Eginald Norbert F. Schlattner s-a născut la 13 septembrie 1933, la Arad. A copilărit şi şi-a petrecut tinereţea în oraşul Făgăraş, printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni, ţigani… A studiat la şcolile de limbă germană din Sibiu, Făgăraş şi Braşov. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, etnicii germani au fost in corpore declaraţi colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În ianuarie anului 1945, saşii şi şvabii (populaţii de etnie germană) sunt expropriaţi. Nici familia Schlattner nu e cruţată de necazuri, fiind azvârliţi în stradă într-o noapte de noiembrie 1948.

În perioada 1952-1953 a studiat Teologie timp de două semestre, la Institutul de Teologie Protestantă din Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că în acei ani era agnostic convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer şi Friedrich Nietzsche. A studiat timp de un semestru matematica şi apoi, timp de cinci ani, în perioada 1953-1958, a studiat hidrologie. În 28 decembrie 1957, înainte de a-şi susţine examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deţinut sub stare de anchetă timp de doi ani şi condamnat pentru omisiunea denunţării.

După ieşirea din închisoare Eginald Schlattner putea să plece în Germania, însă nu a făcut-o. A lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraş, schimb de noapte, la banda rulantă, iar apoi ca tehnician în construcţii rurale la Ferma de Stat Berzovia şi pe urmă la construcţia căii ferate Deva- Brad. S-a căsătorit cu Susanna Dorothea Ohnweiler, o sibiancă de familie bună, în vârstă de 18 ani, iar în 1967 s-a născut Sabine Maya.

În anul 1969 i s-a îngăduit, în cele din urmă, să-şi susţină examenul de stat în domeniul hidrologiei, la peste un deceniu după colegii lui. A lucrat la Uzina Mecanică Mârşa-Avrig ca inginer doar până în 1973, fiind pe rând şef de şantier, inginer coordonator la serviciul investiţii şi hidrolog la uzină. În acelaşi an, deşi fusese reintegrat în societate şi avea o situaţie materială bună, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice, în urma unei chemări de Dumnezeu. După absolvirea acestora, din anul 1978, este preot luteran în satul Roşia/Rothberg din judeţul Sibiu. Din 1991 este şi preot misionar pentru penitenciarele din ţară, având grijă nu numai de enoriaşii evanghelici saşi şi de cetăţeni din Germania, ci şi de deţinuţi ortodocşi şi de alte confesiuni, dar mai ales de femei, carora le aduce între altele cu maşina copiii lor în vizită. În ianuarie 2002, Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al României“. Este decorat din partea Austriei cu Ordinul „Litteris et artibus”.

Eginald Schlattner

Stă sub bradul din curtea casei parohiale, înconjurat de prieteni, de câteva găini, de cele două raţe albe, o pereche de cai și un mânz legat de ei. Caii sunt veniţi de jos, din Vale, ca să poarte caleașca cu vizitatorii prin sat. Părintele Schlattner tocmai a ţinut o slujbă frumoasă. Soţia clopotarului a tras astăzi cele trei clopote atât de iscusit, încât ne-a emoţionat pe toţi. Sunetul lor s-a scurs în umbra răcoroasă a curţii, peste zidurile de piatră ale bisericii, s-a scurs în iarbă și-n aburul cerului, s-a scurs prin noi. Ne-au trecut lacrimile. Și ochii părintelui păreau mai umezi.

O mână de oameni, unii din sat, alţii din București, alţii de mai departe, diferiţi dar la fel, am stat în faţa altarului și l-am ascultat pe preotul sas din Roșia vorbind predica în două limbi, română și germană. O familie de muzicieni, doamna Fernanda, soţul și fiul său, Emil, botezat în această biserică acum zece ani, au venit din București să-l revadă pe preot și o să ne cânte la orgă. Duminica se arată luminoasă. Părintele ne vorbește despre slujbele pe care altădată le ţinea cu biserica goală, dupa plecarea sașilor, doar pentru vreo găină sau un câine care se nimereau să treacă prin preajmă. Dar de câţiva ani biserica sa adună și câteva suflete la slujbă. Că sunt romi din sat, români din ţară sau turiști din lumea largă, pe toţi îi leagă o tainică întâlnire între zidurile unei biserici fortificate ridicate la 1225.

Preotul Schlattner în ultima vreme a mai publicat o carte în limba română: Dumnezeu mă vrea aici.

