Ne-am obişnuit atât de des să discernem soarta României în termeni de corupţie şi anticorupţie, de competenţe vs. incompetenţe, încât limbajul public este vidat de termeni şi concepte care să descrie sistemic problemele ţării.
Corupţia nu este înscrisă într-un sistem mondial şi nu ne întrebăm care sunt resursele doctrinare ale coruperii interesului public şi ale funcţiei publice în interes privat. Deja în Occident, statisticile arată că trei sferturi dintre germani, două treimi dintre britanici şi peste jumătate dintre americani cred că sistemul capitalist „îi face pe bogaţi mai bogaţi şi pe săraci mai săraci”.
Problemele de mediu sau de subdezvoltare nu sunt conectate cu alte (semi)periferii ale capitalismului, decalajul României faţă de alte ţări nu este descris în termeni de politici publice. Răul este personalizat într-o cheie paleoconservatoare, trebuie să capete faţa unor guvernanţi răi, problemele se înscriu în registrul strict al valorilor morale decuplate economic.
Am fost solicitat să scriu despre compatibilitatea capitalismului autohton cu ecologia. Un impuls leneş la noi este de a gândi capitalismul prădalnic instalat în România după 1989, ţară care s-a vândut ca forţă de muncă ieftină şi care îşi exploatează resursele naturale pe nimic, vedeţi cazul defrişării pădurilor, drept o deviaţie de la normele europene şi inferioară unui capitalism pur, apolitic, fără corupţie. De unde derivă, spune gândirea leneşă, şi problemele ecologice, adică dintr-un capitalism impur şi corupt de reprezentanţii statului care nu reglementează costurile de mediu.
Dar dacă ar fi aşa, într-o lume capitalistă globală, cum să ne explicăm uriaşele sarcini pe care trebuie să ni le asumăm ca omenire, legate de diminuarea încălzirii globale la o temperatură îndeajuns de suportabilă, încât să nu declanşeze migraţii în masă, legate de stoparea extincţiei accelerate a biodiversităţii, sau cu privire la transformarea suprafeţei planetei în urma construcţiilor şi defrişărilor generate de activitatea umană? Am modificat atât de tare planeta încât am intrat în Era Antropocenului.
Dacă e doar o deviaţie a capitalismului autohton de la reglementări internaţionale, cum să ne explicăm că, în ciuda avansului tehnologic al noilor tipuri de energie, 80% din energia planetei vine de la petrol, cărbune şi gaz? Peste 5 trilioane de dolari, adică 6,5% din PIB-ul mondial este estimarea economiştilor FMI pentru subvenţile directe şi indirecte pentru combustibili fosili.
Pe scurt, chiar dacă există o autonomie a politicului la nivel local sau naţional, acesta se înscrie într-un sistem-lume, descris de Immanuel Wallerstein, cu centre, periferii şi contradicţii inerente. Problemele de mediu de la noi ţin şi de un specific local al subdezvoltării, dar acest specific trebuie pus într-o paradigmă neoliberală mai largă.
În acest Holocaust speciist, în care am distrus 60% din fauna sălbatică a planetei în ultimele decenii, noi suntem naziştii viitoarelor generaţii. Dacă nu recunoaştem că economia şi ecologia au rădăcini comune – oikos, adică gospodărie, mă tem că vom fi nevoiţi să părăsim, cei mai norocoşi dintre noi, într-un viitor îndepărtat în timpi biologi, dar apropiat în timpi geologici, ceea ce lăsăm în urmă drept cea mai mare „externalitate” a economiei neoclasice liberale: Planeta Pământ. La această scară planetară, păleşte în comparaţie mărunta libertate individuală pe care o avem şi de care, într-adevăr, ne bucurăm comparativ cu alte epoci istorice. Dar e o libertate prin care privilegiaţii lumii justifică status quo-ul şi „business as usual”.
Iar teza mea simplă este că trebuie să conectăm defecţiunile şi contradicţiile capitalismului autohton, inclusiv cele legate de corupţie, de cele internaţionale. Că trebuie să renunţăm la presupusul excepţionalism românesc al problemelor noastre, care are o valoare explicativă nulă. Că trebuie să vedem ce s-a propus la Roşia Montană sau, mai larg, ceea ce s-a întâmplat în pădurile Transilvaniei drept exemplu de economie extractivistă, lineară, în care paradigma neoclasică a echilibrului presupus dintre cerere şi ofertă a eşuat. Că trebuie să încastrăm capitalismul, cum arăta Polanyi, pentru a-i diminua efectele asupra mediului şi cetăţenilor. Economia este lineară, nu ciclică, în sensul în care exploatează, produce valoare, apoi risipeşte.
Pentru a încastra capitalismul, e nevoie de o nouă paradigmă economică, de un contract social inovator şi control democratic asupra statului, în care să ne asigurăm că volatilitatea pieţelor financiare şi distrugerile provocate naturii sunt contracarate de politici publice care reglementează capitalismul. Orice alt tip de luptă politică ori ecologică va fi condamnată eşecului.
Cu cât e capitalismul mai avansat, cu atât este mai bună calitatea mediului fizic, spun apologeţii pieţei. Eroarea provine din faptul ca sistemele democratice din ţările mai avansate cu aparate administrative mai performante în implementarea unor politici de mediu sunt substituite economiei de piaţă. Mai mult, se ignoră avansul măsurilor de mediu şi din cauza delocalizării industriilor occidentale pe alte continente.
Indicatorii care măsoară performanţa unei economii, asemenea creşterii PIB-ului, sunt săraci, pentru că nu iau în calcul sustenabilitatea ecologică, inegalitatea ori fericirea populaţiei. Dacă preţul determină valoarea unui bun sau a unui serviciu, ce nu se poate vinde devine rezidual, second-hand.
Valoarea trebuie să redevină centrală teoriei economice, acum fiind confundată cu preţul şi posibilitatea tranzacţionării pe piaţă.
