Câteva milioane bune de români au plecat de pe plaiurile strămoşeşti în ultimele două decenii, mulţi dintre ei pentru totdeauna. În a doua jumătate a secolului trecut, vreun milion de germani şi cam tot atâţia evrei s-au evaporat şi ei, din felurite motive, după cum ne arată absenţa lor din statisticile demografice. Aceste fenomene, evidente precum urma unui bocanc întipărită pe o fâşie de frontieră, ridică o serie de întrebări. E bine sau e rău că aceşti oameni au plecat de acasă? Cât de legaţi sunt concetăţenii noştri de vatra lor străbună şi care este gradul lor de mobilitate? Cum putem privi toate aceste lucruri? Să chestionăm puţin istoria pentru a căuta răspunsuri la interogaţiile de mai sus…

Strămoşii noştri au fost negri…

Primul lucru pe care îl putem învăţa pe marginea acestui subiect, deschizând cea dintâi carte a unei naţii, este că toţi am venit de undeva, de obicei din depărtări respectabile. Pe vremea cronicarilor sau a Şcolii Ardelene se spunea, cu mândrie, că de la Râm ne tragem cu toţii, iar această origine nobilă era socotită cea mai importantă trăsătură a identităţii noastre. Astăzi, dată fiind împrejurarea că orizonturile noastre istorico-geografice s-au lărgit mult dincolo de limitele civilizaţiei clasice, inclusiv în ceea ce priveşte rădăcinile arborelui genealogic, nu mai este un secret pentru nimeni că strămoşii românilor erau de fapt negri (lucru demonstrat de arheogenetică) şi că au venit din Africa, la fel ca toată umanitatea.

În al doilea rând, mai ştim că străbunii noştri ceva mai apropiaţi erau de origine indo-europeană, aşa că au descins şi ei dintr-o zare oarecare, după toate probabilităţile din stepele dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, în urmă cu vreo cinci mii de ani. Mă voi abţine să deschid aici o discuţie despre cine au fost cu adevărat „strămoşii noştri”, dată fiind complexitatea problemei, dar indiferent dacă aceştia au fost dacii (despre care nu ştim prea multe lucruri), romanii (care ne-au lăsat numele şi limba) sau un mixtum rezultat din combinaţia în proporţii neprecizate a celor două elemente, concluziile vor fi aceleaşi. Strămoşii tuturor indo-europenilor, fie că vorbim despre români, italieni, germani, ţigani, paştuni sau hinduşi, au fost păstori nomazi, care trăiau în corturi şi hălăduiau cu turmele lor de-a lungul şi de-a latul Eurasiei.

Autohtoni şi migratori

În cultura română modernă, aşa cum s-a cristalizat ea de-a lungul ultimelor două secole, aceste adevăruri istorice simple şi clare au fost colorate în nuanţe care le-au schimbat aproape complet sensul. În pofida evidenţelor care arată că antecesorii lor au venit ex toto orbe Romano (asta în cel mai bun caz şi făcând abstracţie de strămoşii noştri slavi, bulgari sau cumani), românilor le-a plăcut să se considere autohtoni, sedentari, „oameni ai pământului”, după cum scria Nicolae Iorga. Această icoană a românilor alipiţi pe vecie de solul pe care îl locuiau era contrapusă imaginii străinilor care doar au trecut pe aici, consideraţi venetici, nomazi, migratori, lifte păgâne. Pe de-o parte, autohtonii şi sedentarii cei buni; de cealaltă parte, migratorii şi nomazii cei răi… Maghiarilor, „mâncători de carne de sub şa”, le-a fost atribuit cu generozitate un asemenea rol negativ, în naraţiunea fantasy concepută de istoricii români pentru a compensa frustrările colective resimţite de conaţionalii lor în momentele mai critice ale istoriei acestora.