O alta, Rote Handschuhe (Mănușile roșii”), i s-a tradus în limbi de circulaţie continentală, cum sunt rusa, spaniola, portugheza. Ultima carte Wasserzeichen („Filigrane de icoane”) a fost recent prezentată la Târgul dela Leipzig: „Der geköpfte Hahn” („Cocoșul decapitat”) se traduce în japoneză. Primele trei romane sunt ecranizate. „Das Klavier im Nebel” („Clavir în ceaţă”) chiar de două ori. Cărţile sale au făcut obiectul unor lucrări de diplomă și disertaţii la universităţi din Berlin sau la Sorbona.

– Domnule Schlattner, părinte, am fost la Cristian, la o conferinţă despre memorie care s-a ţinut într-o biserică evanghelică, o biserică a sașilor. Se discuta despre importanţa, dar și versatilitatea memoriei. Vă întreb acum pe dumneavoastră: cât de importantă este memoria pentru istorie? Cum ne descurcăm cu ea?

– Aici sunt două lucruri distincte. Una este memoria istorică, despre care marele istoric Leopold von Ranke a spus un lucru imposibil de realizat – dacă te pierzi în străfundurile istoriei să descrii lucrurile cum au fost atunci. Chiar dacă descriem noi ultimii 50 de ani, totdeauna intervine optica subiectului.

23 august 1944, o zi pe de o parte salvatoare, pe de alta fatidică, atunci când acest tânăr Rege Mihai I, 22 de ani, pus sub tutela mareșalului dictator, a schimbat fronturile (eu tot spun: nu era nimic de schimbat, fiindcă rușii erau deja în faţa Iașilor și a Bucureștilor). Prin acest fapt de o cutezanţă nemaipomenită, războiul s-a scurtat cu cinci–șase luni. Toţi istoricii militari, din America și până în Germania confirmă acest lucru. Când am susţinut aceasta după o seară de lectură la Universitatea din Goettingen, un domn s-a ridicat și a spus: „Vai de noi! Dacă ar fi durat războiul până în noiembrie 1945, a doua bombă atomică n-ar fi căzut la Nagasaki, ci aici!”

Dar acest 23 august nu avea pentru toţi cetăţenii Regatului României același sens, ci niște conotaţii cu totul diferite după naţionalitate: pentru evrei era eliberarea de frică și anxietate că fasciștii îi vor distruge, masacra. Din contră, pentru noi, cei aproape 500 de mii de germani, a fost începutul sfârșitului. Singur faptul că aproape 70.000 de bărbaţi din etnia noastră au fost la Waffen-SS, în loc să fie în armata română, spune tot. Pentru unguri, iarăși, era începutul unei evoluţii negative, pentru că s-a știut că rușii nu se vor opri la București, că vor veni până la Budapesta. Al doilea considerent ţine de individ. Indiferent cât de neutru și obiectiv te aproprii de materialul istoric, „sine ira sine studio”, totuși e imposibil ca memoria istorică să nu fie filtrată prin poziţia emoţională și politică a cercetătorului.

Darămite dacă omul de pe stradă trebuie să cântărească evenimente istorice și politice. De anvegură colectivă, momentul subiectiv este inevitabil.

Mult mai elocventă este astăzi percepţia zilei de 1 Decembrie 1918 printre cetăţenii României, 100 de ani după Marea adunare a românilor de la Alba Iulia, unde s-a hotărât unirea cu ţara-mumă, de drept zi de unică sărbătoare pentru populaţia majoritară.

Dar după război, întinderea Vechiului Regat s-a triplat, devenind România Mare, stat unitar naţional, deși 30% aparţineau naţionalităţilor conlocuitoare, adică din trei cetăţeni unul nu era român.

Totuși: intervenţia aceea în război a curmat ofensiva nemţilor de la Verdun, Parisul n-a căzut, războiul a luat o turnură decisivă. Și să nu uităm: exista după 1918 o mișcare între românii din Ardeal, care pleda pentru un stat autonom de tip Elveţie orientală și care a fost suprimat de București, prin arestări. Iar sașii ardeleni au hotărât deja în 8 ianuarie 1919 aderarea „Naţiunii săsești” la Regatul România. Mă rog: Eu personal mă simt chemat, ca preot și ca sas din Ardeal, să mediez – măcar în ale înţelegerii celuilalt.

Eginald Schlattner în vara anului 2018

– Cărţile pe care le-aţi scris sunt și ele memorie. Aveţi deja patru cărţi, trei romane celebre. De ce v-aţi hotărât să scrieţi?

