SINTEZA – Sunteţi cercetătorul care se ocupă de moştenirea Brâncuşi la Paris, am dori să abordăm câteva din chestiunile controversate din istoria „Brâncuşi şi România”, relevante şi în acest moment. Prima se referă chiar la moştenirea lui, se spune că ar fi dorit să lase totul României, dar ceva l-a făcut să se răzgândescă sau se mai spune că statul român a refuzat oferta. Aţi răsfoit documentele din atelierul său, aţi avut aces la scrisori şi notiţe. Care credeţi că este adevărul?

Doïna Lemny: Sunt la curent cu această dezbatere, la care am dorit întotdeauna să particip ca specialistă care a studiat şi nu „răsfoit” aproape toate documentele privitoare la Brâncuşi. Dar ocazia nu s-a ivit, iar eu am încercat, prin conferinţe şi texte, să precizez ceea ce reiese din documente. E nespus de greu să faci faţă unor fabulaţii care se propagă cu o viteză uluitoare şi care se potrivesc anumitor momente istorice. Este, de fapt, o falsă dezbatere pentru că artistul român n-a lăsat nici măcar o notă de atelier, darmite un testament privind donaţia pe care ar fi făcut-o statului român şi pe care acesta ar fi refuzat-o. În schimb, există testamentul pe care Brâncuşi l-a conceput şi semnat pe 12 aprilie 1956, prin care el donează statului francez atelierele sale din Impasse Ronsin. Acest testament se păstrează în original în arhivele Muzeului Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris şi a fost publicat integral în catalogul L’Atelier Brâncuşi. La Collection, Paris, Editions du Centre Georges Pompidou, 1997, p. 14 şi în volumul de documente Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească editat de Humanitas, Bucureşti în 2004, p. 8.

Îmi voi permite să reproduc o parte din acest document în franceză şi în română  :

Legs de Brâncuşi à l’Etat français, 12 avril 1956 / Donaţia Brâncuşi către Statul francez, 12 aprilie 1956

„Je lègue à l’Etat français pour le Musée naţional d’art moderne, absolument tout ce [que] contiendront au jour de mon décès mes ateliers situés à Paris, Impasse Ronsin, numéro 11 n’exceptant que l’argent comptant, les titres ou valeurs qui pourraient s’y trouver et qui reviendront à mes légataires universels. Ce legs est fait à charge pour l’Etat français de reconstituer de préférence dans les locaux du Musée naţional d’art moderne, un atelier contenant mes œuvres, ébauches, établis, outils, meubles”. / „Donez statului francez pentru Muzeul Naţional de Artă Modernă absolut tot ce se va găsi la momentul decesului meu în atelierele mele situate la Paris, Impasse Ronsin numărul 11, cu excepţia banilor lichizi, a titlurilor sau valorilor care s-ar putea află şi care vor reveni legatarilor mei universali. Această donaţie este făcută cu condiţia că Statul francez să reconstituie de preferinţă în localurile Muzeului naţional de artă modernă un atelier conţinând operele mele, ebosele, soclurile, uneltele şi mobilierul”.

În luarea acestei decizii, Brâncuşi a fost sfătuit de prietenii săi, artişti recunoscuţi, Marcel Duchamp, Sonia Delaunay şi scriitorul Henri-Pierre Roché, care au făcut parte din cercul restrâns de prieteni din avangarda pariziană. Nu trebuie să uităm, că artistul român a ajuns la Paris în 1904 şi a trăit neîntrerupt în capitala franceză până la sfârşitul vieţii, în 1957, deci mai bine de 50 de ani. În atelierele din Impasse Ronsin, el a creat capodoperele sale. Aici s-au făcut acestea cunoscute, fiind prezentate de însuşi Brâncuşi diverşilor vizitatori, de cele mai multe ori colecţionari importanţi de artă şi oameni de spirit. Tot aşa, pornind din acest loc, au traversat Oceanul. Marcel Duchamp a fost acela care i-a deschis sculptorului „porţile Americii”. În timpul războiului, Brâncuşi nu s-a refugiat în sudul Franţei sau în America cum au făcut mulţi dintre prietenii lui artişti, ci a rămas în atelier şi a conceput „opera să totală”, adică o instalaţie originală conform concepţiei lui de prezentare a propriilor sculpturi. Era, aşadar, firesc să dorească că aceste opere instalate după propria-i concepţie să fie prezentate identic şi după dispariţia lui. Apoi atelierul de la Paris a constituit creuzetul avangardei pariziene, unde se regăseau artişti, scriitori, filosofi, studenţi.

