1
2
3
4

Foto: Cristina Beligăr

Nu știam foarte multe despre Sulina înainte de a ajunge în acest an acolo. Asociam Sulina cu celebrii covrigi calzi de la brutăria de pe faleză, cu restaurantul „Marea Neagră”, cu o barcă lucioasă de lemn cu numele „Jolie” și cu plaja de pe care îmi adunasem câteva scoici pentru acasă în 2017, anul în care ajunsesem prima dată acolo. Mai știam, desigur, că orașul este situat la punctul de vărsare al brațului Sulina în Marea Neagră.

Inițial, nu mă încântase deloc ideea când, în urmă cu patru ani, făcusem o oprire de câteva ore în acest oraș. Îmi doream doar plimbări cu barca prin Deltă și apusuri spectaculoase de soare văzute de pe pontonul aflat în apropierea locului de cazare de atunci, în localitatea Crișan. Nu îmi imaginam că cineva poate vizita „de plăcere” orașul sau că, tot din plăcere, se poate locui aici. „Doar nimeni nu se expune gratuit să fie supt de țânțari”.

În acest an am revenit în Deltă și am rămas timp de o săptămână în orașul covrigilor calzi.

Un drum până în Deltă, din centrul țării, se poate dovedi epuizant cu mașina chiar și pe ruta Sighișoara-Brașov-Slobozia-Hârșova-Tulcea, ocolind Capitala. Cu plecare pe timpul nopții, ajungi în Tulcea în timp util în jurul prânzului, astfel încât să prinzi una din bărcile cu destinația Sulina, mulțumind divinității că ai găsit un loc de parcare în haosul din apropierea portului de pe malul drept al Dunării.

Am urcat din parcarea din port direct pe „Rapida Diana”, o navă de transport de pasageri care face curse zilnice spre Sulina, am mers o bucată de timp pe brațul Sf. Gheorghe, am cotit pe brațul Sulina și într-o oră și jumătate vedeam deja „peticul de civilizație din pustiul primitiv al Deltei”: orașul Sulina.

Primit cadou, în loc de ghid de călătorie aveam la mine „Europolis”, romanul lui Jean Bart pe care l-a scris în 1933. O carte despre oamenii, portul, cafenelele, vapoarele, cabaretul, tot ce era viață în Sulina. Un port mic, cosmopolit, cu o existență originală și interesantă, astfel este descrisă Sulina în paginile cărții.

Are un farmec și un pitoresc deosebit. Este unicul loc din țară unde găsești adevărata viață de port. Celelalte porturi ale noastre nu sunt decât orașe. Sulina este numai port, nu are oraș. Toată populația se hrănește din viața portului”, spune unul din personajele romanului.

De altfel, Sulina a fost singurul oraș european care a purtat numele de Europolis, fiind un model de conviețuire multi-etnică.

Sulina!…se vede!…Sulina

Spre deosebire însă de relatările din cartea lui Bart, ceea ce erau odată vile cochete, îmbrăcate în iederă, alei plantate, parchetate cu flori, terenuri de sport, toate tăiate geometric, s-au transformat în clădiri cu tencuiala căzută, trotuare sparte și străzi pline de câini abandonați.

Lanțul de cafenele, birouri și consulate, înșirate cândva de-a lungul cheiului, au fost înlocuite cu câteva magazine alimentare, restaurante, două sau trei chioșcuri de suveniruri, un Orange shop și câteva hoteluri. Desigur, au rămas încă în picioare clădiri emblematice precum sediul Comisiei Europene a Dunării, sau Casa lui Jean Bart (Eugeniu P. Botez), scriitorul asociat cu acest oraș care și-a luat numele după cel al unui marinar celebru.

