Familia reprezintă un subiect major de dezbatere în ziua de astăzi. Cei mai importanţi purtători de mesaje pe această temă sunt sociologii, demografii, psihologii, politicienii, jurnaliştii şi reprezentanţii Bisericii. În fine, dar nu în ultimul rând, trebuie amintiţi şi cetăţenii obişnuiţi, care îşi expun de asemenea opiniile în spaţiul public, prin intermediul postărilor online ori al manifestaţiilor de stradă. Discuţiile despre familie au şi o mare relevanţă ideologică. În funcţie de poziţiile exprimate pe marginea acestor probleme, putem să recunoaştem, fără greş, un liberal sau un conservator, un naţionalist sau o feministă, un militant pentru drepturile minorităţilor sexuale sau un fundamentalist religios. Istoricii s-au ocupat şi ei, din totdeauna, de istoria familiei. Şi – în mod poate dezamăgitor pentru cei care caută adevărul unic şi definitiv în materie – istoria ne arată că familia a îmbrăcat forme dintre cele mai diferite de-a lungul vremii.

Familia tradiţională: ieri (şi astăzi?)

Încercând să vedem ce a însemnat familia în societatea românească tradiţională, pe parcursul a sute şi mii de ani în urmă, observăm că ea a constituit, în egală măsură, o legătură de sânge, o însoţire contractuală şi o comuniune rituală, care a reunit un număr variabil de membri, structuraţi pe criterii de gen şi de vârstă. Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă materialistă şi funcţionalistă, este limpede că înfăţişarea familiilor a fost modelată de necesităţi economice şi sociale. La români (şi, desigur, nu numai la ei) familia s-a confundat cu casa şi cu gospodăria, reprezentând cadrul existenţial ideal, singurul în interiorul căruia ţăranii puteau să-şi organizeze viaţa, să-şi procure cele necesare traiului şi să-şi crească pruncii. Numai în acest fel se putea transmite mai departe patrimoniul material şi simbolic fără de care nu ar fi fost posibilă supravieţuirea, nici cea colectivă, nici a fiecăruia în parte.

Din acest motiv, familia, chiar dacă practic era centrată pe părinţi şi copii, nu cuprindea, în principiu, o singură generaţie, ci întreg ansamblul generaţiilor succesive, în mod obligatoriu întrepătrunse, care reuneau întreaga spiţă, întregul neam, în jurul aceleiaşi moşteniri şi al aceluiaşi ceaun cu mămăligă. În cimitirele săpate, în timpuri mai îndepărtate, în fundul grădinii, viii păşeau literalmente pe urmele morţilor, frământând în devălmăşie brazdele pe care fiecare plugar învăţa de la părintele său cum să le întoarcă şi să le însămânţeze.

Fără îndoială că teoriile contemporane despre familie, de factură feministă, au dreptate atunci când atrag atenţia asupra împrejurării că acest peisaj familial patriarhal, avându-şi originea în neolitic, a generat relaţii sociale de dominaţie, care au dus la impunerea autorităţii bărbatului asupra femeii şi copiilor, asupra „casei” sale (de aceea cuvântul „familie” derivă din latinescul „famulus” – servitor, sclav). Numai că, înainte de a arunca anatema indignării noastre postmoderne asupra respectivelor raporturi de putere, istoricii nu pot să uite că ele au fost necesare, ba chiar indispensabile pentru societatea vremii. Ţiganul merge întotdeauna ţanţoş în faţa muierii (obicei pe care l-a moştenit, de altfel, şi bărbatul care intră astăzi în restaurant, protector şi curtenitor, înaintea partenerei), iar piranda se târăşte după el cu puradeii în braţe. Dar dacă nu ar face acest lucru, el ar fi incapabil să-i protejeze pe ai săi, de felurite pericole sau chiar de un posibil rival, care ar ameninţa stabilitatea şi siguranţa întregii familii. Cât despre arabul beduin, acesta, ca să ştie de-o treabă, îşi înfăşura nevasta într-un văl din cap până în picioare, cu aceeaşi intenţie de a o pune la adăpost, de arşiţa soarelui, dar şi de privirile indiscrete ale unui răuvoitor sau chiar răpitor, care se putea iţi oricând dintre dune.

