Dan Chiribucă

Sunt foarte multe explicații vehiculate în spațiul public, atât de către multiple categorii de specialiști (analiști), cât și de reprezentanți profani ai opiniei publice, când sunt aduse în discuție mineriadele din anii 90. Dincolo de actori, responsabili, mize și consecințe, mai mult sau mai puțin discutabile și, în egală măsură, contestabile, am convingerea că un motiv, subiectiv este adevărat, și deci, poate, imaginar, în care toți minerii au crezut la fiecare dintre mineriade, a fost acela că prin participare devin proprii creatori, nu a (încă) unei revoluții / contrarevoluții, ci ai unui destin, materializat simplu într-o lume mai bună, o viață mai bună. Nu la București, unde minerii au venit sau au fost aduși, aspect complet irelevant în acest context, ci acolo de unde plecau: Petroșani, Valea Jiului. Contrar ideologiei comuniste, clasa muncitoare nu a fost niciodată conștientă de propria conștiință, iar strategiile guvernamentale de dezvoltare a Văii Jiului au fost, cel puțin ca obiective declarate, egal dezirabile pentru guvernanți și guvernați, indiferent dacă locul de muncă al acestora din urmă a fost la mină sau nu.

După 25 de ani de la cea mai criticată mineriadă, cea din 14-15 iunie 1990, și aproape 20 de ani de implementare continuă de măsuri de restructurare a mineritului, putem spune că Valea Jiului este un exemplu de succes pentru tranziția postcomunistă din România?

Dacă scopul tranziției ar fi fost închiderea minelor și disponibilizarea minerilor, răspunsul este da. În Valea Jiului au rămas, la sfârșitul anului trecut, mai puțin de 8.000 de angajați în sectorul minier. În 1990 erau 54.000, iar în 1997, la momentul începerii disponibilizărilor erau 45.000, dintre care 20.000 au fost disponibilizați în același an. Este un succes evident, obținut în ciuda unui start ratat. Imediat după căderea comunismului, sindicatele miniere din Valea Jiului au devenit cei mai importanți parteneri ai forțelor politice ce susțineau reformarea lentă a economiei socialiste. Și, ca recunoaștere a acestui sprijin, începutul reformei s-a făcut prin creșterea salariilor, reducerea săptămânii de lucru la cinci zile, cu șase ore pe zi și o cădere a producției de cărbune cu aproape 50% în 1990. Această decizie politică nu doar că a întârziat restructurarea sectorului minier, dar a mărit costurile economice și sociale ale procesului declanșat în mod real odată cu valul de disponibilizări din 1997 (Bruha, Ionascu, Jeong, 2010) .

Dar închiderea minelor nu a fost un obiectiv în sine, ci parte componentă a unui „demers de restructurare a economiei Văii Jiului prin înlocuirea dependenței acesteia de industria minieră cu o gamă diversificată de sectoare de activitate, afaceri și calificări” (H.G. 646/2002). Din această perspectivă succesul se estompează semnificativ. Mineritul a rămas, cel puțin până la mijlocul primei decade a anilor 2000, principalul furnizor de prosperitate în zonă, cei angajați în sectorul minier având un standard de viață superior celor cu alte ocupații (***, 2005). Antreprenorii de succes erau, atunci ca și acum, interesați să plece din Valea Jiului, în timp ce ceilalți, majoritatea, realizează un antreprenoriat de subzistență: au început o afacere și o derulează în primul rând pentru a-și asigura veniturile necesare acoperirii cheltuielilor cotidiene. În consecință, sectorul privat nu a reușit nici măcar să se aproprie de preluarea rolului de motor de dezvoltare al zonei. În studiile anuale realizate între anii 2000-2005 pentru a evalua efectul măsurilor de atenuare a consecințelor economice și sociale cauzate de restructurarea mineritului, cel mai frecvent sfat dat de antreprenorii locali unui investitor fictiv, doritor să deschidă o întreprindere în Valea Jiului, a fost să renunțe la ideea de a investi în zonă. Antreprenori cu resurse limitate și industria minieră ca principal furnizor de bunăstare sunt practic două premise constante ale evoluției Văii Jiului din 1990 până azi.
Un alt indicator relevant al dezvoltării economice postminerit este faptul că, în 2011, anul celui mai recent recensământ, în Petroșani, numărul mediu de salariați din întreprinderi non-agricole active a fost de 4.692 de persoane (aproape 25% în lucrări speciale de construcții, foarte probabil închideri de mine, și în domeniul captării, tratării și distribuției apei). În același an, numărul angajaților în extracția cărbunelui a fost de 8.435, iar numărul de pensionari de aproape 10.000.

