Probabil că tinerii de azi nu își pot închipui viaţa fără internet. Un articol de acum 17 ani a lansat sintagma nativi digitali și parcă a fost rapid asociată cu un film care a apărut în acea vreme, Natural Born Killers, beneficiind de regia lui Oliver Stone și de un scenariu al lui Quentin Tarantino. „Născuţi asasini”, apărut în 1994, considerat un film cu un grad ridicat de violenţă, era un film care stigmatiza televiziunea, dar putea fi și o etichetă pe o întreagă generaţie. „Nativi digitali” sau Net generation devine un concept care face ca minţile să patineze spre imaginea unui sfârșit de lume. Parcă intrăm în postuman sau, mai rău, ar veni un sfârșit de umanitate. Cum vom educa noua generaţie? O epocă a mutanţilor se apropie.

Discursurile apocaliptice

Mulţi dintre cercetătorii care studiază astăzi generaţia de tineri spun un lucru interesant: dincolo de evoluţia lentă, normală, a existat o ruptură, un moment de discontinuitate pe care Prensky1 (2001) o numește „singularitate”, adică un eveniment care schimbă radical lucrurile. Prensky a caracterizat această generaţie prin competenţe tehnologice ieșite din comun, pretinzând nevoia unui alt stil de educaţie decât cel tradiţional, deoarece exponenţii acestei generaţii ar avea capacitatea de a prelucra informaţia de o manieră multitasking, preferă imaginea textului, pentru ei emoţia fiind mai importantă decât informaţia. Această caracterizare a beneficiat de o bază teoretică redusă și de puţine observaţii sistematice, știinţifice, dar s-a răspândit foarte repede și în zona știinţelor sociale. Ce se observă însă, în ultimii ani, în urma unor cercetări care caută să verifice această dogmă este că multe dintre aceste „adevăruri” nu se verifică, deoarece această generaţie nu este omogenă, majoritatea membrilor nu au o cunoaștere atât de profundă a tehnologiei, chiar dacă sunt utilizatori mai mult sau mai puţin frecvenţi. Studiile realizate pe cohorte de tineri2 arată că această abilitate tehnologică nu este egal distribuită, ci este dependentă de statusul social al familiei, de venituri, de mediul de rezidenţă sau de studii. Aceste fracturi intrageneraţionale se pot transforma și în inegalitate de acces. Cum scria Sonia Livingstone în 20103 , exagerările au dus la postularea unei noi „rase” de tineri, văzută aproape ca o generaţie extraterestră. În fond, era vorba și cred că este încă valabilă următoarea observaţie: o gravă lipsă de cercetare a culturii tinerilor a dus, cred eu, la aceste exagerări. Apoi mass-media a transmis mereu lucruri spectaculoase, negative majoritatea, și toate acestea au activat fricile părinţilor care au exagerat, astfel extrapolând crizele de identitate ale adolescenţilor sau conflictul generaţional și punând totul pe seama unui nou stil de consum și pe folosirea tehnologiei. După mai bine de două decenii, chiar și inventatorul formulei „născuţi digitali” recunoaște că nu s-a bazat pe date ci, mai mult, pe inspiraţie, ca atare aprecierea asupra unei întregi generaţii este exagerată.

Socializarea virtuală

Socializarea adolescenţilor este un proces complex, care nu se reduce la influenţa tehnică. Adolescenţii caută să se distanţeze de vârsta copilăriei, dar și de referinţele din această perioadă: părinţii. Și acum, dar și atunci când nu aveau acces la tehnologii avansate, adolescenţii caută mereu modalităţi de prezentare a sinelui în viaţa cotidiană, caută modele și mijloace de expresie pentru a  răspunde constrângerilor sociale, prin adaptare sau revoltă. Cel mai important proces psihosociologic este cel al construcţiei identităţii sociale, de aceea modul în care sunt folosite social media derivă dintr-o nevoie relaţională, aceea de a obţine confirmări, feedback social, iar tehnologia este doar un mediator, un suport tehnic pentru întâlnirea unor identităţi. Întotdeauna, cu sau fără tehnologie smart, construcţia identităţilor este un proces de întâlnire, de interacţiune. În fond, avem un proces continuu de enunţare a sinelui și deschidere spre altul (Amri et Vacaflor, 2010, p. 2),  avem în acest caz un fel de individualism expresiv, un proces de prezentare și continuă reconstrucţie a sinelui, o individualizare digitală și multe cercetări arată că răspunsul pe care tinerii îl așteaptă de la ceilalţi este slab și incomplet. 4 5 6