Păstorii români au cutreierat din Munţii Pindului (în Grecia de astăzi) şi până în Carpaţii Păduroşi (în sudul Poloniei şi în Slovacia), din Istria şi din Dalmaţia până dincolo de Bug, făcând dovada unei mobilităţi teritoriale remarcabile

Adevărul este că postura de autohton sau de migrator este relativă şi mai ales extrem de schimbătoare. De exemplu, ungurii, stabiliţi în Câmpia Pannonică după anul 896, au fost la începuturile istoriei lor nişte migratori, dar după ce în anul 1001 au întemeiat un regat aşezat, după modelul celor apusene, au devenit „autohtoni” şi „sedentari”, atât în pusta ungară, cât şi în munţii Harghitei, unde rudele lor, secuii, s-au statornicit ceva mai târziu. Saşii ardeleni, la fel, erau numiţi „oaspeţi” (hospites) în secolul al XII-lea, când au sosit în ţara de peste păduri, pentru a deveni apoi unul dintre elementele autohtone ale Transilvaniei, timp de opt sute de ani. Astăzi, unul dintre ei pretinde chiar că este „român” şi în orice caz prezidează peste plaiurile în care strămoşii săi s-au scoborât cândva, din căruţe.

De-a lungul istoriei, calitatea de „sedentar” sau de „migrator” a fost conferită în primul rând de ocupaţiile şi de modul de trai al diferitelor populaţii. În mod firesc, ţăranii cultivatori de cereale erau oameni ai locului, strâns legaţi de pământul pe care îl lucrau şi pe care nu puteau cu niciun chip să îl părăsească, deoarece altminteri ar fi pierit de foame. În timp ce păstorii, tot atât de dependenţi de animalele pe care le creşteau, au fost dintodeauna mai mobili şi au rătăcit mereu pe lângă turmele lor, în căutare de păşuni, de nutreţ şi de ape, pe timp de iarnă sau de vară. Iar aceste moduri de viaţă tradiţionale, întipărite timp de secole în felul de-a fi al diferitelor comunităţi, au putut să influenţeze mentalităţile şi comportamentul, inclusiv în ceea ce priveşte mobilitatea geografică şi ataşamentul faţă de un anumit teritoriu.

Dar ce au fost strămoşii românilor: agricultori sau păstori? Răspunsul la această întrebare simplă a fost de asemenea manipulat, de către istorici, etnografi sau chiar literaţi, pentru a scoate în evidenţă statornicia atribuită naţiei noastre. Fără îndoială că mulţi români au fost, de-a lungul timpului, cultivatori de grâu sau de mei, în câmpiile Bărăganului sau mai ales pe văile mai ferite din judeţele de sub munte. Alţii au fost păstori care luau urma oilor, alţii pescari în bălţile de la Dunăre, ba unii chiar meşteşugari, negustori sau chervanagii. Nu poţi să faci niciun fel de esenţializări şi generalizări facile despre „ce au fost românii”, când e vorba de realităţi sociale întinse pe mii de ani şi de kilometri şi aflate de altfel într-o permanentă schimbare.

Români nomazi şi musulmani

Fapt este însă că numeroşi români au avut ca ocupaţie de bază păstoritul oilor, iar acest lucru le-a imprimat respectivilor o mobilitate geografică deosebită, care a fost minimalizată în istoriografia românească. Majoritatea istoricilor şi etnografilor noştri s-au străduit din greu să arate că ciobanii români practicau mai ales transhumanţa, o formă de păstorit care implica doar pendularea turmelor între munte şi câmpie, vara şi iarna, şi revenirea periodică a păcurarilor la vechile lor locuinţe. Ca urmare, la români, şi păstorii nu ar fi fost altceva decât un soi de sedentari, nedezlipiţi de veacuri de vetrele lor eterne.

În schimb, unul dintre puţinii autori care au mers împotriva curentului, Theodor Capidan, un filolog şi etnograf de origine aromână, profesor la Universitatea din Cluj, a publicat în anul 1926 o carte intitulată Românii nomazi, în care prezenta şi analiza pe larg nomadismul întâlnit în rândurile păstorilor aromâni. Fotografiile reproduse în această carte rarissimă, care îi prezintă pe românii nomazi trăitori în tende (corturi) şi călive (adăposturi temporare) sunt mai grăitoare decât orice teorie.