Bun, am putea spune, să zicem că respectivii noştri antecesori, plugari, lingurari sau cămilari, aveau anumite motive să se comporte ca nişte tirani geloşi şi posesivi, date fiind circumstanţele evocate şi vitregia vremurilor. Dar astăzi nu ar fi cazul ca lucrurile să se schimbe, ţinând cont că împrejurările care au dat naştere cândva familiei tradiţionale au dispărut aproape în totalitate? Poate că familia însăşi ar merita să dispară, cel puţin în formele ei consacrate?

Problema este că familia, aşa cum a fost fasonată ea de istorie, ca şi comportamentele, atitudinile şi sentimentele care i-au fost asociate, au devenit cu timpul nişte valori cardinale ale civilizaţiei umane, întipărindu-se în universul cultural care ne defineşte. Este foarte greu să renunţăm la ele. Şi oare este bine? E limpede că numeroase aspecte, mai mult sau mai puţin barbare, care ţin de etosul familiei patriarhale, cum ar fi violenţa conjugală, mutilarea genitală sau inegalitatea salarială, trebuie combătute şi înlăturate. Dar obiceiurile care îi fac pe bărbaţi să protejeze femeile, să le aducă flori, să le invite la dans şi să achite ei consumaţia – practici desuete, care amintesc, fără îndoială, de timpurile negre ale hegemoniei masculine – ar trebui aruncate şi ele în uitare? Eventual, am putea să facem totul pe din două, în spiritul unei egalităţi absolute, şi să medităm dacă nu cumva e discriminator să ne limităm gesturile de curtoazie la reprezentantele sexului opus…

Familia, chiar dacă practic era centrată pe părinţi şi copii, nu cuprindea, în principiu, o singură generaţie, ci întreg ansamblul generaţiilor succesive

Cele trei modele interpretative ale familiei româneşti

În cultura română s-au conturat trei mari modele interpretative, prin intermediul cărora familia românească tradiţională a fost descrisă şi evaluată. Le voi numi, în mod convenţional: modelul sămănătorist, modelul etnografic şi modelul critic.

În viziunea sămănătoristă, propagată de Nicolae Iorga prin scrierile sale istorice sau de George Coşbuc în literatură, familia tradiţională românească a fost idilizată şi idealizată. Femeile erau harnice şi frumoase, bărbaţii curajoşi şi devotaţi, numeroşi copii, cuviincioşi şi sârguincioşi, le umpleau bătătura, în timp ce bunici înţelepţi cu barba colilie le transmiteau cele mai frumoase învăţături morale şi îi ţineau strâns uniţi în jurul valorilor colectivităţii. Oricât ar părea de desuetă şi de „datată” această perspectivă venerabilă, ea a rămas în continuare influentă. Când purtătorii mesajelor conservatoare de astăzi vorbesc despre necesitatea cultivării „valorilor familiei”, ei pleacă de la presupoziţia sămănătoristă potrivit căreia familia românească a fost dintotdeauna minunată, transmiţându-ne cele mai preţioase virtuţi morale ale neamului românesc. În consecinţă, ea trebuie păstrată, apărată şi dusă mai departe. Deşi perspectiva sămănătoristă face apel la vremurile de altădată (de fapt, la un timp mitic, exemplar), în realitate ea este profund anistorică, deoarece referinţa sa este un trecut imaginar, utopic.

La prima vedere, viziunea etnografică este mult mai obiectivă, în raport cu fantezia sămănătoristă. Dar deşi are la bază observaţii efectuate cu instrumente ştiinţifice, şi ea este marcată de entuziasmul mai mult sau mai puţin disimulat al unor observatori moderni şi citadini, frapaţi de autenticitatea şi bogăţia axiologică a unui univers cultural atât de diferit, în raport cu cel contemporan. Etnografii sunt impresionaţi de valorile solidariste ale comunităţii tradiţionale, de suprasaturarea realităţii sociale cu semnificaţii spirituale, specifică mentalităţii populare, toate acestea contrapuse individualismului meschin, mărginit şi materialist al civilizaţiei actuale.