– Fiecare dintre cele trei romane sau cele patru cărţi pe care le-am scris, au o altă motivaţie primară. Romanul „Cocoșul decapitat” (1998, Ed. Paul Zsolnay, Viena), l-am scris din disperare când în 1990–91, de Crăciun, m-am trezit fără oameni de ai mei aici în sat și biserică. Atunci m-am gândit că e bine să te duci cât mai departe cu amintirile în trecut. Pe pagina a treia din carte scrie că amintirea este paradisul din care nimeni nu te poate izgoni. Și iată că a rezultat un roman care acum a ajuns la a 14-a ediţie, tradus și ecranizat, ca și celelalte etc. Și de care n-am crezut că va fi editat, că va avea cititori.

Când a fost prezentat romanul „Mănușile roșii”, la Berlin, în marea Casă de literatură, cineva de la revista Spiegel m-a întrebat: „Cum de aţi reușit o carte cu atâtea detalii, aţi făcut cercetări, aţi avut jurnale, documente?”
Zic: „Toate sunt aici, la mine în cap.” Eu mă refer în cărţile mele la evenimente trăite de mine sau trăite de cineva foarte apropiat de mine; indiferent cât de exotice sunt faptele evocate, știu că mă pot baza pe ele, că s-au întâmplat. De aceea sunt foarte puţine dintre evenimentele originale din cărţile mele care aparţin unei ficţiuni. Prin memoria mea exagerată, îmi amintesc cu o pertinentă sugestivitate și un realism penetrant chiar lucruri minuscule. De aceea vorbesc despre realitatea știută a trecutului.

Totuși, orice memorie, cât de atomică și realistă o fi, prezintă o optică de multe ori foarte subiectivă a evenimentelor, chiar și a celor recente, tributară aceluia care le reflectă. Drept ilustrare, un exemplu banal: mi-am rupt piciorul, accident de muncă, ceea ce înseamnă în timpul slujbei, la biserică. Comentarii contradictorii: „Părinte, ce bine că ţi-ai rupt piciorul în biserică și nu la birt!” Da, așa e! Altul, ce păcătos trebuie să fie părintele, popa sașilor, că Dumnezeu l-a pedepsit și și-a rupt piciorul în biserică! Același eveniment!

– Poate avea Transilvania multietnică un potenţial mai mare în înţelegerea istoriei?

– Ceea ce a marcat Transilvania în timpul istoriei a fost faptul că fiecare de aici își dădea seama că mai există colective de altă limbă, de altă religie, da, un alt fel de a-ţi îngropa morţii, de a fi botezat, alături de un altfel de port și un altfel să te porţi. Era o convieţuire paralelă cu respect faţă de specificul celuilalt: așa este la ei, așa este la noi și nu avem ce face, adică n-o să spânzurăm acuma un sas că are cu o săptămână mai devreme Paștele.
Nu s-a întâmplat la noi în ţară nici în timpurile cele mai rebele, când o stăpânire s-a schimbat și a venit alta și diferite etnii au căzut în disgraţie, că cei majoritari au ocupat bisericile noastre. Cum s-a întâmplat cu bisericile germane din Ţările Baltice, după 1918, unde, pur și simplu, autohtonii au intrat cu forţa în biserici și au scos afară proprietarii de
drept și tradiţie.

Singurătatea scriitorului de cursă lungă

– Din punctul de vedere al învăţământului, al culturii, cum au stat lucrurile aici? Spuneaţi că în România s-a putut învăţa în limba germană neîntrerupt.

– Un exemplu grăitor: uitaţi, eu am făcut și turul Franţei, nu cu bicicleta, ci cu cărţile mele! Când, la Paris, după ce am citit, am spus că în România există 11 limbi de predare în școli diferite de limba statului, faptul nu a fost deloc înţeles. Seara, domnul Lagarde a spus: „C’est merveilleux! În România, deja fiecare copil vorbește 11 limbi!” Am zis: „Pas de tout, monsieur! Dacă într-un sat șapte copii vorbesc bulgara acasă, primesc o învăţătoare cu limba de predare bulgară în clasele unu-patru”.