În ultima parte a vieţii, făcându-şi bilanţul, Brâncuşi era mulţumit că multe din operele realizate înaintea plecării lui la Paris se aflau în colecţii româneşti, intrând apoi în colecţii de stat, adăpostite în muzeele din Bucureşti şi Craiova. El era de asemenea împăcat sufleteşte că a putut să instaleze ansamblul de la Târgu-Jiu, opera unică, ce reuneşte mare parte din tematică creaţiei sale. Interpretat în mod judicios, Ansamblul de la Târgu-Jiu se vădeşte a fi o opera de sinteză, rezumatul şi esenţa întregii opere brâncuşiene.

Deci repet, nu există niciun document care să arate vreo intenţie de-a artistului de a dona statului român atelierul de la Paris, deşi el se afla în constantă legătură cu compatrioţii, artişti, scriitori, studenţi care-l vizitau, oameni politici, diplomaţi. Nu şi-a exprimat această intenţie pentru că ea nu făcea parte din logica sa de a-şi constitui moştenirea pentru posteritate.

Ştiţi ce s-a întâmplat cu dosarul de candidatură pentru admitere în patrimoniul UNESCO al Ansamblului de la Tg-Jiu, publicul din România a înţeles că a fost un dosar prost făcut şi de aceea a fost returnat pentru a fi îmbunătăţit. Ce i-aţi reproşa dvs acelui dosar dar şi cum credeţi că trebuia făcut?

DL: Cred că jurnalele româneşti ştiu mai bine decât mine ce s-a întâmplat cu acel dosar. Am fost şi eu intervievată şi am dat acelaşi răspuns pe care vi-l dau şi acum. Mai întâi de toate, eu nu cunosc natura acestor dosare şi de câte ori pot fi ele prezentate. Am fost doar solicitată în 2013 de către Institutul Naţional al Patrimoniului din Bucureşti, prin directoarea de programe, Daniela Mihai, să scriu un text despre importanța artistică a acestui ansamblu. Am acceptat cu o condiţie : să văd în ce constă dosarul şi să am acces la lectura întregului dosar pentru a contribui, din poziţia mea, la ameliorări. I-am propus doamnei respective chiar o relectură ce putea fi făcută de către un redactor francez pentru a putea prezenta un dosar coerent într-o franceză impecabilă. Ştiind că, în asemenea dosare, se pune accent pe metodele audiovizuale, i-am propus, de asemenea, să adauge şi un video pe care-l concepusem «Constantin Brâncuşi: L’Ensemble sculptural de Târgu-Jiu, Roumanie», cu comentariul meu în franceză. M-a refuzat dintru început. Doamna respectivă m-a asigurat că mă va ţine la curent. Eu m-am ţinut de cuvânt şi am trimis textul repetându-i că aşteptăm să văd integralitatea dosarului. A promis ferm şi apoi n-a mai dat niciun semn de viaţă până când m-a sunat într-un târziu şi m-a anunţat cu regret în glas că dosarul nu a fost acceptat. I-am repetat că aş dori să văd dosarul, mai ales că dumneaei trebuia să facă o călătorie la Paris. Ne-am întâlnit la Atelierul Brâncuşi, unde am însoţit-o pentru o vizită. Dar, din păcate, dosarul tot nu mi l-a arătat. Am înţeles că au fost amestecate tot felul de texte, de la diverşi colaboratori.