Desigur, spre deosebire de sămănătorişti, „etnografii” mai profesionişti nu au naivitatea să creadă că acest univers tradiţional ar putea fi perpetuat în lumea modernă. Dar şi ei se străduiesc să nu îl lase pradă uitării şi să îl pună în lumină, cu ajutorul descrierilor ştiinţifice, contribuind la întreţinerea cultului dedicat valorilor trecutului şi oferind în acest fel muniţie din belşug, chiar şi în mod involuntar, abordărilor conservatoare. În mod neaşteptat, istoricii care studiază familia sunt mai puţin predispuşi la asemenea instrumentalizări ideologice, deoarece pentru ei familiile de altădată nu sunt decât nişte manifestări destul de ciudate ale unui timp care s-a stins demult, definitiv, în timp ce realităţile abordate de etnografi sunt încă vii, chiar dacă se află pe cale de dispariţie, ceea ce le face cu atât mai dramatice şi spectaculoase.

Acum o sută şi mai bine de ani, pe vremea sămănătoriştilor conservatori, modelul critic de percepere şi de interpretare a familiei româneşti era promovat de adversarii lor ideologici, poporaniştii, apropiaţi politic de liberali şi de socialişti (nimic foarte nou sub soare, în orizontul dezbaterilor ideologice moderne!). Pentru aceştia, familiile ţărăneşti din România erau minate de sărăcie, înapoiere şi subdezvoltare, tare care provocau disfuncţii grave şi pe plan moral, ba chiar sub raport biologico-rasial. Subalimentaţia, alcoolismul, bolile venerice, violenţa domestică, educaţia precară, abuzarea şi neglijarea copiilor, care mişunau de data aceasta flămânzi, murdari şi desculţi prin curţile neîngrijite ale ţăranilor, erau elementele principale care alcătuiau imaginea zugrăvită în paginile presei socialiste, dar şi în rapoartele medicilor de plasă.

Nu se poate spune că această viziune în tonuri sumbre nu ar fi influenţat şi ea, pe termen lung, felul în care românii percep familia tradiţională. La nivelul culturii de masă, ea se manifestă astăzi inclusiv în forme demitizante, ca replică parodică la adresa perspectivei sămănătoriste. În serialul de televiziune „Leana şi Costel”, cu o audienţă de milioane de spectatori, protagonista „feminină” a familiei tradiţionale ţărăneşti este urâtă, proastă, alcoolică şi de moravuri mai mult decât îndoielnice, bărbatul (fireşte, mult mai deştept) o altoieşte la fiecare pas, iar copiii sunt tembeli şi degeneraţi.

Desigur, acest tip de abordare în răspăr a valorilor familiei tradiţionale, care face deliciul telespectatorilor saturaţi de clişee, nu este specific doar culturii de masă autohtone. Prototipul american al menajului întruchipat de Vacanţa Mare este, fără îndoială, „Familia Bundy” (Married… with Children), sitcom de la începutul anilor `90, construit pe  o schemă similară, care implică o ironie devastatoare la adresa stereotipiilor vehiculate de ideologiile corecte din punct de vedere politic. Sub masca abilă a parodiei (care permite rostirea unor adevăruri incomode), Al Bundy şi Costel sunt portretizaţi ca doi exponenţi până la urmă simpatici ai familiei tradiţionale, doi patriarhi misogini care ţin sub control excesele şi derapajele infantile şi feminine. Într-o manieră tipică pentru relativismul postmodern, asistăm la un joc derutant al semnificaţiilor, prin intermediul căruia valorile şi clişeele ataşate familiei româneşti sau americane sunt în mod simultan persiflate şi demitizate, dar în acelaşi timp cauţionate şi perpetuate, ca o reacţie subversivă la intoleranţa moralizatoare a discursurilor ideologice hegemonice.

Dar care dintre cele trei modele interpretative evocate mai sus este cel corect, ar putea întreba cititorii iubitori de certitudini? Răspunsul este că toate trei surprind, în mod expresiv, câte o faţetă a familiei româneşti, de astăzi şi de odinioară. Ele nu sunt contradictorii, ci complementare.

De la nepotismul autohton la familiile politice internaţionale

În timp, importanţa deosebită acordată familiei în mentalitatea autohtonă a avut efecte paradoxale. De exemplu, pentru fiecare individ din societatea de altădată era vital să aibă cât mai multe neamuri, care erau obligate de legile morale ale familiei tradiţionale să se ajute între ele, în mod necondiţionat. La orice ospăţ, botez, nuntă sau înmormântare trebuiau să fie prezente toate rubedeniile, ca o garanţie a solidarităţii care reunea familia extinsă, în toate împrejurările.

Această încrengătură de legături familiale va intra în coliziune cu principiile de funcţionare ale lumii moderne, care interzic ca solidarităţile de familie, rezervate de acum înainte doar sferei private, să mai interfereze cu raporturile profesionale şi instituţionale din viaţa publică. Un post, de pildă, trebuie ocupat doar de cineva care îl merită datorită calităţilor sale individuale, probate printr-un concurs, în timp ce pentru omul tradiţional lucrurile stau cu totul altfel. Pentru acesta din urmă, e preferabil întotdeauna să aibă de-a face cu cineva cunoscut, dacă se poate din familie, decât cu un „străin”. Ca urmare, în această optică, angajările şi promovările se fac în primul rând prin sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii. Trebuie să mărturisesc, din experienţa mea managerială prin instituţiile noastre publice, dar şi în calitate de moştenitor nu foarte îndepărtat al unor mentalităţi tradiţionale, că de multe ori şi mie mi se pare mai util şi mai eficient un colaborator cu o competenţă medie, dar cu care „pot să mă înţeleg”, decât un geniu necunoscut paraşutat prin concurs, care nu are însă nici un fel de afinităţi emoţionale şi sentimente de loialitate în raport cu organizaţia în care activează. Dar sunt conştient că nu este cazul să recomand şi altora o asemenea conduită arhaică în politica de resurse umane, într-o societate minată de corupţie şi favoritisme.

În perioada comunistă, sistemul PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) a jucat un rol major în viaţa publică, până la cel mai înalt nivel, dacă ne gândim că prima familie care şi-a căpătuit majoritatea fraţilor, copiilor şi nepoţilor (de altfel foarte numeroşi) a fost aceea a Secretarului General. Originea rurală a majorităţii elitei româneşti din perioada respectivă a favorizat de asemenea nepotismul. În mod evident, pentru ţăranul român (propulsat prea repede într-o lume modernă ale cărei valori nu apucase să le interiorizeze), să îţi căpătuieşti copilul nu reprezenta un viciu, ci o virtute.

Aşa cum era de aşteptat, sistemul a continuat şi după  căderea comunismului. În ziua de astăzi, procopsirea copiilor reprezintă una dintre cele mai importante motivaţii care îi împing pe indivizii situaţi în poziţii sus-puse să săvârşească acte de favoritism. Dacă ne uităm la numărul exagerat de mare al odraslelor care îşi succed părinţii în cele mai diverse locuri, poziţii sau cariere ne dăm seama de amploarea fenomenului. Această situaţie se observă mai ales în acele domenii în care cariera nu e condiţionată în mod direct şi vizibil de talentul individual, aşa că se poate promova mai uşor cu ajutorul familiei.

De pildă, e practic imposibil să ajungi un chirurg de succes, pe urmele unui părinte, dacă nu ai priceperea necesară. Frecventarea unor şcoli bune şi costisitoare se poate datora în mare măsură babacilor, dar rolul lor se opreşte întotdeauna aici. Mai departe este nevoie de talent şi de efort individual. În schimb, în politică, în zona afacerilor cu statul (pe bază de relaţii şi influenţă) sau chiar în lumea universităţilor mediocre, în care oricine poate să ajungă în poziţii înalte, numai ceva sprijin să aibă, sistemul relaţiilor de familie funcţionează de minune.

În învăţământ, a fost necesar ca legea Funeriu să interzică în mod expres rudelor apropiate să intre în relaţii ierarhice de subordonare directă. Cu siguranţă, în acest fel s-a produs o discriminare, încălcându-se dreptul unui profesor de a preda într-o catedră unde nevasta personală este şefă, deşi poate că respectivii ar fi fost cei mai competenţi pentru poziţiile respective. Probabil că soţii Curie s-ar fi simţit extrem de nedreptăţiţi într-o atare situaţie. Dar înţeleptul nostru legiuitor a fost nevoit să recurgă la o asemenea măsură extremă tocmai pentru că în România numărul cazurilor de acest gen era prea mare pentru ca să ne gândim doar la idile de laborator sau la transmiterea aptitudinilor intelectuale pe cale genetică. Acum, din fericire, situaţia s-a rezolvat, nevestele au fost mutate în departamente învecinate, conduse de amici, şi toată lumea îşi vede mulţumită de treabă, ca şi de viaţa de familie. De altfel, mă gândesc că şi eu am un băiat căruia îi place istoria. Păcat că mă pensionez până creşte el mare!