Toate aceste date demonstrează, dacă nu un eșec al restructurării, cel puțin incapacitatea identificării și promovării unor alternative de dezvoltare economică care să înlocuiască mineritul. Alternative reale, nu soluții imaginare de tipul wishful thinking, precum ideea că turismul ar putea compensa închiderea minelor, idee menționată în aproape toate interviurile, discuțiile și documentele locale și naționale având ca subiect strategia de dezvoltare a zonei. Utilizarea a zeci de milioane de euro pentru construcția unei telegondondole în Vulcan, care este folosită de nimeni pentru a ajunge nicăieri, reprezintă un exemplu recent al unei investiții egală în eficiență, utilitate și beneficii cu cursurile de redactori de televiziune organizate imediat după primul val de disponibilizări pentru a asigura reinserția profesională a foștilor mineri, artificieri și vagonetari pe piața muncii. Iar, dacă totuși, restructurarea mineritului din Valea Jiului este un eșec, sursele eșecului rezidă, din păcate, doar parțial în nepăsare, incompetență, corupție sau inadecvare a deciziei politice. O parte din cauze sunt structurale, iar altele țin de consecințele secundare, dar de durată și puțin previzibile, ale mineriadelor.

În ceea ce privește mineriadele, un efect pervers, de lungă durată și cu impact asupra (ne)dezvoltării regiunii, a fost etichetarea minerilor ca o categorie profesională oricând dispusă să încalce regulile și legile statului de drept, și a Văii Jiului ca o zonă riscantă, dacă nu de-a dreptul periculoasă. Ori, investițiile sunt atrase de stabilitate și predictibilitate, riscul inerent asociat deschiderii oricărei afaceri noi fiind echilibrat de cerința și așteptarea existenței unui mediu, economic și social, stabil și predictibil. Incertitudinea este acceptabilă în condițiile unor rate de profit foarte mari, obținute într-un timp scurt. Astfel de condiții sunt caracteristice comportamentelor speculative, nu investițiilor, iar speculațiile influențează puțin sau deloc dezvoltarea economică a zonei în care sunt făcute. Și de aceea, poate, firmele înregistrate în Valea Jiului ca urmare a declarării acesteia ca zonă defavorizată au ales să beneficieze de avantajele fiscale acordate de lege, fără responsabilitatea de a crea locuri de muncă și fără a produce o îmbunătățire reală a climatului socio-economic din zonă.

Pentru a înțelege corect situația actuală a Văii Jiului, este important să ne amintim modul în care a fost implementată în zonă, în anii 70, politica partidului comunist de asigurare a autonomiei energetice a țării: nu prin investiții și modernizare tehnologică, ci prin aducerea unui număr mare de angajați din alte regiuni. Între 1966 și 1992, populația stabilă a Văii Jiului a crescut de la 117.495 de persoane la 167.456 (+ 43%). După primul val de restructurare și disponibilizări masive din 1997, la începutul anilor 2000, aproximativ 40% din populația Văii Jiului rămânea formată din persoane care au venit în Vale ca urmare a migrației interregionale a forței de muncă. Pentru a face posibil acest val migrațional, orașele vechi au fost distruse și în locul lor au apărut cartiere dormitor, impersonale, dezumanizante, tipice spațiului urban al unei societăți pentru care muncitorul este o ființă unidimensională, dedicată exclusiv îndeplinirii și depășirii planului de producție. Petroșaniul, dintr-un burg asemănător orășelelor austriece, a devenit un oraș-dormitor. Efectul pervers a fost acela că, pentru marea majoritate a localnicilor, Valea Jiului a devenit greu de recunoscut ca acasă, iar pentru mulții migranți industriali veniți în zonă ca parte a proiectului de exploatare intensivă a cărbunelui, Valea Jiului nu a mai devenit niciodată acasă. Este o transformare esențială, care ne permite să înțelegem mai bine secvența difuzată la o emisiune de știri a unei televiziuni naționale, cu locuitorii unui bloc dintr-un cartier muncitoresc al Petroșaniului, care stau la fereastră și fumează, în timp ce privesc senin militarii ce scot noroiul din casa scării inundată de apă si nămol. Absența ancorei identitare, asigurată de sentimentul apartenenței la spațiul în care îți trăiești viața, a făcut, împreună cu alți factori, ca indicatorul major al succesului personal pentru locuitorii din Valea Jiului să fie reușita de a părăsi Valea.
În ultimii 20 de ani, unul dintre cele mai importante eșecuri ale tuturor celor interesați de bunăstarea zonei, cu efecte negative multiplicatoare, a fost lipsa totală de interes în a (re)defini Valea Jiului ca o zonă atractivă, nu pentru investiții, ci pentru traiul cotidian, ca loc în care îți dorești să fii. Ceea ce, din fericire, este în totalitate reparabil, dat fiind faptul că dezastrul urbanistic lăsat moștenire de comunism nu a putut să anuleze frumusețea naturală a zonei. Contrar cunoașterii comune, principalul capital al zonei nu este potențialul turistic, ci faptul că este un loc, care în termeni de infrastructură și resurse, are foarte multe din atributele unui spațiu în care îți dorești să trăiești.

Referințe:
***, Programul închiderea minelor şi atenuarea impactului social.Componenta de monitorizare a impactului social. Rapoarte anuale pentru monitorizarea impactului social, Agenţia Naţională pentru Dezvoltarea Zonelor Miniere, 2000-2005.

Bruha, J., Ionascu, D., & Jeong, B. (2010). Organized Labour and Restructuring: Coal Mines in the Czech Republic and Romania (pp. 49-72). Physica-Verlag HD.

H.G. nr. 646/2002 privind aprobarea Strategiei de dezvoltare socio-economică a Bazinului carbonifer al Văii Jiului.