Eu nu cunosc urmarea şi nici nu pot spune ce se pregăteşte pentru acest dosar.

Ce ar trebui făcut la Tg-Jiu pentru ca operele lui Brâncuşi să fie reconsiderate? Calitatea slabă a dosarului pentru UNESCO a surprins şi revoltat, dar concret, nu doar din punct de vedere birocratic, ce ar mai trebui făcut pentru ca Ansamblul de la Tg-Jiu să fie mai bine conservat şi mai bine apreciat?

DL.: Având în vedere timpul scurs de la inaugurarea sa, octombrie 1938, Ansamblul de la Târgu-Jiu este, din punctul meu de vedere, îndeajuns de bine conservat, şi mai ales respectat de autorităţi şi de vizitatori. A devenit un loc de pelerinaj pentru majoritatea românilor. Din nefericire, mai cu seamă pentru vizitatorii străini, este foarte greu de ajuns la Târgu-Jiu. Nu s-au făcut încă programe turistice în care să se faciliteze accesul la Târgu-Jiu, nu sunt pliante şi cărţi poştale de calitate. Iată, atâtea aspecte practice care ar trebui rezolvate, pentru că operele să fie vizibile şi nu „reconsiderate”. Pentru că – şi acesta este adevărul adevărat – ele nu au fost nicicând desconsiderate.

Cât despre prezentarea lui şi includerea lui pe lista UNESCO, aceasta este o necesitate absolută, pentru a împiedica tot felul de proiecte de restaurare şi alte iniţiative nefericite, atâta vreme cât nu este nevoie.

Despre problemele legate de opera „Cuminţenia Pământului” ce ne puteţi spune? Această opera achiziţionată de la Paris de un cetăţean român a stat 40 de ani în muzeele statului, a fost declarată obiect de tezaur cu restricţii de circulaţie şi acum recuperată de proprietari. În prezent, statul, care are drept de preemţiune, invocă lipsa banilor pentru a o achiziţiona şi a oferit un milion, apoi două milioane de euro pentru ea. Aici trebuie precizat, Muzeul Naţional de Artă a evaluat-o la 15 milioane de dolari, iar proprietarii cer 20 de milioane de euro. Care este soluţia şi care ar fi preţul corect sau cum poate fi făcută o evaluare corectă. Poate, o expertiză neutră?

DL: Cunosc problema acestei capodopere care, din nefericire a fost scoasă din colecţia Muzeului Naţional de Artă, fapt extrem de dăunător pentru posteritatea lui Brâncuşi. Nu doresc să intru în această polemică privind condiţiile în care ea a fost recuperată de moştenitorii primului proprietar. Şi nici nu-mi permit eu să evaluez valoare pecuniară pentru că nu este rolul meu. Am vorbit şi scris întotdeauna despre valoarea extraordinară a acestei opere din punct de vedere artistic. În catalogul expoziţiei organizată la Galeria naţională Alexandros Soutzos din Atena, cu ocazia Olimpiadei din 2004, intitulată Six leading Sculptors and the Human Figure : Rodin, Bourdelle, Maillol, Brâncuşi, Giacometti, Moore – la care am fost curatoare pentru Brâncuşi – am publicat un eseu „Brâncuşi’s Wisdom of the Earth: return to the Primeval Age” / „Cuminţenia pământului de Brâncuşi: întoarcerea la artele primitive”. Prin această contribuţie a mea, am fost preoccupată să reconstitui recepţia acestei opere statuare în România şi în presă străină. Reamintesc acest eseu doar pentru a va arăta importanța pe care a avut-o dintotdeauna această operă pentru spiritualitatea românească şi, personal, pentru mine. Într-o intervenţie recentă la Bucureşti, când ea a fost expusă la Artmark, după ce am prezentat importanța operei, am semnalat urgenţa recuperării ei prin orice mijloace, fie şi printr-o subscripţie publică. Vă mărturisesc că nu mai sunt la curent cu ceea ce s-a întreprins în ultimul timp. În calitatea mea de muzeograf-cercetător nu mă pot implica în achiziţionarea unei opere de artă, nu e acesta rolul meu.