Se poate observa cu uşurinţă că promovarea copiilor de către părinţi sau alte afaceri similare de familie pot fi întâlnite nu doar în Românica noastră, pe la ţară, ci şi în politica internaţională, la nivelul cel mai înalt. Şi nu vorbim doar de Bashar al-Assad (fiul lui Hafez al-Assad), de Kim Jong-un (fiul lui Kim Jong-il şi nepotul lui Kim Ir Sen) sau de binecunoscuţii prinţişori roşii (Princelings) care conduc China. În India, premierul Rajiv Gandhi a moştenit-o pe mama sa, Indira, iar aceasta pe tatăl ei, Nehru; în Argentina, Néstor Kirchner a fost succedat la preşedinţie de propria sa consoartă, Cristina (la fel ca Juan Domingo Perón, urmat în oficiu de vicepreşedintele său, nimeni altcineva decât Prima Doamnă, Isabel Perón); Polonia a fost condusă simultan de doi fraţi gemeni, Lech şi Jarosław Kaczyński (unul era preşedinte, celălalt, prim-ministru); iar în Statele Unite, Bush jr. i-a urmat seniorului, în timp ce Hillary Clinton s-a lansat pentru a doua oară în cursa prezidenţială.

Şi la acest capitol, în amor ca şi în politică, francezii au stilul lor inconfundabil. Ségolène Royal, fosta parteneră a lui François Hollande (cu care a avut patru copii, deşi nu s-au căsătorit niciodată), a încercat să îl înlocuiască pe iubitul său de la şefia Partidului Socialist şi apoi să ajungă chiar preşedinte al Republicii. Nereuşind acest lucru, îi va lăsa locul liber în bucătăria de la Élysée dragului François, reconfortat între timp cu alte două relaţii. În aceste condiţii, madame Royal(e; pardon, Républicaine!) se va mulţumi cu poziţia de ministru în cabinetul socialist. Une famille à la française… În orice caz, trebuie să recunoaştem că Victor Ponta, Daciana şi tata-socrul ori Elena domnului Băsescu fac doar nişte figuri provinciale într-o asemenea companie!

Pretutindeni în lume elitele au tendinţa să se autoreproducă, având la îndemână toate instrumentele necesare pentru a realiza acest lucru. Dar dacă mecanismul evocat produce o anti-selecţie, atunci societatea, în ansamblul ei, va avea de suferit.

Dacă ne-am amuzat destul cu Leana şi Costel, cu Familia Bundy sau cu fetele din Sex and the City, să nu uităm cu totul nici Nunta Zamfirei, să nu abandonăm utopia minunată a familiei tradiţionale

Mizeria ideologiei

Ceea ce enervează profund în dezbaterile contemporane referitoare la familie este caracterul lor ideologic. Principii abstracte, teorii, generalizări şi sentinţe morale ritoase, într-o materie care ţine prin natura ei de manifestările cele mai intime ale fiecărui individ. Familia este perimetrul social în care fiecare dintre noi greşim, poate zilnic, de multe ori cu consecinţe dureroase, tocmai pentru că pe acest teren şi libertăţile pe care ni le îngăduim sunt maxime. Este vorba de noi înşine, de vieţile şi de sentimentele noastre, cu tot ceea ce au ele mai „familiar”. Or să emiţi directive ideologice într-o asemenea sferă sensibilă este un lucru stupid şi complet inutil.

Când vorbesc, în spaţiul public, despre familie, homosexualitate, fidelitate conjugală, avort sau divorţ, multora le place să se certe pe aceste subiecte, să se ralieze unor tabere ireconciliabile, să se indigneze şi să exprime cu mânie proletară, fundamentalistă ori feministă nişte adevăruri de nezdruncinat. În ceea ce mă priveşte, mi se pare că teme cum sunt cele pe care le-am amintit pretind o abordare delicată, dez-ideologizată, pe măsura complexităţii lor, pentru că opiniile formulate şi interesele apărate în acest câmp acoperă o plajă infinită de nuanţe şi ca urmare sunt complementare. Toate sunt legitime, pentru că izvorăsc din diversitatea nesfârşită a existenţelor umane.