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Îți ia cel mult două zile să te obișnuiești cu imaginea de astăzi a orașului Sulina. E greu să îi reziști, începi să îi deplângi soarta și te gândești ce ar putea funcționa pentru readucerea lui la viața înfloritoare de pe vremea când fusese declarat porto-franco și când comerțul pe apă i-a adus o dezvoltare economică extraordinară. A nu se înțelege că Sulina este un oraș complet mort. Este din când în când reactivat, există oameni care s-au mutat din diferite colțuri de țară acolo fiindcă i-au văzut potențialul și i-au descoperit farmecul, dar e imposibil de trecut cu vederea nepăsarea și paragina în care este lăsat de autorități.

Orașul Sulina nu este doar punct de plecare pentru zecile de excursii puse la dispoziție turiștilor. Este un mic port, pe vremuri cosmopolit, cu o viață originală și interesantă.

Motive de tristețe și dezamăgire ai inclusiv în apropierea plajei, acolo unde stă abandonat proiectul de amenajare propus de Consiliul Judeţean Tulcea şi finanţat de Ministerul Turismului, condus atunci de Elena Udrea. Investiția de peste șapte milioane de lei se degradează cu fiecare an.

Publicația Adevărul scria în urmă cu câțiva ani că proiectul a fost oprit de Uniunea Europeană, întrucât nu s-a luat în calcul impactul pe care construcţiile îl pot avea asupra unor plante care trăiesc doar în zona deltaică. În zona adiacentă plajei din Sulina s-au construit şase căsuţe unde urmau să se comercializeze articole de plajă, două locuri de joacă pentru copii, o scenă din lemn şi două pontoane în lungime de 50 de metri. Panoul informativ privind datele de finalizare a proiectului este încă vizibil lângă prima casă de vacanță.

Foto: Cristina Beligăr

„L-am văzut pe Sf. Petru în zilele alea”

Asta e viața din Deltă, cu bune, cu rele”, ne-a spus ghidul nostru în ziua în care ne-a plimbat cu barca pe canale. A trecut în acea zi pe lângă noi o barcă în care se aflau localnici care sunt duși la dializă în Tulcea, de două ori pe săptămână, în timp ce iarna sunt cazați tot la Tulcea pentru că există mereu riscul ca Dunărea să înghețe.

A fost un an greu, anul trecut pentru localnici. Pandemia a adus un număr neașteptat de mare de turiști români, „o invazie” pe care localnicii nu și-o mai doresc. Oameni cu pretenții pe care nimeni nu putea să-i mulțumească. „Am încercat să mă feresc de turiști cât am putut, iar celor care mă sunau le răspundeam că am motorul defect”, s-a destăinuit ghidul nostru, un bărbat robust, care în pandemie a fost printre primii care s-a îmbolnăvit de COVID-19 în Sulina. „Credeți-mă că l-am văzut pe Sf. Petru în zilele alea”, ne-a povestit bărbatul.

„Anul acesta ne-am luat și noi mașină. O ținem în Tulcea. 150 de lei costă să ți-o aduci cu bacul. Soția și-a luat carnetul, eu nici nu mi-am dorit. Băiatului meu nu-i place barca, în schimb mi-a spus să îi dau lui mașina când are 18 ani. A vomitat când l-am luat în barcă. Ne-am luat mașină să mai mergem în weekenduri la Galați, la Jurilovca, merge Waze-ul oriunde”.

Foto: Cristina Beligăr

Cu barca, în schimb, ghidul ne informează că niciodată nu a folosit GPS-ul. Întotdeauna își ia repere. Pentru a vedea unde e canalul, se uită la rândurile de sălcii, face poze în minte.

„Vezi o salcie îndoită și știi pe unde să o iei. Noi mergem și noaptea, ne uităm și după Lună, după orice. Rup uneori două fire de stuf și știu că am trecut pe acolo. Vezi sălciile și știi că trebuie să traversezi ghiolul. Ar râde ăștia de mine dacă, după 40 de ani de trăit în Deltă, mi-aș pune GPS-ul”.

Foto: Cristina Beligăr

Ne plimbăm pe canale, de la Farul Vechi, spre Epava Turgut, Insula Păsărilor și Golful Musura, vedem doi pelicani profitori așteptând pofticioși să primească prânzul din partea unui pescar care tocmai trecuse să-și verifice plasele de pescuit și discuția ajunge la caii sălbatici și la șacalii care s-au înmulțit extrem de mult în zonă, în ultima perioadă.