Subiecţii cercetărilor sociologice se plâng că rareori le este recunoscută valoarea socială în mediile virtuale, unele studii arătând că interacţiunile pe reţele nu reușesc să creeze identităţi puternice, stabile și autonome. Tinerii caută mereu aprobări și likeuri, o popularitate în rândul egalilor care trebuie mereu confirmată și sincopele creează disperare sau nemulţumire. Cum spune Giddens7, o deosebită importanţă în socializarea tinerilor o are partajarea intimităţii, ca dimensiune esenţială a legăturii sociale. Aceasta se realizează foarte bine cu ajutorul textelor și imaginilor transmise, al conţinuturilor parolate sau al grupurilor de discuţii din sfera reţelelor sociale. Aceste tipuri de schimburi și aprecieri sunt mai ușor de realizat astăzi, precum în trecut erau jurnalele intime împărtășite ca mesaje intime sau așa-numitele „oracole” sau jurnalele din adolescenţa altor generaţii. Există mulţi autori care fac o legătură între problemele de depresie sau obezitate şi folosirea abuzivă a telefonului mobil, la fel cum există diferite studii recente care arată că viaţa de familie câștigă în consistenţă prin folosirea noilor tehnologii. Smartphone-ul și tableta ajută la crearea de amintiri comune, la susţinerea unor bloguri de familie, la comunicarea la distanţă pe skype între părinţi, bunici și nepoţi, în general, schimburile se accelerează, dinamica relaţiilor familiale crește.

Inegalitatea de şanse și cetăţenia digitală

Când vorbim despre „net generation”, invariabil ocultăm faptul că nu este vorba despre o generaţie omogenă, că, și în cazul acestei generaţii, fracturile economice și sociale generează și o inegalitate de acces la tehnologii, deci o fractură digitală. Chiar dacă răspândirea smartphone-ului este tot mai mare, atunci când vorbim despre înţelegerea sau folosirea resurselor de informaţie, nivelul de educaţie și cel al părinţilor este determinant. Contrar unei idei destul de răspândite, noile tehnologii nu sunt un element destul de puternic de salt peste condiţia culturală a familiei. În plus, multe studii asupra stereotipurilor negative arată că reţelele sociale virtuale reproduc conţinuturi generate de apartenenţe la reţele sociale reale.

Imaginea despre folosirea de către tineri a tehnicii și a noilor modalităţi de socializare de către părinţi, jurnaliști sau educatori este exagerat privită ca o panică morală8, considerate ca o ameninţare socială gravă, ca un risc social, în fond este vorba de exagerări, de amplificări prin asociere, efecte ale fricilor de riscuri pe care nu le pot stăpâni, amplificate de „dramatizările” mediatice. Tot timpul însă aceste imagini nu fac decât să ascundă potenţiala influenţă pozitivă asupra tinerilor și adolescenţilor. Chiar dacă trăim într-o societate a riscului sau, cum spune Ulrich Beck, într-o galaxie internet unde referinţa la risc este omniprezentă, iar angoasele hiperbolizate duc la o adevărată depresie colectivă, este necesar să privim și partea plină a paharului, măcar în varianta de potenţialitate.

Adicţie?