Și tot așa de puţin se înţelege altceva pentru care am bătut toba ani de zile cu ocazia voiajelor de lectură în EU, de la Istanbul până la Paris și Lisabona și de la Danzig până la Berlin și Zürich și Italia si Polonia și… totdeauna am insistat: că la noi în Parlament sunt reprezentate 19 minorităţi etnice prin deputaţi. Tot la Paris am fost întrebat: „Dacă în România coexistă atâtea etnii diferite prin limbă și cutume – și cu românii chiar 20 – care mai este idealul naţional comun, cum ar fi la noi «La Grande Nation?»” Am răspuns: „Tocmai acesta este specificul nostru unitar, fiecare poate să-și trăiască identitatea lui etnică; de altfel și un deziderat al filosofului dumneavoastră Jacques Derrida, și anume că marele respect faţă de alteritatea singulară a celuilalt sau obligativitatea răspunderii faţă de faptul că celălalt este altfel ca mine în traditie și limbă, în cultură, în biserică”… Pro domo: Când, după 23 august 1944, naţionalitatea germană, vreo 500 de mii de suflete, și-au pierdut drepturile civile, totuși o lună mai târziu am avut parte de școlile noastre în limba maternă.

– Fiecare faptă povestită în cărţile dumneavoastră, fiecare detaliu are un sens. Aţi simţit că puteţi comunica prin cărţile dumneavoastră cu restul lumii?

– Aici trebuie să fac o precizare: cărţile mele nu conţin niciun mesaj explicit. Eu nu sunt un scriitor de rasă sau scriitor de profesie. Faptul că am ajuns scriitor a fost un incident, dar bine mersi, nu a fost un accident, după cum se poate dovedi prin rezonanţa cărţilor, dar eu m-am ferit să dau poveţe, mesaje, să fac interpretări, să-mi auto-exegez textele.

Tocmai prin faptul că nu fac altceva decât să descriu cu multă sugestibilitate plastică ceea ce am trăit, fără să accentuez de exemplu explicit că un pasaj ar fi multietnic, fără să spun că trebuie cititorul să înţeleagă o întâmplare așa sau altcumva. Mi s-a făcut chiar observaţia că tocmai fiindcă nu dau niciun fel de explicaţii, niciun fel de comentariu a ceea ce scriu, cititorul rămâne debusolat.

Nicidecum! Nu! Eu zic că mă adresez cititorului care a ieșit de sub orice tutelă intelectuală și care are atâta discernământ să-și facă el o viziune a ceea ce a citit.

Și, într-adevăr, cititorul autonom filtrează din cărţile mele un mesaj propriu. Iar prin aportul cititorului există acest palier de comunicare. Dovedit prin așa-numitul turism literar – aproape în fiecare săptămână am câte două autobuze. Unde aflu că cei care au citit cărţile își dau seama că viziunea lor despre România, în mare, și Ardeal, în mic, s-a schimbat, puși în faţa unor evenimente istorice și personale trăite literar, dar convingătoare, adică nu ficţionale.

Și mai mult! Eu întotdeauna am insistat că percepţia României este cu totul eronată dacă se reduce numai la scandalurile din București și la hoţii. Și când au fost aici Otto Schily și Ioan Rus, doi miniștri de interne, și atunci am enumerat la bisercă lucruri pe care nimeni nu le știe și care se referă la memoria istoriei și la evenimente obiective ale istoriei noastre din ultima sută de ani. În primul rând, minorităţile aicea întodeauna au avut dreptul să se realizeze în incinta a ceea ce era specific pentru fiecare.

Bineînţeles, la Alba Iulia, în 1918, s-a promis una și bună, chiar foarte bună pentru naţionalităţile conlocuitoare. Dar dupa aceea a venit Bucureștiul și a retezat multe din promisiunile primare.

Dar rămâne fapt – asta i-am spus-o și lui Otto Schily: Dacă am reușit să scriu trei romane în limba germană între care unul apare între cele mai bune o sută de cărţi germane scrise pe trei ani, o enormă distincţie, aceasta o datorez si patriei mele România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă. Nici după 23 august, când România a declarat război Germaniei, și am pierdut drepturile civile, dar nici în aceste opt-nouă luni de război, nu a fost afectată limba maternă. O lună mai târziu, noi am intrat în școlile noastre cu limba de predare în germană, în septembrie 1944, cu două ore de limba română ca limbă străină. Tot restul, de la gimnastică până la muzică, s-a făcut în limba maternă.

– Cum vedeţi situaţia cărţii în lume? Credeţi în viitorul ei?

– Lumea citește tot mai puţin. Uite, fiecare copil de aici, de la Vale, chiar dacă nu are closet, are la ureche un celular multicolorat… Auzit da, citit, nimic. E problema cititorilor, dar și a editorilor, a vânzătorilor de carte. De exemplu, „Cocoșul decapitat” (Humanitas) în limba română s-a vândut din prima lună și nu s-a făcut o reeditare. Editorul meu din Viena nu-și explică acest lucru. „Clavirul în ceaţă” nu se găsește la vânzare (Cartier Chișinău). Oamenii mă întreabă pe stradă de unde pot lua „Mănușile roșii” și asta de ani de zile, chiar și poliţiști.

