăm laptele pe 50 de bani. Dacă noi nu știm să trăim, măcar pe copiii noștri să-i învățăm”, se ceartă Alin Ușeriu cu lumea, într-o sală frumoasă, luminoasă, pe care tocmai a terminat-o de făcut împreună cu fratele lui și câțiva colegi.
Tășuleasa Social, o poveste alcătuită din oameni
Tăşuleasa Social e un nume, o organizaţie, dar pe mine mă interesează oamenii pe care stă această asociaţie. Oamenii aceştia sunt nişte persoane minunate, care sunt gata să îşi dea viaţa pentru ceea ce fac, iar asta este singura condiţie pentru a putea să dai viaţă mai departe. Eu vin aici de mai mulţi ani ca susţinător şi cred că voi rămâne până la sfârşit.
Marcel Iureş, actor
Este toată din rămășițe de lemn de brad, lipituri și înnădituri frumos îmbinate , mai înaltă ca să aibă copiii aer, o bijuterie cu miros de munte. Aici se adună voluntarii când au evenimente, aici pun la cale viitoarele acțiuni, aici se mănâncă, aici cântă. Mai jos, sunt câteva căsuțe de vacanță unde sunt cazați copiii când vin în tabără, fiecare are la parter o sală de întâlnire, sus două dormitoare cu câte șase paturi.
„Pornim amândoi spre mâine”
Pornim pe alee în jos, spre pădurea pedagogică, singura de acest fel din țară, o pădure de 3 hectare în care înveți. De o parte și de alta a potecii, tinerii fotografi au expus fotografii care pun în lumină filosofia de viață a unui „om Tășu”: copacul este și el o vedetă, iar pânza albă îl pune în lumină, ne arată că sunt ca oamenii, nu găsești doi la fel.
Copacii-oameni sunt peste tot în jurul nostru, unii de când era Alin copil, alții de pe vremea străbunicilor, iar alții plantați chiar de copilul lui, încă de la cinci ani. Copacii oameni ne însoțesc spre lac, unde Alin continuă să ne prezinte tabăra lui, puntea din Nepal, Tiroliana, broscăria din stufăriș, stația de epurare a apei și labirintul din interiorul unui trunchi de copac, cel mai gros din lume. A fost făcut din resturi de scândură, cele cu coajă, care nu sunt bune la altceva și aici simulează trunchiul celui mai gros copac, iar înlăuntrul lui, un labirint. Trecând prin cei 99 de metri de labirint, copilul află ce este singurătatea și curajul. Se află pe sine. În labirint intră un copil și iese altul, așa e viața.
Alin se oprește în dreptul unui „raft cu cărți”. Sunt trunchiuri de salcâm care se deschid din balamale, precum coperțile unor cărți și în ele omul muntelui citește istoria lumii. Pe partea cealaltă a panoului sunt secțiuni în trunchiuri diferite. Acolo li se explică tinerilor, dar și părinților lor, cum poți afla cum a fost vremea acum 300 de ani când trăia copacul acela și nu existau stațiile meteo și nici cărți de geografie, cum a fost o sută de ani mai târziu, dacă el se afla la marginea pădurii sau la mijloc, după cum este înclinat de vânt. Poți afla ca detectivii, viața de dinaintea decesului lui.
Lupul cu drujbă
Ne oprim lângă o banală groapă de nisip, dar care are de-a stânga și de-a dreapta alte câteva trunchiuri-cărți pereche. Alin Ușeriu dă la o parte o copertă și dezvăluie un animăluț, e fie veverița pe care o mănâncă jderul, fie iepure, râs, vulpe sau cerb. Cine pe cine mănâncă, te joci și înveți legea echilibrului natural, cam cinică lecție, dar fără ea n-ai afla ultimul capitol: cum a reușit lupul să ucidă cerbul, care sare la fel de sus ca el? Cum? A atacat în haită! Și așa află puiul de om că până aici a fost vorba de animale, iar de aici încolo este vorba despre ai lui. Despre oameni.
Într-o dimineaţă de sâmbătă, au sosit la Budeşti, cu copiii în spate, să împădurească dealurile, dar spre uimirea bătrânilor din sat
M-am regăsit aici pentru că eu am fost mereu omul muntelui. Iar faptul că Tăşuleasa Social a început să aibă grijă de munte a însemnat foarte mult pentru mine, aşa că apropierea mea faţă de ei a venit în mod firesc. M-am regăsit în felul lor de a fi. Când văd câți tineri s-au adunat sub acest steag, mă gândesc că ar trebui să multiplic Tășuleasa Social și să mai facem o filială.
Bogdan Brânzaș, CEO Branzas Design
„Din 2007, de când l-am adus aici pe președintele țării și i-am explicat ce se întâmplă, pădurarii s-au supărat pe noi și nu ne-au mai dat lemne. Luăm din rămășițe, de pe la alții. Constatasem că 30 de oameni ai locului, în 20 de ani au tăiat 4500 de hectare de pădure. Din ea ar fi putut trăi 6000 de oameni, nu doar 30. Așa rămân cei mulți săraci și bețivi și ei țin în viață un sistem până la vârful politicii!”, ne rezumă Alin Ușeriu raportul despre munte către președintele care a stat aici și l-a ascultat.
„Neliniștea mea de mâine”
Trecem peste lac și ajungem la umbra unui pin, sub o prelată stă o bicicletă cu dinam, iar în copac două faruri. „Aici vin copiii care au uitat becul aprins, să dea la pedale. Nu e o pedeapsă, e o demonstrație. Dacă uită zece minute becul aprins, îi spun, cineva acolo, departe, trebuie să dea din pedale pentru neglijența ta. Și atunci el se așează pe bicicletă și dă din pedale până când se aprind becurile, ca să înțeleagă mai bine!”, iar dincolo de bicicletă, nici nu termină ghidul nostru de vorbit că ne izbește prezența aproape umană a unei păpuși de ghips îmbrăcate ca un tăietor de lemne, cu șubă, cizme de cauciuc și drujba în mână.
Este urât, are fața roșie, de bețiv, mare și fioros, este lupul cu drujbă. Dar dincolo de el se întinde senin câmpul lui Alin, grădina casei lui. Cât este piscul de înalt până înapoi acasă a așezat trunchi lângă trunchi, ca o balustradă, macheta celui mai înalt copac din lume, copac ce crește în Peru. Alin se așează pe el și bate cu degetele în trunchiul cenușiu, albit de soare și ploaie: „Auziți, lemnul transmite sunetul, copacii simt, vibrează și spun mai departe că undeva ceva i se întîmplă unuia dintre ei. Și ei vorbesc. Aici, copilul învață că mai există și altceva decât telefonul mobil. ”
În tabără îi găsim pe voluntari pregătind ziua de mâine, plantarea de la Budești. Fiecare face ceva, vorbesc la telefoane cu voluntarii din orașe, cu organizatorii aflați în misiune. „Am emoții”, spune Alin, „câteva nopți înainte de fiecare plantare nu dorm. Îmi e teamă că nu ne vor ajunge mâncarea, apa, sapele, puieții, că ceva nu iese, că ceva nu merge. Abia aștept ziua de mâine, dar îmi e și teamă… sunt peste 1500 de copii așteptați acolo, sper să dorm la noapte.”
În tabără ne întâlnim cu Ana și Andrei, îl asigură că au făcut tot ce trebuia să facă și sunt gata să se apuce de altceva. Dar Alin tot nu se liniștește. Copilul sărac de acasă își face griji: sigur ceva nu va fi destul…
„Albastrele văi ne cheamă”
A doua zi, satul Budești se trezește în praful ridicat de autobuze, mașini, biciclete. Vin de nu se mai termină. Poliția s-a adunat în mijlocul satului, ajută la dirijarea mașinilor, organizează parcarea. Un puhoi pestriț și vesel se revarsă pe uliți spre dealul cel mare unde pădurarii așteptă cu puieții pregătiți. Cu o zi în urmă au arat terenul, zece hectare dinspre sat spre culmea dealului. Au venit și o mașină de Pompieri și o Salvare, să fie. Acum înțeleg și neliniștea lui Alin Ușeriu. Șarpele uman se scurge pe drumeag în sus, unii cu copii în spate, alții cu ei de mână sau în brațe. Îi aduc să vadă, să simtă, să învețe. E ca o procesiune care nu ține cont nici de drumul greu, nici de soarele care brusc s–a ridicat gata să muște din înaltul cerului, prea devreme, prea tare. Ei au un gând, o misiune.
Peste văi se coboară soarele pe cântecele Grimus
Mi se pare incredibil că oamenii aceştia fac nişte lucruri pe care noi, cei din Bucureşti, nu mai reuşim să le facem pentru că ne lipsesc voinţa, curajul şi dăruirea. Pentru mine a fost o lecţie importantă că se poate, că există oameni care cred şi care trec la acţiune, fără mulţi bani, fără să se plângă că le lipsesc lucruri, fără să strige disperaţi după ajutor.