În afara unor cazuri patologice, cum spune un sociolog american, adolescenţii nu sunt adictivi de aceste mijloace tehnologice și sunt adictivi unii de alţii, iar noi greșim atunci când ne raportăm mai ales la timpul petrecut în folosirea acestor mijloace și ne uităm mai puţin la tipul de activităţi pe care le fac ei în acest timp: discută cu prietenii, se joacă, comunică în reţele, se informează, altfel activităţi normale, socializante. Există încă o dezbatere știinţifică legată de acceptarea adicţiei compulsive când este vorba despre aceste tehnologii. Multe cercetări arată că, după 16 ani, scade mult frecvenţa consumului compulsiv, iar ceea ce numim cyber-dependenţă este, de fapt, satisfacerea unor nevoi de întâlnire și interacţiune care azi nu mai sunt ușor de realizat în viaţa reală, inclusiv din cauza unor pericole legate de delincvenţa urbană. În plus, aceste mijloace tehnice îi ajută pe tineri să fie mult mai implicaţi civic și politic. Dacă formele tradiţionale de participare nu mai au succes poate datorită jocului instituţional tradiţional al democraţiei reprezentative, care pune accent pe reprezentarea indirectă, participarea la dezbateri în social media sau preocuparea mai mare pentru viitor se văd tot mai prezente în comportamentul și atitudinile tinerilor. Un cercetător9 vorbește recent depre noile tipuri de angajament politic prin termenul de „solospheră”, adică participarea la câmpuri omogene de credinţe, valori, atitudini, în condiţiile în care diferenţa este răspunsul. Chiar dacă reţeaua Twitter este tot mai populată de politicieni, unii autori constată că această reţea nu creează popularitate, ci este doar un amplificator de vizibilitate pentru notorietatea obţinută in alte medii, altfel spus potenţialul democratic este foarte redus. Cu toate acestea, noile forme de participare civică se văd în nașterea unei culturi participative10 care poate câștiga consistenţă în mobilizarea electorală sau în noi practici politice viitoare.

Trebuie să nu separăm activităţile digitale de alte activităţi sociale și interacţionale de care sunt conectate. Chiar dacă se conectează la prima vedere cu tendinţele individualiste, tehnologiile informaţiei permit o mai bună conectivitate la realităţile sociale și o mai rapidă și intensă expresie identitară sau socială a individului, într-o perioadă în care individualismul și izolarea individului sau consumerismul nu au apărut odată cu digitalul, ci cu mult înainte.

Hiperconectivitatea nu este un pericol

Hiperconectivitatea este adevărat că aduce o altă viteză și o „cultură a imediatului”, o confruntare cu situaţii sau cu mesaje sub formă de bombardament, în care nu există prea mult timp de reflecţie, ci mai mult acte reflexe. Influenţa este directă, rapidă, dar asta nu înseamnă că manipularea este mai ușoară și rezistenţa la manipulare imposibilă. Nu sunt naivi sau ușor de manipulat nativii digitali, pentru că este destul de greu să le atragi atenţia, să-i scoţi din fluxul la care sunt conectaţi sau la obiceiurile lor de comunicare. Ce se întâmplă cu creierul lor? Unii cred că undele radio și câmpurile electromagnetice le prăjesc creierele lor fragile. Studiile arată că nu este chiar așa, în schimb, prin diferite adaptări cognitive, adolescenţii se cuplează mai repede la viteza de raţionament, sunt mai reactivi și pot lua decizii mai rapid. Poate că nu mai au abilitatea de a scrie texte lungi sau discursuri, dar pot realiza mai multe sarcini în același timp, pentru că tipul nou de activităţi crește mult plasticitatea creierului, deci nu prea există argumente multe ca să ne panicăm. Experienţa mea cu studenţii și doctoranzii arată o serie de câștiguri și calităţi: o convivialitate care unește mai bine echipe de studiu, de cercetare sau muncă; un potenţial ridicat pentru muncă în echipă și realizarea de sarcini comune; o mai mare sensibilitate la gesturi de solidaritate; o participare mai accentuată la acţiuni cu caracter prosocial.