De altfel, în absenţa unui asemenea mod de viaţă, nu am înţelege nimic din destinul istoric al păstorilor români şi aromâni, din Evul Mediu şi până în timpurile moderne. Aceştia au cutreierat din Munţii Pindului (în Grecia de astăzi) şi până în Carpaţii Păduroşi (în sudul Poloniei şi în Slovacia), din Istria şi din Dalmaţia până dincolo de Bug, făcând dovada unei mobilităţi teritoriale remarcabile. Acest lucru i-a făcut pe etnografii francezi din secolul al XIX-lea să îi numească „ultimii nomazi europeni”. Cum scria François Pouqueville: „precum arabii din deşert, aceştia trăiesc în corturi, purtându-şi cu ei altarele, familiile şi avutul”. După cum arată cercetările recente ale lui Thede Kahl, a existat chiar şi o comunitate de meglenoromâni (vlahii din Nânti) care s-au islamizat, urmaşii lor trăind până în zilele noastre în Turcia europeană. S-ar putea spune, aşadar – dacă tot ne mândrim cu romanitatea sud-dunăreană –, că printre populaţiile musulmane autohtone din Europa se numără nu doar bosniecii, albanezii sau pomacii din Bulgaria, ci şi românii!

Ţărănimea: de la imobilismul medieval la zborurile low-cost

Pe de altă parte, este limpede că ţăranii români cultivatori de cereale au trăit aproape de vetrele şi de bordeiele lor, mai ales după ce în Evul Mediu s-au întemeiat şi în părţile noastre state feudale (mai întâi regatul Ungariei, apoi cele două voievodate româneşti), structuri politico-administrative care au asigurat o anumită stabilitate a societăţii şi a populaţiei. Ţăranii au fost chiar legaţi de glie (de către regii şi principii maghiari, în Ardeal, şi de către marele român Mihai Viteazul, în Muntenia), împrejurare care, din nou, nu a fost de natură să favorizeze mobilitatea acestora. Iar faptul că România s-a numărat printre ultimele state europene care şi-au eliberat ţăranii de servituţile feudale, în 1864 (după reformele similare din Imperiul Austriac, din 1853-1854, şi chiar după cele din Rusia, din 1861), explică şi el de ce românii s-au mişcat o vreme ceva mai greu prin istorie.

Imobilismul teritorial medieval va fi zdruncinat de apariţia modernităţii, care în părţile locuite (şi) de români s-a manifestat, mai întâi, prin intermediul reformelor promovate de Imperiul Habsburgic în Transilvania. Creşterea nivelului de trai al ţăranilor ardeleni va conduce, în secolul al XIX-lea, la amorsarea revoluţiei demografice, iar sporirea populaţiei va genera fenomenul spectaculos al emigrării în America, amplificat mai ales la începutul secolului al XX-lea. Câteva sute de mii de ţărani din Transilvania, emancipaţi şi modernizaţi, mulţi dintre ei ştiutori de carte, cu stagiul militar efectuat în armata chezaro-crăiască şi – culmea! – mai nou şi cu sentimente naţionale, cu conştiinţa faptului că sunt români şi că acesta este un aspect important al identităţii lor culturale, au avut curajul să-şi părăsească moşia părintească, devenită neîncăpătoare pentru familiile tot mai numeroase. Cu câţiva bănuţi puşi deoparte cu greu, ei îşi vor cumpăra un bilet de tren până la Triest sau Hamburg, iar de aici unul de vapor cu destinaţia Ellis Island… Iar dacă acesta nu se nimerea să se numească Titanic, calea spre o viaţă mai prosperă şi mai fericită le era deschisă!

Împrejurarea că, spre deosebire de fârtaţii lor ardeleni, ţăranii moldoveni sau olteni au reuşit să se urnească abia în ultimele decenii din satele lor, luând calea Andaluziei sau Lombardiei, ne arată că, într-un fel, pentru aceştia din urmă Evul Mediu a luat sfârşit abia în zilele noastre. Că ne place sau nu, modernizarea, industrializarea sau urbanizarea aduc cu ele şi o mobilitate geografică sporită, deplasări de populaţie, migraţii nemaiîntâlnite, fenomene amplificate şi mai mult în era mondializării. Ca şi în alte situaţii, cojanii noştri au ars etapele, au amestecat Evul Mediu, comunismul, modernismul şi post-modernismul, sărind dacă nu chiar din bordei, dar în orice caz din tarlaua CAP-ului direct în jetflight-urile low-cost ale epocii globalizării. Ăsta da exemplu de mobilitate, să mai spună cineva că românii ar avea mentalităţi arhaice şi fataliste!