Statul român a cumpărat vreo lucrare a sculptorului Brâncuşi cât a trăit artistul? Dar după?

DL: După cum ştim cu toţii, operele artiştilor contemporani sunt mai întâi achiziţionate de colecţionari particulari. Când artistul este reprezentat de o galerie sau devine foarte cunoscut şi unanim apreciat, statul cumpără o lucrare, două. Brâncuşi n-a avut un galerist la Paris. Primii lui comanditari au fost tot compatrioţii care au achiziţionat lucrări sau chiar au primit în dar de la artist câte o lucrare. Spre exemplu, statul francez a achiziţionat doar două lucrări de la Brâncuşi, după ce acesta a fost recunoscut de colecţionarii americani prin intermediul lui Marcel Duchamp, care l-a reprezentat peste Ocean. Cât despre statul român, se ştie că a achiziţionat de la colecţionarii români lucrările care se află acum în cele două muzee, în condiţiile anilor 1950-60 şi la preţurile care se practicau atunci. Preţuri corecte, – afirmă unii muzeografi din generaţia mai veche –, ţinându-se seama de condiţiile istorice obiective şi de faptul că, pe atunci, omenirea părea divizată pentru vecie în două blocuri antagonice din punct de vedere politic. Aşa s-a petrecut şi în Franţa cu achiziţionarea celor două lucrări. Nici în Franţa şi nici în Statele Unite, şi deci nici în România, statul nu achiziţionează opere de Brâncuşi din mai multe motive : operele artistului român sunt rare pe piaţă, pentru că el a lăsat puţine opere din punct de vedere cantitativ. Se ştie că Brâncuşi distrugea sculpturile pe care le consideră nereprezentative pentru el. Opera sa fiind mai degrabă restrânsă – circa 280 de poziţii de catalog – este firesc ca preţul sculpturilor lui Brâncuşi să fi crescut considerabil. Un alt motiv este faptul că muzeele franceze şi europene deţin deja câteva opere de Brâncuşi, iar muzeele americane s-au îmbogăţit prin donaţiile colecţionarilor privaţi. Cele două muzee româneşti deţin, de asemenea, opere importante pe care trebuie să le pună în valoare. Aceste sculpturi – pe care publicul românesc încă le mai poate admira –  reprezintă momente-cheie în evoluţia statuarei brâncuşiene. Fără de ele, coerenta derulare a activităţii artistice a lui Brâncuşi nu ar putea fi înţeleasă deplin. Nu aş vedea necesitatea blocării unei importante părţi a bugetului de stat pentru a achiziţiona o opera de Brâncuşi, a cărei valoare de piaţă depăşeşte cu mult psibilitatile de cumpărare ale statului. Se ştie că atât în România, cât şi oriunde în lume, bugetul public devine tot mai sărac. Desigur, ar fi binevenită o iniţiativă care să angajeze pe marii şi importanţii investitori privaţi de pe scenă economică românească. Oricând gata a se implica, nu este imposibil de imaginat că aceştia doar aşteaptă o invitaţie formală, care să vină din partea autorităţilor române, ori poate chiar dinspre ansamblul societăţii româneşti. Dintotdeauna, instituţia mecenatului a fost condiţionată de bogăţie. Viaţa economică a României se derulează pe de-a-ntregul în mediul privat. Numai un atare mediu îi poate genera, în clipă de faţă, pe autenticii Mecena.