Creierele lor nu sunt schimbate, doar că sunt diferit cablate și realizează diferit anumite sarcini. Arhitectura neuronală este la fel atât la adulţi, cât și la copiii născuţi în epoca Facebook. Mulţi autori au teoretizat după 1990 adicţia de jocuri video, dar astăzi impactul în rândul tinerilor și adolescenţilor nu mai este atât de mare.

România – de la plaiul mioritic, la plaiul digital

O cercetare realizată de IRES pe un eșantion de peste 4.000 de persoane, dintre care 2.895 de utilizatori adulţi de internet și 327 de utilizatori minori între 12 și 18 ani11, în luna mai 2017, ne-a ajutat să realizăm un tablou elocvent asupra modului în care s-au integrat românii în noua tendinţă digitală. Interesul pentru internet are intensităţi diferite în funcţie de generaţie, acesta variind între 59% pe întreaga populaţie, la 57% pentru subeșantionul de adulţi, ajungând la 84% pentru subeșantionul de copii.

Utilizarea internetului este declarată de 67% din populaţie, ceea ce înseamnă un procent apropiat de ţările Europei occidentale, cu un vârf de 97% din subeșantionul de copii. Explicaţiile cele mai frecvente ale celor care nu folosesc internetul sunt: vârsta înaintată, lipsa de timp, lipsa cunoștinţelor, lipsa interesului sau a nevoii. Un procent semnificativ menţionează și lipsa financiară, a serviciilor sau a echipamentului. Utilizatorii adulţi declară în proporţie de 75% că folosesc internetul zilnic, iar copiii în proporţie de 90%.

În cazul populaţiei de copii, 18% declară că stau pe internet peste 5 ore pe zi, 15% între 3 și 5 ore, 41% între 1 și 3 ore într-o zi obișnuită. La adulţi, timpul de navigare este mai restrâns, dar destul de mare: 12% peste 5 ore, 11% între 3-5 ore, 28% între 1-3 ore, 30% între 30 de minute și o oră, 18% sub 30 de minute. Prime time pentru internet este intervalul 18.00-22.00 când sunt prezenţi la tastatură 43 – 50% dintre români. În privinţa locului unde folosesc internetul, 70% dintre copii fac asta acasă, ca și 50% dintre adulţi. În proporţie egală, 25% folosesc internetul pe telefon.

La adulţi, pe primul loc este dorinţa de informare (91%) ca motivare a comportamentului, urmată de socializare și discuţii cu prietenii (79%), urmate de muzică (71%) și email (65%). La copii, muzica (98%) ocupă primul loc, urmată de socializare și discuţii cu prietenii (97), informarea (94%), vizionarea de filme (73%), lectură (72%), jocuri (63%) și email (53%).

Undeva în jur de 20% se declară a fi dependenţi de internet, adică nu ar rezista mai mult de o zi fără internet.

Români care nu-și pot închipui viaţa fără internet

Chiar dacă nu este un indicator clinic pentru dependenţă, 29% dintre românii utilizatori de internet declară că nu-și pot imagina viaţa fără internet, la copii procentul fiind de 36%. În același timp, 83% dintre copii și 76% dintre românii adulţi cred că internetul creează dependenţă, iar majoritatea adulţilor și copiilor cred că părinţii ar trebui să reducă accesul copiilor la cel mult o oră pe zi. Dar ne dăm seama cel mai bine că internetul are o puternică funcţie integratoare, de facilitare a comunicării, într-o lume în care oamenii sunt tot mai separaţi și izolaţi, din aderenţa la afirmaţia „Dacă nu aș socializa și pe internet, aș fi mai trist” – 32% dintre adulţi, precum și 38% dintre copii. La fel se întâmplă și atunci când este vorba despre percepţia despre ceilalţi, 31% dintre copii și 32% dintre adulţii români cred că „oamenii care socializează pe internet sunt mai fericiţi decât ceilalţi”.