Boierii moldo-valahi, transfugii anticomunişti şi… refugiaţii sirieni!

Dacă în Evul Mediu, după cum am văzut, ţăranii mai stăteau totuşi pe la casele lor, boierii, în schimb, şi alţi reprezentanţi ai claselor superioare s-au dovedit mult mai mobili, încă din această perioadă, sub raport teritorial, dar şi politic. „Pribegia”, de voie sau de nevoie, a reprezentat o veritabilă instituţie în rândurile elitei moldo-valahe, din Evul Mediu şi până aproape de zilele noastre. Când se puneau rău cu turcii, boierii sau domnii români fugeau peste munţi, la Braşov, când erau în graţiile sultanului iar oştile austriece treceau munţii, plecau la Stambul, iar când nu le era bine nici cu turcii, nici cu nemţii, atunci se dădeau cu muscalii. Petru Cercel, care s-a plimbat pe la toate curţile mari ale Europei, Dimitrie Cantemir şi fiul său Antioh, sau spătarul Milescu, care au ajuns personalităţi remarcabile ale vieţii politice şi culturale din Rusia, Petru Movilă, mitropolitul Kievului, ori Iliaş Rareş, nepotul lui Ştefan cel Mare, care a trecut la Islam, a ajuns paşă de Silistra şi a participat la cucerirea Timişoarei ca mare comandant în ordiile lui Soliman Magnificul – sunt numai câteva exemple de conaţionali care au „pribegit” încă din Evul Mediu, cu rezultate dintre cele mai spectaculoase.

În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a celui următor, Parisul va deveni ţinta preferată a expatriaţilor români, începând cu fiii marilor boieri plecaţi la studii (pentru care Franţa va deveni a doua patrie, iar franceza prima limbă de comunicare, chiar şi când se întorceau la Bucureşti), continuând cu fugarii de la 1848 şi terminând cu „burjuii” de toate nuanţele politice şi sociale care au reuşit să scape de urgia comunistă după 1945. Brâncuşi, Anna de Noailles, Ionesco, Enescu, Henri Coandă, Cioran sau Mircea Eliade sunt numai câteva exemple dintre miile de români care au trăit şi uneori chiar au strălucit ca nişte luceferi pe malurile primitoare ale Senei sau pe alte ţărmuri occidentale. Când ne îndoim astăzi – nu fără temeiuri, desigur – dacă e bine să îi primim la noi pe bieţii refugiaţi din Siria, să ne gândim totuşi şi la ce s-ar fi întâmplat cu zecile de mii de transfugi care au reuşit să forţeze clandestin fâşia de frontieră ori au trecut Dunărea la sârbi în anii comunismului, dacă nu ar fi existat  o minimă solidaritate, o bucată de pâine şi un lagăr de tranzit pentru aceşti părinţi, bunici sau fraţi de-ai noştri.

Chiar dacă astăzi putem consemna pe un ton mai relaxat toate aceste pendulări geografice, politice sau chiar religioase, nu este frumos să punem etichete morale, să îi judecăm şi să îi condamnăm pe protagoniştii acestora şi cu atât mai puţin să extindem eventualele anateme ori comentarii maliţioase asupra altor conaţionali de-ai noştri. De obicei, pribegii nu au plecat de bine ce o duceau, ci datorită unor vitregii ale istoriei, aşa că merită toată simpatia şi înţelegerea noastră. Iar dacă şi-au găsit un liman mai primitor pe alte meleaguri, pentru ei şi pentru familiile lor, cu atât mai bine. Ubi bene ibi patria este parcă şi el un dicton izvorât din înţeleciunea strămoşilor noştri romani, aşa că nu este obligatoriu să îl cităm doar într-un sens negativ.