De exemplu, mi se pare normal ca Biserica, grupurile de orientare conservatoare şi oricine altcineva să susţină valorile familiei tradiţionale, să combată avortul, divorţul, căsătoriile între persoane de acelaşi sex sau chiar homosexualitatea la modul general. Este dreptul, ba chiar datoria şi menirea Bisericii să apere principiile morale pe care le-a moştenit şi să critice tot ceea ce crede că este dăunător omului şi sufletului său. De altfel, Biserica nu poate să vadă familia doar dintr-un punct de vedere funcţionalist. În creştinism, de exemplu, familia nu este doar „celula de bază a societăţii”, iar căsătoria un simplu contract menit să asigure satisfacţia cât mai pământească a semnatarilor săi, ci reprezintă simbolul real şi profund al unirii lui Isus cu Biserica Sa.

Indiferent dacă eşti sau nu de acord cu asemenea poziţii şi interpretări, nu poţi să nu recunoşti că societatea are nevoie şi de ele pentru a se menţine într-un anumit echilibru. Pentru că, dacă asculţi argumentele feministe radicale (care au şi ele logica lor), potrivit cărora familia nu este nimic altceva decât un instrument prin care soţii şi părinţii îşi exercită hegemonia asupra femeilor, condamnate să nască pentru a perpetua acest sistem inechitabil, îţi vine să te ascunzi ruşinat în pădure, ca bărbat, şi să îţi găseşti rapid o colegă de apartament, ca femeie. Îţi vine să dai fuga să asculţi conferinţele părintelui Tofană, de la Teologie, ca să îţi mai vii în fire!

Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că în tipul nostru de societate, la care am ajuns cu greu, după secole de lupte pentru câştigarea unor libertăţi pe care le numim fundamentale, fiecare individ adult are dreptul să facă tot ceea ce doreşte cu trupul lui, cu viaţa lui. Nu e nimeni îndreptăţit să îl oprească ori să-i ceară socoteală în această privinţă şi, într-un fel, nici măcar să îl judece. Dacă există un Dumnezeu, în Ceruri, ne va judeca El de acolo, iar dacă avem o conştiinţă morală, pe pământ, ne va îndruma aceasta cărările. În rest, e treaba fiecăruia ce face, atâta vreme cât exerciţiul libertăţii mele nu aduce atingere libertăţii şi demnităţii celorlalţi. E foarte simplu.

În acest spirit, dacă Biserica sau conservatorii au tot dreptul şi este chiar de dorit să promoveze valorile familiei, să facă propagandă în favoarea acestora, tot atât de adevărat este că acest lucru trebuie realizat prin persuasiune şi dialog, şi nu prin coerciţie sau presiune. Şi aceasta, strict în interesul cauzei pe care o apără. Mă întreb uneori dacă discursurile agresive anti-avort sau homofobe, lozincile strigate prin pieţe, au cel mai mic succes şi au convins vreodată măcar o singură persoană „păcătoasă” să păşească pe calea cea bună. Nu prea cred. De fapt, după cum se comportă, fundamentaliştii nici nu par să vrea cu adevărat ca femeile din societatea românească să nu mai avorteze sau ca familiile să nu se mai destrame. Ei vor doar să se facă auziţi, să trâmbiţeze un adevăr fundamental şi să îi combată pe „ceilalţi”, pe cei aflaţi în eroare, ascunzând în spatele pancartelor pe care le agită sentimente de teamă şi de frustrare.

Întoarcerea acasă

Nu ştiu ce-ar spune bietul Coşbuc dacă ar trăi să vadă toate minunăţiile din ziua de astăzi. O rată a divorţialităţii de 30% din totalul căsătoriilor (la noi încă e bine, pentru că în alte părţi nivelul trece de 60%), comunităţi LGBT, parade gay, căsătorii deschise, cluburi de swingeri… În mod evident, lumea se schimbă. Dar dacă oricum totul este permis, oare nu putem să ne întoarcem puţin şi la modelul familiei tradiţionale, să revizităm utopiile sămănătoriste? Iubiri de-o viaţă, relaţii puternice, fidelitate conjugală, copii mai mulţi, respectuoşi cu părinţii şi iubitori cu bunicii, valori morale şi modele de conduită transmise de la o generaţie la alta… Nu cred că toate acestea ar putea să ne strice, măcar ca model „alternativ” în raport cu variantele de mai sus. Dacă ne-am amuzat destul cu Leana şi Costel, cu Familia Bundy sau cu fetele din Sex and the City, să nu uităm cu totul nici Nunta Zamfirei, să nu abandonăm utopia minunată a familiei tradiţionale, care ne zămisleşte, ne socializează şi ne duce mai departe.