Marius Manole, actor
Dealurile din Bistrița, ca și cele din Cluj, poate toată inima Transilvaniei este dezgolită de păduri, sunt ca spinările netede ale unei turme de bivoli culcate la soare. Dincolo de gardul unei curți liniștite stă un bătrân și se uită spre drum, la mulțimea străină care se scurge pe lângă porțile lor. Cu greu înțelege ce-i mână pe oamenii ăștia spre fundul Budeștiului, ce treabă au ei în ziua lor liberă să buiugescă pe câmpuri, la sapă? Îl întreb unde sunt pădurile lor, când au dispărut?
„Nu știu taică, eu nu eram când ele au fost. Nu le-am mai prins. Cine știe cine le-a tăiat?!” Are 79 de ani, e singur și cam slăbit, nu vine la plantare, dar ar vrea. Dincolo, peste drum, în fața unei case proaspăt renovate, câțiva copii se joacă în nisip. Tații lor brichisesc ceva la o mașină adusă din Germania, iar femeile stau la o masă improvizată în fața casei, la cafea și țigară. Le întreb dacă vin și ele la plantare. „Nu”, îmi răspund în cor, „noi avem copii, trebuie să stăm cu ei”.
Copiii lor se joacă mai departe în nisip, copiii orășenilor veniți de departe au ajuns sus, pe brazde, la plantat puieții. Alin Ușeriu stă pe acoperișul unui camion și le explică voluntarilor printr-un megafon, cum se plantează un puiete, ce au de făcut și ce nu trebuie să facă. Le mulțumește. Le spune că va fi lângă ei și la sfârțit vor avea parte de un concert. Copiii îl ascultă stând jos pe iarbă. Sunt peste 1500. Nu se aud decât vocea lui Alin și păsările cerului. E liniștea de dinainte!
Apoi, cineva leagă cablurile, pune boxele pe iarbă și dă drumul la muzică. Văile albastre se umplu de cântec și procesiunea intră în ultima etapă: mulțimea se înșiră pe brazde, de-a lungul și de-a latul dealului, pe parcele și-și distribuie munca, în liniște ca niște corporatiști bine instruiți. Pare un ritual pe care-l fac de mai multă vreme, și o să-l mai facă, până se termină misiunea. Și cei veniți prima dată au simțul spațiului, se orientează repede, intră în furnicar și-și găsesc locul cu ușurință. Din boxe se revarsă muzica peste capetele lor aplecate deasupra pământului. Sunt diferiți dar, într-un fel, aceiași.
„Roiuri”
Dana a venit de la Sibiu. Are 24 de ani și a terminat Politehnica la Cluj Napoca, lucrează în IT și a pornit de ieri ca să fie azi-dimineață la Budești. A venit cu microbuzul, s-a întâlnit cu foștii colegi apoi s-au pornit împreună la plantare. Au văzut anunțul pe facebook, așa s-au hotărât să vină.
De ce fac asta? „Cred că noi, IT-iștii suntem oameni mai puțin comunicativi, mai puțin sociabili, ne înțelegem doar noi între noi. Ne place să facem lucruri împreună ca să fim împreună. Apoi, să știți, suntem foarte atenți la ce se întîmplă în jurul nostru, dar nu putem reacționa la toate, nu ne permite timpul și atunci alegem cu grijă ce facem, ne calculăm foarte bine acțiunile, suntem extrem de selectivi. Iar ce face Tășuleasa Social ni s-a părut destul de important ca să venim. Simțim că facem ce trebuie” explică Dana în timp ce pune mai departe puieții de salcâm în pământ și-i așeză bine, bate ușor pământul cu piciorul. E slăbuță, un pic cam palidă, poate de la atâta stat în birou, dar are mișcări precise și se concentrează la ce face. Și-a luat și aici, în câmpul de salcâmi, rolul în serios.
Domnul Alexandru are 83 de ani şi regretă că a trăit o viaţă fără să fi sădit păduri. Acum îşi ia revanşa
Mulți pot crea un proiect minunat. Puțini au tenacitatea de a-l înfăptui și harul de a-i face și pe alții să creadă în el. Îți multumesc Alin, că ai făcut din Tășuleasa Social nu numai un fapt ci și o stare de spirit.
Mircea Miclea, psiholog, fost ministru al Educației
Petruța este din Cluj. A venit cu fetița care are doi ani și cu soțul. Ea este juristă iar soțul lucrează în domeniul deșeurilor. Fetița vrea să mănânce, iar Petruța o pune între două șiruri de brazde, se așează pe pământ și-i dă cu lingurița în gură. Fata vrea singură, ia bucățica în mâna ei și mănâncă cu poftă. De ce s-au sculat sâmbăta dimineața, cu noapte-n cap să se trambaleze cu copilul, scaunul, mâncarea, hainele, pălăriuța…? „Eu sunt de câțiva ani voluntară la Tășuleasa și am făcut pur și simplu loc în viața mea acestui lucru, este parte din mine, ca familia mea. Ni se pare firesc să fim aici cu toții, noi suntem utili iar fetița respiră aer curat, simte pământul, e firesc să o luăm cu noi, așa crește și ea frumos!”