„Toată lume și-a luat jeep-uri și a abandonat caii, și-a luat tractoare, combine. Și caii sălbatici tot ai oamenilor au fost. Se înmulțesc și ei ca și câinii vagabonzi. Cu șacalii, la fel. S-au înmulțit și atacă la marginea drumurilor. Într-o dimineață, am plecat la patru dimineața de acasă și înainte am vrut să arunc gunoiul. La gunoi, ce să vezi, șacalul se uita la mine ca un câine”.

Ne dăm jos din barca ghidului nostru, direct în căruța unui localnic din Letea. Caii tocmai primiseră un tratament „Avon” împotriva tăunilor și erau pregătiți să pornească la drum, cu noi cu tot, spre pădurea Letea.

Suntem pe cel mai mare grind maritim din Delta Dunării, unde acum mii de ani era Marea Neagră”, ne spune ghidul nostru, care împreună cu tatăl său transportă zilnici turiști pe cărările celei mai nordice păduri subtropicale din Europa, Pădurea Letea.

„În pandemie, de Rusalii, am avut în Letea peste 1.000 de turiști. Toate căruțele, camioanele, tractoarele din sat nu au putut face față”.

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Ghizi fără limbă și chef. Nu și de data asta

„Am cerut și noi panouri de informare de la minister, să citească turistul pe unde trece dacă are parte de un ghid fără limbă și chef. Păi nu se poate, pentru că trebuie intabulare pentru doi stâlpi.

Stânga-dreapta ce vedem, lemnul căzut nu se exploatează deloc. Traseul e numai pentru căruță, bicicletă sau pentru mersul pe jos. Mașini, tractoare, focuri de arme de vânătoare, grătare, pet-uri și alte minuni nu sunt permise.

O să vedeți stejarii seculari contorsionați, stânga-dreapta junglă de nepătruns. Împletiturile acestea sunt liane. Nici tăuni nu sunt foarte mulți. Două buchete de vâsc, mere pădurețe. Vedem aici cea mai contorsionată pădure de stejari din țară, coroana ia forma rădăcinii.

Caii umblă mai mult seara sau dimineața și migrează foarte mult. Stau pe căldură în desișuri. Aici vedeți dune de nisip marin. Ceaușescu își dorea să facă fabrică de sticlă din acest nisip fin. La Caraorman era finalizată, a funcționat nouă zile, a venit Revoluția, s-a furat și s-a vândut tot. Urmau să fie disponibile câteva sute de locuri de muncă.

Suntem în cea mai nordică pădure subtropicală din Europa, suprafața totală de 5.300 hectare, între brațele Chilia și Sulina, din care 2.800 este zonă protejată, rezervație naturală declarată în anii 30’, odată cu Parcul Național Retezat.

Lianele au fost aduse de corăbieri, de navigatori din alte țări, așa se presupune. Cea mai apropiată țară de noi unde mai crește liana este Grecia…”.

Ne îndepărtăm câțiva metri de ghidul nostru pentru a fotografia pădurea și pentru a simți nisipul fin la picioare.

Foto: Cristina Beligăr

Neapărat o tură de caiac

În spatele zecilor de excursii prin Deltă pe care poți să le rezervi pe loc sau în avans chiar din Sulina, se ascunde și o parte mai puțin comercială: turele de caiac.

În prima zi în care am ajuns la Bibanul Literat, o casă de vacanță situată la 15 minute de mers pe jos la plajă Sulina, l-am cunoscut la un pahar de socată pe timișoreanul Călin Ene, cel care a pus bazele proiectului și quadratlonului „Sulina fabuloasă”. Îi promitem că o zi din vacanță o vom dedica turei de caiac și închiriem pentru următoarele zile două biciclete de la el și de la colegul lui, Ciprian, pentru a le folosi în drumul spre plajă.