– Lipsa pătrunderii culturii se vede în toată viaţa noastră. Ce ar trebui făcut?

– Nu știu, pentru mine e o enigmă ce se întâmplă. Din 1900, cultura a pătruns la sate, cu căminele culturale, biblioteci – Dimitrie Gusti, sociolog renumit. Iar sub dictatură a existat o explozie a lecturii impusă după alfabetizarea globală și în urma traducerii operelor literaturii universale. Trebuia să citești! Perioada cea mai rodnică din punct de vedere cultural a fost perioada lui Carol al II-lea, cu „Fundaţia Regală”! De aceea, anul 1938 a fost un an de reper, chiar și sub comuniști, nu numai în ale economiei, ci și în cultură.

Uitaţi, aici, „Mănușile roșii”, roman tradus recent în limba rusă, înseamnă că se contează pe cititori. Mi s-a comunicat din Moscova că prin cartea aceasta fac parte din literatura rusă drept conţinut și limbaj… Sunt foarte mândru!

– Europa se confruntă cu fenomenul migraţiei, oameni care își caută un rost, își caută o patrie. Cum vedeţi integrarea acestora și viitorul Europei?

Mama, cu Eginald şi fratele său, Felix. În spate, tribunalul unde vor fi judecați amândo frații, zeci de ani mai târziu

– Bunicul meu, care a călătorit mult în anul 1918, mi-a spus așa: „dacă ajungi într-o altă ţară, vezi ce este interzis!” În 1940 a zis hai să mergem cu tramvaiul în Sibiu și scria în două limbi. „Nu scuipaţi pe jos!” și „Feriţi-vă de hoţii de buzunare!” Și atunci am știut că acesta e necazul aici. Iar în Biblie spune să te porţi frumos cu străinul din poartă. Înseamnă că este o problemă arhaică: străinul la tine în poartă. Străinul îţi provoacă frică. Eu i-am zis lui Otto Schily: „Din cele trei milioane de turci n-o să faceţi niciodată nemţi, dar faceţi ce a făcut România. Daţi-le școli cu limba de predare turcă după programa analitică care este valabilă și pentru germani, să nu credeţi, Herr Bundesminister, că aici, dacă se predă în 11 limbi, minorităţile aveau programe analitice diferite. Că ungurul sau neamţul și sârbul în clasa a V-a învaţă altă biologie decât învaţă românul. Deci, daţi-le turcilor manuale în limba lor maternă și apoi veţi avea trei probleme mai puţin: în primul rând, după clasa a opta, o să știe bine turcește, o să știe și bine germana (limba de stat trebuie însușită și Constituţia respectată și legile ţării idem). Iar părinţii nemţi nu se vor mai plânge că copiii lor merg în niște școli unde 80% din elevi nu știu limba germană, așa încât copiii lor nu pot avansa într-ale învăţăturii.”

– Cum simţiţi că se raportează fiica dumneavoastră la acest loc?

– Fiica mea ţine mult la meleagurile acestea, unde are prieteni români (sași nu mai sunt), vorbește bine românește, ea este acum de șapte ani de zile la Cracovia, consilier pentru limba germană, dar a optat pentru a veni director la Școala Germană „Goethe” de la București. Ea este foarte legată de parohie și de biserică, are banca ei unde a stat mama ei, are multe amintiri aici. Aparţine acestor locuri.

– Aveti o viziune asupra Transilvaniei?

– Da! Viziunea ilustrată prin cancelarul Helmut Kohl și președintele Francois Mitterand, sau recent de Angela Merkel și Francois Hollande, care au stat mână în mână la un câmp de mii de cruci albe până-n zări, mormintele ale celor 700 de mii de soldaţi francezi și germani, căzuţi la Verdun pentru câţiva de metri de teren câștigat și pierdut. Aș dori ca președintele României și cel al Ungariei să stea așa, solidar, unul lângă celălalt. De exemplu, la cimitirul eroilor din Făgăraș, unde sunt sute de morminte ale soldaţilor români și maghiari, împreună. Mamele căzuţilor au plâns cu aceleași lacrimi dincolo de graiul bocetelor și rugăciunilor.

– Există locuri în lumea aceasta unde aţi fi dorit să ajungeţi și nu aţi ajuns?

– Nu! Eu mă simt foarte bine aici și de aici nu vreau să plec decât la cimitir.