Vlad are doar trei ani, este încă la cămin, o spune cu năduf, semn că nu prea-i place acolo. A plantat vreo patruzeci de puieți cu mama lui și la toți le-au pus numele Vlad, iar peste 40 de ani, spune mama, când vor veni aici împreună, vor striga „Vlaaad” și copacii lui vor răspunde „Aiiiici!”
Nenea Alexandru trage cu sapa pământ în jurul puieților, drege după copii. „E greu pentru ei, dar trebuie ajutați”, spune în timp ce lucrează. Are 83 de ani și este din sat, din Budești. A venit să pună umărul, a adus și doi nepoți de-ai lui de la Bistrița. Habar n-are de ce n-au păduri pe dealuri, le-or fi tăiat mai demult, dar nu le-a apucat, nu și le amintește. „Acum, dacă stau să mă gândesc, am fost niște proști. Cum de n-am pus noi niște puieți pe acolea, printre holde, măcar de umbră? Că vara e al focului de cald, n-ai unde să te bagi când ești la lucru!” Mai dă de câteva ori cu sapa după țărână și se uită peste câmpuri: „Mare minune mai e și asta! N-am crezut s-o apuc!” Desigur, se gândește la lumetul de pe câmp și la pădurea care azi se așează în pământul lor. El a venit la câmp chiar dacă știe că n-o să mai apuce s-o vadă.
Primarul Vasile Codrea (să știți, sătenii fac glume pe seama numelui lui predestinat!) are vreo patruzeci de ani, se agită de câteva zile, plantarea e obsesia lui. „Când am luat mandatul la asta m-am gândit prima dată: să pun păduri. Și să vă spun de ce. Am auzit când eram copil o discuție între bătrânii din sat și mama mea după ce o ajutaseră să strângă fânul de spaima unor nori de ploaie. S-au așezat după ce au terminat treaba și au zis: n-o să plouă, iar ne ocolește, dacă n-avem și noi pădure! De atunci am tot întrebat, am citit și am decis că dacă ajung să pot, asta fac, pun păduri, să plouă și la noi, este foarte important!”
Legea voluntariatului
În România nu există o lege a voluntariatului deși ar trebui să fie. În alte țări, voluntariatul este o condiție la intrarea în facultăți sau la angajare. „Eu n-aș angaja la stat pe nimeni care n-a făcut voluntariat în viața lui. Aș pune asta în lege, cum să fii angajat pentru servicii publice dacă tu n-ai dovedit că te preocupă binele public, că ai fi în stare să-l faci și gratuit?” spune Alin Ușeriu, dar adaugă că legile nu sunt treaba lui, iar el nu va face politică niciodată.
„La prima plantare, acum 12 ani, au fost 25 de voluntari. Ei i-au adus pe alții, alții pe încă alții și tot așa. Nici nu ne-am gâdit că vom ajunge atât de departe. Voluntarii noștri fac școală serioasă aici, au ani de zile de voluntariat în spate. Ne-am gândit ca acum să facem un manual în care să prezentăm experiența noastră, cred că ar fi util. Nu primim tineri în tabără decât după ce au fost de două ori la acțiunile de plantare, suntem exigenți. Dar în același timp, știu că dacă ajunge printre noi un copil de la munte, chiar și cei care au părinții tăietori de lemne, câștigul este enorm. Ei sunt primii care trebuie să afle ce se întâmplă”, spune Alin Ușeriu.
Un copil de la munte este bine să afle că dacă investești 1000 de euro în păstrăvi, afacerea este de factor 5, scoți 5000 de euro profit, iar dacă investești într-o tiroliană , ea te costă 3900 de euro, dar dacă pui taxă 10 lei trecerea pentru fiecare turist, îți scoți bani și faci profit. Tășuleasa Social este o călătorie spre lucrurile simple pe care nu ți le spune nimeni mai bine decât cei care seamănă cu tine.
Arată ca nişte duri, sunt o frăţie a oamenilor liberi
La noi există doar cultura negativului, ne interesează doar tragediile. Dacă nu curge sânge nu vedem! Dar ia să vedem și sângele care curge în pădure, pentru el de ce nu plângem?!
Alin Uhlmann-Ușeriu, președinte Tășuleasa Social