Care ar trebui să fie preocupările statului român în acest moment, de recuperare a Cuminţeniei Pământului şi / sau de achiziţionare a altora pe care nu le avem şi aducerea lor în ţară pentru a îmbogăţi patrimoniul Brâncuşi? Dacă aţi fi ministrul culturii ce aţi face?

DL : E dificil să comentez acţiunile guvernului de recuperare a acestei opere. Bunele intenţii există. Bănuiesc că se caută căile cele mai coerente de recuperare a Cuminţeniei pământului. Ţară noastră are un ministru al culturii deosebit de respectabil, care presupun că a situat această problema printre priorităţi. Ultima parte a întrebării – aceea privitoare la achiziţionarea altor opere de Constantin Brâncuşi de către autorităţile române – îmi pare nerealistă, motiv pentru care îmi este greu să vă răspund.

Dacă nu reuşim să cumpărăm Cuminţenia Pământului, care sunt riscurile având în vedere că statutul de obiect de tezaur îngrădeşte circulaţia şi interzice înstrăinarea. Poate un nou proprietar să o scoată din ţară pe termen nelimitat? Există, după părerea dumneavoastră, lacune în lege?

DL : Îmi este imposibil să vă răspund, pentru că nu cunosc legislaţia ţării. Tot ceea ce-mi doresc este ca opera aceasta să rămână în ţară şi să reintegreze în colecţiile Muzeului Naţional de Artă pentru a putea fi admirată din nou de orice vizitator. Este o opera destinată României, fie şi prin titlul ei, Cuminţenia pământului, este intraductibil. Nici englezescul Wisdom of the Earth, nici franţuzescul La Sagesse de la Terre, nu traduc profunzimea acestei expresii româneşti. Cuminţenia Pământului este o parafrază care implică poziţia de repliere către sine, de timiditate şi retragere.

Cum vedeţi pusă în valoare, la nivelul la care merită, moştenirea Brâncuşi din România, atâta câtă este ea?

DL: Am precizat, de la început, că Brâncuşi a murit împăcat cu gândul că în ţara lui natală există opere de preţ, care îl reprezintă. Toate fabulaţiile care se vehiculează cu privire la presupusele intenţii ale artistului de a lăsa moştenire statului român inventarul atelierului parizian, sau acelea care privesc raportul lui cu compatrioţii, precizându-se că Brâncuşi nu ar fi fost respectat într-o anumită perioada istorică, nu fac decât să erodeze imaginea aceluia care ne reprezintă în chip strălucit în arta universală. De exemplu, prin astfel de afirmaţii fabulatorii am pierdut opere că Domnişoara Pogany. Prin răstălmăciri care sunt preluate de media, fără o verificare documentară, fără o consultare cu specialiştii, riscăm să pierdem şi alte opere. Apoi, cum este de aşteptat, vor apărea pagini întregi de lamentaţii pe tema lipsei de respect cu care este tratat artistul nostru naţional. Numai o cercetare respectuoasă a operei, o analiză atentă a documentelor, a punerii lor în contextul istoric real – nu într-unul imaginar şi propagandistic – poate servi cu demnitate această moştenire de preţ. Se ştie că Brâncuşi nu şi-a exprimat niciodată opiniile politice, deci nu avem cum şti dacă a fost sau nu  „supărat pe ţara sa”. Dimpotrivă, era conştient că ţara lui deţine un număr important de opere care-l reprezintă. Numai să fim noi capabili să-l onorăm.

Citește și 

• „Anul Constantin Brâncuși” și câteva restanțe față de istorie
• (Ne)Cumințenia Pământului

UPDATE:
Ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a anunţat, vineri, 19 februarie, că a luat mai multe măsuri cu privire la operele lui Constantin Brăncuşi:
Prima vizează încluderea ansamblului Brâncuși de la Târgu Jiu pe lista Patrimoniului mondial UNESCO, proiect care a fost deja încercat, dar s-a soldat cu un eşec.

A doua se referă la înființarea, la Târgu Jiu, a Muzeului Național „Constantin Brâncuși”.