Deși doar 9% dintre utilizatorii români declară că au un blog personal, 44% dintre respondenţi cunosc alţi oameni care au blog personal, 80% dintre utilizatorii români fiind fascinaţi de YouTube. În privinţa aceasta, 37% dintre români au conturi pe YouTube, iar 27% dintre ei au încărcat pe platformă cel puţin un film realizat de ei.

Tehnologia influenţează cogniţia?

Greenfield (2009)12, pornind de la faptul că, în ultimii 100 de ani, rezultatele la testele de inteligenţă au crescut continuu ca o consecinţă a creșterii nivelului general de educaţie, urbanizare sau pe fondul apariţiei tehnologiei, se întreabă în ce măsură noile tehnologii vor păstra aceeași tendinţă. Întrebarea de cercetare este interesantă, deoarece în ultimii ani ai secolului XX a existat și există încă o scădere în ceea ce privește folosirea limbajului abstract și o reducere cantitativă a limbajului de bază, precum și o scădere a comportamentului general de lectură sub impactul masiv al televiziunii. Constatarea de bază este însă faptul că s-au ameliorat alte componente ale cogniţiei: înţelegerea iconicului, vizualizarea spaţială sau orientarea spaţială. Practicanţii de jocuri video de astăzi au o capacitate mai mare de a realiza activităţi de tip multitasking. Cu toate acestea, s-a studiat puţin comparaţia dintre realizarea de sarcini simultane și aceleași sarcini realizate de o manieră consecutivă, deci nu avem în acest moment o teorie completă și rezultate de mare acurateţe.

Copiii convergenţei. O speranţă?

O lucrare din anul 2006, aparţinând lui Henri Jenkins13, lansa o paradigmă interesantă, dar care, deși cunoscută în știinţele comunicării, nu a reușit să se impună în mediile culturii mainstream sau în știinţele sociale; este vorba despre paradigma culturii convergenţei. Autorul american pornește de la constatarea că astăzi trăim o etapă în care s-a ajuns la o cultură media bazată pe interactivitate, pe un teritoriu al transmediei, unde conţinuturile media își șterg frontierele dintre ele, consumatorii nu mai sunt captivi, ci participă la îmbunătăţirea unui conţinut, trecând de la o media la alta sau receptând simultan mai multe mesaje, dar care se transmit simultan pe canale diferite congruente. Prin convergenţă, autorul înţelege fluxurile de conţinut media care trec prin mai multe platforme mediatice, cooperarea dintre multele industrii mediatice și comportamentul migrator al publicurilor. Mediile coexistă, nu se desfiinţează una pe alta, mai degrabă intră în rezonanţă. De exemplu, prin smartphone se vizionează televiziune, se ascultă radio, se pot vedea filme, se transmite conţinut produs chiar de consumatori, se poate interacţiona în direct cu emisiuni live. Dar convergenţa nu este doar tehnic determinată, este mai mult decât atât, trebuind a fi privită din perspectiva culturală a nașterii unor comunităţi participative. Distribuind conţinuturi media, comentându-le sau evaluându-le cu like, se poate vedea cum consumatorii și emiţătorii pot să-și schimbe locurile.

În aceste noi medii de comunicare, indivizii care se adaptează se mișcă natural și devin, pe nesimţite, creatori și participanţi la comunităţi care își creează identităţi speciale, uneori originale. Dacă analizăm astăzi studiile sociologice tot mai serioase realizate pe utilizatorii de internet, vom putea vedea că se confirmă cele cinci logici intuite de Jenkins acum mai bine de un deceniu: logica divertismentului, logica conexiunii sociale, logica expertului, logica imersiunii și logica identificării. Toate acestea duc, în viziunea lui Jenkins, la apariţia unui nou domeniu – Transmedia Storytelling – la intersecţia a trei fenomene sociale importante: convergenţa media, cultura participării și nașterea unei inteligenţe colective surprinzătoare.