Plecarea în turele de caiac se face din curtea lor, un rai umbros, netulburat de motoare, în apropiere de bazinul mic al Administraţiei Zonei Libere. Tot în curte pot fi rezervate locuri de campare.

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Însoțiți de Călin până la Farul Vechi și apoi de Ciprian, am trăit și experiența unei ture de caiac, am putut asculta, vedea și simți Delta cu senzații pe care nu le mai trăisem până atunci, am râs de fricile noastre imaginare și am obosit frumos pe canalele cu apă neclintită – Cu excepția Golfului Musura și a brațului Sulina, pe lângă chei, unde valurile ne-au făcut să ne punem puțin mai mult sângele în mișcare.

La finalul zilei, asfințitul a fost așa cum citisem că ar trebui să fie în Deltă, atât de frumos descris în paginile romanului lui Jean Bart:

„Un cer roșu de foc. Linia uscatului devenea portocalie în aureola unui vast incendiu. Părea că arde Delta cu imensele păduri de stuf în zare”.

Salutări din Deltă…

Mi-am păstrat obiceiul de a trimite vederi acasă, oriunde m-aș afla în lume. Am trimis într-un an una chiar din apropierea Cercului Polar de Nord. Încă din prima zi în care am ajuns în Sulina, am văzut clădirea Poștei Române, pe faleză, între supermarket și brutărie, deci nu îmi rămânea altceva de făcut decât să cumpăr câteva vederi. Pe faleză nu sunt multe magazine de suveniruri, doar trei din câte văzusem și am întrebat la primul dintre ele dacă au vederi. Tânăra vânzătoare nu a știut ce înseamnă cuvântul în cauză și nu s-a dumirit nici după ce am folosit formularea „cărți poștale”. Văzându-mă pierdută printre cuvinte, vecina ei de magazin mă îndrumă spre atelierul foto al lui Liviu Simioncencu, singurul fotograf profesionist din oraș, care surprinde imaginile orașului Sulina din 1976, până în prezent și unde sigur voi găsi ce caut.

Tot pe faleză, se află și Visitor Center Sulina, într-o clădire istorică din 1899 unde găsești toate informațiile utile, turistice, culturale și istorice, inclusiv volume de anticariat cu opera lui Jean Bart, sau suveniruri realizate de localnici. Tot de aici îți poți cumpăra un ghid extrem de util de vizitare a orașului, publicat de Asociația Descoperă Sulina.

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Toate rămân acolo

Culoarea locală a orașului o poți simți doar luând la pas străzile lui, plimbându-te printre clădirile anilor 1900 rămase încă în picioare, mergând până la plajă și înapoi cu unul dintre șoferii de taxi a cărui viață se desfășoară pe timpul verii exclusiv în acest oraș, servind un storceag de somn, un pește prăjit, niște chifteluțe de pește cu sos de roșii și celebrele gogoși fierbinți pregătite de doamna Flori și bucătăresele ei, plimbându-te pe faleză la final de zi și oprindu-te la terasele unde se servesc cele mai bune icre de crap pe care le-ai mâncat vreodată. Iar dacă ești destul de curajos în fața țânțarilor să te întorci seara pe jos sau cu bicicleta la locul de cazare, pe una dintre străduțe ai toate șansele să surprinzi adolescenți dansând romantic la lumina Lunii. Da, pare o imagine scoasă din filmele de demult, dar chiar s-a întâmplat.

Nu am văzut în cele șase zile toate atracțiile orașului și nici nu am epuizat locurile în care ne-am fi putut plimba cu barca. Nu am aflat nici pe departe toate poveștile Sulinei. Toate rămân acolo: pe chei, pe terasa Bibanului Literat, în curtea lui Călin și a lui Ciprian, în taxi-urile care trec în viteză spre plajă și înapoi în oraș, în curte la doamna Flori, în bărcile și în căruțele ghizilor, în cortul de pe plajă, sub umbrela de stuf din fața terasei Tip-Top sau pe pontonul plutitor Terasa Dacilor (!) – Locul unde relaxarea e la ea acasă.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR