Am să încerc să identific, punctual, câteva posibile cauze ale emigraţiei româneşti din ultimii ani, însă dintr-o perspectivă politică, în context românesc şi european, nefiind antropolog sau sociolog ca să pot analiza în parametri ştiinţifici o pondere a unui motiv determinant sau altul, mai ales că discutăm despre mai multe tipuri de emigranţi, de la studenţi, la „căpşunari”, intelectuali şi cei care aveau deja rude în alte ţări (comunităţile de evrei, maghiari şi germani).
Emigraţia continuă, în valuri succesive, în numere mari, a unor categorii de cetăţeni activi, care ar fi putut contribui la dezvoltarea României,
reprezintă, oricum am privi datele statistice, o pierdere semnificativă, cu consecinţe imprevizibile pe termen lung
Anii 1990
Primul val de emigranţi români a pornit imediat după revoluţia din 1989, însă semnificative pentru majoritatea celor care au plecat în anii 1990 au fost evenimentele din Piaţa Universităţii şi represiunea brutală a studenţilor de către minerii chemaţi de Ion Iliescu, evenimentele de la Târgu-Mureş, care au îndurerat prin nivelul de sălbăticie şi lipsa totală de empatie dintre o comunitate şi alta, urii adânc sădite în anii comunismului, dar ţinută în frâu de represiunea comună; nu în ultimul rând, senzaţia de instalare confortabilă a unui regim comunist de tip nou, sub preşedinţia lui Ion Iliescu, un tovarăş tipic sovietic, în limbaj, stil şi abordare i-a făcut pe cei lucizi să ia drumul altor ţări.
Procesul de anihilare rapidă a tuturor vocilor dizidente din România acelor ani şi perpetuarea unor non-modele sau a unor modele agreate de regim, care nu s-au sfiit să facă toate compromisurile posibile, în timp ce voci lucide, dar marginale, abia se mai auzeau sau erau prezentate astfel încât să fie discreditate ca fiind persoane nerezonabile. Spaţiul public a ajuns să fie dominat de către oamenii afiliaţi sau fideli noului regim instalat, un ansamblu de foşti comunişti şi, evident, oportuniştii zilei, care au ştiut să nu fie atinşi de febra ieşitului pe străzi şi s-au remarcat bine acolo unde era mai important pentru popor: la televizor.
Aşadar prima dezamăgire radicală privind regimul politic din România şi viitorul ţării pe termen lung i-a determinat pe mulţi dintre cei prezenţi în acele zile istorice în Piaţa Universităţii (studenţi şi intelectuali) să ia calea exilului. Căi existau: bursele SOROS apărute, orice oportunitate de a te conecta cu o universitate internaţională sau profesori, sau oameni care să dea o mână de ajutor acestor rebeli dezamăgiţi. În anul 1990 s-a înregistrat un număr enorm de emigranţi[i], 96.929 de oameni, parţial datorită deschiderii graniţelor, puteau, în sfârşit românii să călătorească aproximativ liber, dar, mai ales datorită factorilor enumeraţi mai sus, senzaţia persistentă că va urma o tranziţie îndelungată, dacă nu chiar o revenire la un regim comunist cu o faţă aşa-zis „umană”, cu mici libertăţi controlate de regim. Partea extrem de negativă a acestui prim val de emigrare masivă o constituie faptul că au plecat preponderent oamenii cu studii superioare, intelectualii, astfel cum vedem în studiul sociologic citat[ii], şi anume medici, ingineri, arhitecţi, economişti, profesori, artişti. În marea lor majoritate, aceşti oameni nu s-au mai întors în România niciodată.
Numărul românilor care pleacă din ţară peste hotare a crescut anual cu peste 7% din 2000 până în 2015, arată datele ONU. Singura ţară care a avut o creştere mai mare a migraţiei a fost Siria, unde are loc un război civil.
Anii 2000-2012
Un al doilea val migraţionist a apărut pe fondul unei creşteri economice globale şi a unei prosperităţi vizibile în ţările occidentale. Contextul politic era precar, din nou, în România. În timp ce alte ţări est şi central-europene erau angajate deja în negocieri avansate pentru aderarea la Uniunea Europeană, în România procesul de aderare era constant sabotat de reţelele foştilor nomenclaturişti şi securişti, iar ţara era prizoniera unui sistem bine pus la punct de fraudare şi prăduire a resurselor publice, începând cu banii publici, fostele companii de stat şi pădurile în care se defrişa ilegal, îmbogăţindu-se diverşi oameni afiliaţi puterii. Erau anii în care Ion Iliescu era la al treilea mandat prezidenţial, iar şef al guvernului era Adrian Năstase, perioadă care a rămas în istorie prin intimidări violente şi brutale la adresa jurnaliştilor. Foşti demnitari sau oameni politici din acea serioasă sunt astăzi anchetaţi de DNA sau deja condamnaţi penal, inclusiv fostul premier şi ministru Adrian Năstase.
Începutul anilor 2000 se caracterizează, pe de o parte, de un boom economic, resimţit mai ales de elita politico-financiară sau de oameni de afaceri care contractau cu statul sau direct cu partidul, dar şi de un aer ceva mai respirabil decât în anii precedenţi. Românii simţeau că se pot apropia de Europa şi exista o elită nevăzută care aspira extrem de puternic către un stil de viaţă şi valori europene. Ei sunt cei care au plecat cu burse de studii, mulţi dintre ei au rămas, dar alţii s-au întors, sperând că vor contribui la schimbarea la faţă a României, dintr-o ţară subjugată de prea lunga şi atroce perioadă comunistă, de o tranziţie artificial menţinută, care punea România în coada statelor europene aspirante şi pregătite pentru integrarea în Uniunea Europeană; cum bine ştim, România a ratat accesul o dată cu celelalte ţări est-europene în 2004, în mod precis din cauza mafiei instituţionalizate şi a corupţiei rampante din acei ani, precum şi a lipsei de interes a clasei politice de a fi parte dintr-o structură rigidă, birocratică şi care cerea responsabilitate.
Într-un raport asupra migraţiei internaţionale a românilor[iii] se arată că, la data de 1 ianuarie 2013, populaţia rezidentă a ţării era aproape la acelaşi nivel cu cea a anului 1969, aproximativ 20 de milioane de locuitori, în perioada imediat după revoluţie (1990) şi 2012, România având 3 milioane de emigranţi. Din păcate, populaţia rezidentă a României continuă să scadă cu aproape 104,2 mii de persoane pe an, cei mai mulţi în grupa de vârstă 25-64 de ani. Din 2000 în 2012, numărul emigranţilor a crescut proporţional de la an la an, cu un boom în anul aderării la Uniunea Europeană, în 2007.
Anii recenţi
Efectele emigraţiei puternice din anii 1990 şi 2000 au început să se vadă recent, în ultimii 4-5 ani, când România se confruntă cu o penurie a forţei de muncă în diverse domenii în care se cere calificare, cum sunt medicii, asistentele sau farmaciştii (primii care au plecat), economiştii, profesorii, arhitecţii, antreprenorii, dar şi tehnicieni din diverse domenii. România a început să importe forţă de muncă din ţări aflate în curs de dezvoltare, însă piaţa ar avea nevoie de mult mai multă. În mod paradoxal, românii rezidenţi nu agreează imigranţii, deşi România se află printre primele cinci state membre din Europa, ca ţară de origine a migraţiei intra-europene[iv], alături de polonezi, italieni, portughezi şi britanici. Un raport al Băncii Mondiale[v] arată că, la finalul anului 2015, emigraseră definitiv în alte state 4 milioane de români.
Deşi emigraţia a scăzut în ultimii ani, în continuare românii vin şi pleacă în mod constant, pentru perioade temporare. Nu avem datele necesare pentru a şti dacă, similar valurilor anterioare, ne aflăm acum, în 2017, în preajma unui nou val migraţionist, deseori determinat de percepţia asupra situaţiei politice şi economice pe termen mediu şi lung şi a speranţei într-o aşezare (mai) solidă a societăţii pe fundaţiile valorilor europene.
Datele ONU arată că anul trecut locuiau peste hotare 3,4 milioane de cetăţeni români.
Consecinţe
Consecinţele emigrării românilor sunt devastatoare pe termen lung pentru România, pe mai multe planuri. Dincolo de impactul economic, asupra forţei de muncă, asupra îmbătrânirii populaţiei, asupra capacităţii statului de a susţine un număr mare de pensionari raportat la numărul populaţiei rezidente rămase active, suntem deja în faţa unui fenomen social cu impact profund la nivelul familiei şi a relaţiilor în familie şi comunitate. Avem un număr îngrijorător de copii abandonaţi de către părinţi, de sinucideri în rândurile minorilor, de abuz de alcool şi violenţă domestică, agresiuni sexuale cu minori, abandon şcolar, marginalizare şi sărăcire, traume emoţionale care afectează dezvoltarea acestor copii abandonaţi de părinţi şi capacitatea lor de a creşte şi a se dezvolta în adulţi funcţionali, integraţi în comunitate şi responsabili. Aceşti copii, fără politici adecvate, vor fi marginalizaţi şi pierduţi pentru societate, sunt –şi ar trebui să fie – grup vulnerabil protejat de către stat în mod prioritar. Din nefericire, statul român nu a prioritizat niciodată sănătatea mentală şi nu a alocat fonduri suficiente pentru grupurile vulnerabile, în cazul copiilor de pe întreg teritoriul României fiind nevoie de angajarea unor asistenţi sociali bine pregătiţi şi de existenţa unor centre de preluare a acestor copii măcar în timpul zilei, într-o formă de monitorizare şi supraveghere care să nu constituie instutuţionalizare. Un studiu Salvaţi Copiii arată că peste 200.000 de copii sunt vulnerabili, fiind abandonaţi de către unul sau ambii părinţi, iar unii dintre aceştia nu sunt în grija sau supravegherea niciunui adult, iar statul român nu asigură absolut nicio formă de protecţie pentru aceşti copii[vi].
Revenirea emigranţilor în România, deşi posibilă, este puţin probabilă. Studiile şi statisticile consultate ne arată că marea majoritate a celor plecaţi emigrează definitiv. În consecinţă, politici necesare pentru a suplini acest drenaj de forţă de muncă şi creiere ar trebui să apară neîntârziat, iar preluarea unor imigranţi calificaţi din alte ţări este o soluţie, la fel cum asimilarea pe piaţa muncii occidentale a românilor a fost o soluţie pentru ţări ca Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie şi Germania.
Concluzii
Am putea spune că ceea ce rămâne o cauză constantă a emigraţiei româneşti este situaţia politică şi economică a ţării şi totala inadecvare dintre elita politică, reprezentanţii aleşi şi aşteptările cetăţenilor. Discrepanţa dintre aşteptări şi realitate este în continuare uriaşă; nu avem încă suficiente date sociologice, însă emigrarea continuă îşi menţine din caracteristicile iniţiale – pleacă cei cu studii superioare sau cei care deţin studii tehnice, pe care le pot folosi în orice altă ţară. Principala dezamăgire a acestor români este eşecul construcţiei unui stat de drept puternic, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor, a demnităţii umane şi liber de corupţie şi corupţi. Ceea ce vedem şi auzim zilnic în mass-media românească adânceşte un sentiment al ratării, deziluziei şi eşecului: pseudo-intelectuali, pseudo-jurnalişti şi pseudo-specialişti inundă televizoarele şi capetele românilor rămaşi (care votează) cu teorii ale conspiraţiei şi ode aduse foştilor securişti sau nostalgii despre foştii tovarăşi şi umanitatea regimului comunist, care asigura un loc de muncă, o locuinţă şi un autoturism fiecăruia.
Confuzia de valori este aproape ireversibilă, relativismul moral este la ordinea zilei, ceea ce facilitează menţinerea la putere a unei clase politice ostile transparenţei, meritocraţei, valorilor şi standardelor europene. Înapoierea faţă de nivelul oricărui alt stat european, mai puţin Bulgaria, la nivel de mentalităţi, standard economic, nivel de trai, infrastructură şi oportunităţi de educaţie este evidentă şi există un interes în a menţine acest decalaj, întrucât clasa politică actuală reflectă exact acest sistem închis, de răsturnare valorică, în care experţii autentici şi oamenii valoroşi potenţial sunt marginalizaţi sau obligaţi să emigreze. În acelaşi timp, ceilalţi, nenumăraţi muncitori sau tehnicieni care au adus plus valoare în alte state europene nu sunt încurajaţi prin politici constructive de antreprenoriat sau start-up, iar aceşti oameni au renunţat să îşi mai trimită veniturile în România. În acest fel s-au format comunităţi largi de români în alte state europene, preponderent în Italia şi Spania, cei plecaţi la muncă temporară reuşind să se stabilizeze şi să-şi aducă familiile.
Emigraţia continuă, în valuri succesive, în numere mari, a unor categorii de cetăţeni activi, care ar fi putut contribui la dezvoltarea României, reprezintă, oricum am privi datele statistice, o pierdere semnificativă, cu consecinţe imprevizibile pe termen lung. Previzibil, România rămâne mult în urma potenţialului său real datorită acestui exod, care slăbeşte capitalul social critic oricărei ţări care are nevoie să crească; cu cât masa critică de cetăţeni activi, informaţi, implicaţi civic este mai mică, cu atât şansele de schimbare pe termen lung a unei clase politice corupte şi mediocre se diminuează. Lipsa de transparenţă şi lipsa de acces în viaţa politică a unor cetăţeni care nu vin din foste structuri vor menţine un nivel de cultură civică şi politică redus. Lipsa de predictibilitate a legislaţiei, de atragere a investiţiilor şi de susţinere a iniţiativelor antreprenoriale îi îndepărtează pe cei cu spirit întreprinzător, pro-activi, care doresc mai puţină birocraţie şi mai multe oportunităţi, în condiţii de fair play şi reguli clare, stabile şi predictibile. Nu există politici ale statului pentru a facilita şi a face atractivă economic şi social întoarcerea în România, mai degrabă apar iniţiative private în zona antreprenoriatului, prin suscitarea unui patriotism economic şi a unor interese locale, însă nu avem date pentru a evalua câţi români s-au întors sau au manifestat vreun interes în relocarea în România, după ani de emigraţie, aşadar fenomenul emigrării definitive se menţine, chiar dacă a s-a echilibrat numărul celor care pleacă. Primul val al anilor 90, apoi al doilea val în 2007 şi anii imediat următori s-a echilibrat acum, fără a mai exista un vârf cu o creştere subită şi considerabilă a numărului celor care pleacă.
Produsul Intern Brut din 2014 ar fi fost cu 50 de miliarde de euro mai mare dacă românii din străinătate ar fi lucrat în ţară în aceleaşi sectoare în care sunt angajaţi peste hotare arata o estimare a direcţiei de statistică din cadrul BNR.
În pofida statutului de stat membru al Uniunii Europene, România nu a reuşit să iasă dintr-o eternă tranziţie, în care mafioţi, foşti oameni ai serviciilor secrete, foşti nomenclaturişti şi sicofanţi ai regimului comunist domină viaţa politică, economică şi mass-media. Protestele din Piaţa Victoriei declanşate de corupţia afişată fără ruşine de noul guvern la finalul lunii ianuarie 2017, deruta privind lipsa de perspectivă sau de speranţă într-un stat puternic, cu o justiţie funcţională, angajată pe o cale ireversibilă către Europa, au inoculat, din nou, o stare de incertitudine şi apatie, epuizare şi stres existenţial, care este posibil să alimenteze un nou val migraţionist, probabil ultimul, întrucât vorbim despre o generaţie care a înţeles de unde vine şi încotro vrea să meargă, iar eşecul unei schimbări de anvergură în mentalităţi şi identitate colectivă îi va aliena pe foarte mulţi dintre aceştia, într-un exil exterior sau interior.
Text de Claudia Postelnicescu