Astăzi, dacă nu privim cu destulă luciditate, suntem puși în situaţia de a nu înţelege această inteligenţă colectivă și evaluându-i individual pe tinerii noștri subiecţi de cercetare, hiperconectaţi la ecrane, se poate să nu vedem contururile aceste noi forme de inteligenţă, născută social, un fel de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Căci convergenţa nu se realizează la nivelul tehnologiilor bulversante, ci la nivelul creierelor consumatorilor individuali în interacţiunile sociale cu ceilalţi, construindu-se lanţuri de virale care dau sens vieţii cotidiene. Acest mod de a crea sensul colectiv poate că, în viitor, va fi în stare să influenţeze major fenomene ca educaţia, economia, dar poate că ar putea schimba substanţial și politica.

Problema cea mai mare nu sunt tinerii, născuţi digital sau nu, generaţie net sau emogeneration, ci mecanismele de putere și influenţa din spatele statului, politicii sau a marilor corporaţii. Această convergenţă media, care devine o mare convergenţă socială, încurcă formele de hegemonie cu care centrele de putere s-au obișnuit de secole în fiecare societate. Formaţiunile politice, statul sau structurile de putere informale vor accepta cu greu ca aceste coagulări de sens colectiv, născute din participarea liberă a utilizatorilor media, să se dezvolte fără niciun control. Scandalul recent numit generic Cambridge Analytica are ca obiect controlul contextului informaţional care creează opinii, preferinţe sau convingeri în cazul publicului conectat la social media. Cât timp era vorba doar de publicitate și persuasiune economică, instituţiile și organismele care se ocupau de securitatea naţională (un proces care ar trebui definit mai precis, fiind lărgit tot mai mult în ultimii ani, în lume, sub presiunea unor ameninţări reale) nu au părut deranjate prea tare, deoarece economia face parte din marele complex industrial-electoral. Acum reţelele de socializare sunt anatemizate pentru că folosesc tehnici de profilare, de ţintire a unor grupuri, deși procedeul nu este deloc nou și niciun studiu nu a reușit până acum să convingă de faptul că opţiunile politice se pot schimba masiv prin această tehnică de bombardament informaţional personalizat. Într-o politică haotică, așa cum este cea românească, cercetările pe care le-am făcut de-a lungul ultimilor ani au scos în evidenţă că peste 60% dintre români și-au schimbat într-un deceniu partidul sau candidatul favorit, nu pentru că au fost bombardaţi de instituţii gen Cambridge Analytica, ci pentru că au constatat că favoriţii lor nu au urmărit deloc programul de guvernare și promisiunile electorale.

Ceea ce vedem astăzi este doar că, în afara familiilor politice sau a structurilor instituţiilor statului, se pot coagula forţe, se pot face proiecte sociale sau politice, se poate naște o parte a sensului colectiv.

Digital born killer?

Sigur, nu putem subestima pericolul venit dinspre reţelele folosite în scopuri războinice, dar să ne uităm și la partea bună: democraţia face o nouă încercare de a ieși la suprafaţă, ca firul de iarbă care iese prin asfalt. Digitalii forţează în lupta pentru recâștigarea libertăţilor individuale, iar absolutismul statal sau corporatist se va opune pentru că lucrurile par că pot scăpa de sub control.

Nu știm dacă se pot coagula direcţii politice prin această convergenţă, sigur însă se naște o nouă cultură, iar actorii ei nu sunt digital born killer, decât în măsura în care vorbim despre uciderea unui trecut și a vechiului mod de viaţă.

Dincolo de modul în care se duce astăzi dezbaterea, este greu de crezut că alegerile americane au fost deviate de către mesajele troll-ilor din Macedonia sau Râmnicu-Vâlcea și nici că fake-news-urile au determinat Brexitul. Facebook nu este o agora manipulabilă sau manipulată care concurează cu sfera publică acreditată, nici vorbă. Este o oglindă a fragmentării, a impulsivităţii și a egocentrismului ce caracterizează criza de sens de astăzi. Nu are forţa de a schimba societatea, după cum se vede, candidaţii ei la președinţie, campioni pe reţea, nu trec nici măcar de pragul electoral, în multe situaţii14. Imaginea societăţii de pe Facebook ar trebui să-i îngrijoreze pe decidenţii din educaţie, politică sau cultură. Facebook sau Twitter au adus viteza de comunicare și sentimentul, pentru unii, că participă la nașterea unor tendinţe majore, născute din like-uri, dar numărul de inimioare și căţeluși lătrători este covârșitor mai mare decât cel al conceptelor vehiculate.

A stigmatiza o generaţie care este obligată să se adapteze la lumea nouă, învăţând viaţa fără profesor, nu este corect și nici profitabil pentru viitor. Ei nu sunt nici victime și nici călăi, nu sunt nici coloana a cincea pentru entităţi nonstatale care ar putea să controleze statele și societăţile. E adevărat, establishmentul găsește întotdeauna raţionalizări pentru insuccesele de guvernanţă sau pentru propriile abuzuri când sunt dovedite, dar trebuie să trecem dincolo de stereotipuri și să construim centre de analiză în universităţi și în alte zone civice pentru a studia evoluţia societăţii și emergenţa unei noi generaţii pe care ne-am grăbit să o etichetăm ca fiind diferită, extraterestră, străină de modul nostru de viaţă.

Digitalii pot salva o civilizaţie obosită sau pot adânci haosul pentru a grăbi prăbușirea.
Noi ceilalţi, non-digitalii, umanii, inteligenţii, noi-supremii, ce facem?

Referinţe bibliografice:

1. Prensky M., 2001, Digital Natives, Digital Immigrants, On the Horizon, MCB University Press, Vol. 9 No. 5, October 2001
2. Balleys C., 2017, Socialisation adolescente et usages du numérique. Revue de littérature, Rapport d’étude de l’INJEP, Paris
3. Livingstone S., 2010, Digital learning and participation among youth: critical reflections on future research priorities, International Journal of Learning and Media, no2, vol. 2-3, p. 1-13.
4. Amri M., Vacaflor N., 2010, Téléphone mobile et expression identitaire: réflexions sur l’exposition technologique de soi parmi les jeunes, Les enjeux de l’information et de la communication, no 1.
5. Allard L., Vandenberghe, F., 2003, Express yourself! Les pages perso. Entre légitimation technopolitique de l’individualisme expressif et authenticité réflexive peer to peer, Réseaux, no 117, p. 191-219
6. Granjon F., 2011, De quelques pathologies sociales de l’individualité numérique. Exposition de soi et autoréification sur les sites de réseaux sociaux, Réseaux, no 167, p. 75-103.
7. Giddens, A., 1992, The Transformation of Intimacy: Sexuality, Love and Eroticism in Modern Societies. Cambridge : Polity.
8. Cohen, S.,1972, Folk Devils and Moral Panics. The creation of the Mods and Rockers, MacGibbon and Kee Ltd, London and New York
9. Boyd, D., 2014, It’s Complicated. The Social Life of Networked Teens, Yale University Press, New Haven/Londres
10. Jenkins, H., 2009, Confronting the Challenges of Participatory Culture: Media Education for the 21st Century, MacArthur Foundation, Chicago
11. Studiul „Românii şi internetul: atitudini, comportament şi obiceiuri de utilizare”, realizat de IRES, în perioada 4 – 16 mai 2017, pe un eşantion de 4.328 de persoane cu vârsta de peste 12 ani, din România. Eşantion copii 12 – 18 ani – 327 subiecţi, eşantion utilizatori de internet: 2.895 subiecţi. Eroarea maximă tolerată: eşantion total: ±1,5 %, subeşantion utilizatori internet: ±1,9 %, Copii: ±5,5 %.
12. Greenfield, P. M. (2009). Technology and Informal Education: What Is Taught, What Is Learned. Science, Vol. 323 n 5910 p. 69-71
13. Jenkins, H., (2006), Convergence culture: where old and new media collide, New-York, NY University Press
14. Cazul Monica Macovei la alegerile prezidenţiale din România, 2014