Cocorii au rămas pentru noi doar nişte subiecte de metaforă, versuri de cântec ori personaje de poveste. Chiar dacă ne-am întâlnit destul de des cu cocorii în rândurile citite sau cântecele ascultate, puţini dintre noi au văzut vii aceste păsări şi mai puţini le-au văzut sălbatice, în natură.
Cred că este legitim şi semnificativ să ne întrebăm cum s-a ajuns ca o pasăre care a marcat cultura şi mitologia noastră atât de mult şi care încă populează spaţiul simbolic al vieţii cotidiene să fi dispărut de pe cer, de parcă nici n-a fost?
Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare de cocori. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 de perechi
Dacă nu vi-i amintiţi
Sunt pasări înalte, maiestuoase cu gât şi picioarele lungi. Au corpul gri-albăstrui şi o pată roşie pe creştet. Zboară cu gâtul întins, având alura şi mărime unei berze. Stolurile migrează în fomaţie de „V” sau în linie oblică la înălţimi mari. Zboară lent, dar puternic. În afara sezonului de reproducere sunt păsări gregare, iar în timpul migraţiei poposesc în stoluri mari pe terenurile agricole. Sunetul specific ca de trompetă „gruu-gruu” poate fi auzit de la distanţe mai mari de 2 km. Zboară destul de tăcute, dar devin gălăgioase atunci când se pregătesc să aterizeze undeva.
Cocorii sunt monogami, formează perechi pe viaţă şi cuibăresc solitar la distanţe apreciabile una de alta, pe sol în zonele mlăştinoase. Cercetătorii din nordul Germaniei, care mai au încă şansa să monitorizeze perechi cuibăritoare de cocori, au observat cazuri în care, odată ajunse în aria de cuibărit, femelele din teritoriile vecine se pot schimba între ele, formând astfel pereche cu masculul vecin pentru unul sau mai multe sezoane de reproducere. Perechile cuibăresc ani la rând în acelaşi loc (aceeaşi mlaştină, baltă), iar uneori chiar în acelaşi cuib. Încep să îşi construiască cuibul la sfârşitul lunii aprilie, majoritatea ouălor fiind depuse în luna mai, dar uneori chiar şi la începutul lui iunie. Depun în general două ouă colorate în brun deschis, pătate cu brun închis sau brun-roşiatic. După aproximativ 30 de zile de incubaţie, eclozează puii care sunt hrăniţi cioc-la-cioc în primele zile de viaţă şi ajung capabili să zboare după 65-70 de zile urmând să formeze la rândul lor perechi după 4 – 5 ani de viaţă. Numărul de ouă, şansele mici se supravieţiure şi perioada lungă de atingere a maturităţii sexuale sunt printre elementele care, relaţionate la presiunile mari ale speciei noastră asupra mediului, pun în pericol păsările.
Simbol şi semn
Încă de la începutul umanităţii, cocorii au încântat şi fermecat oamenii prin mărimea lor, ciclicitatea zborurilor, dansurile nupţiale, comportamentul social, glasul şi graţia mişcărilor. La nivelul întregii lumi, cele mai vechi reprezentări ale acestor păsări datează încă din preistorie şi se păstrează şi astăzi pe pereţii peşterilor din Africa, Australia şi Europa.
În zona şi culturile din jurul Mediteranei, reprezentările cocorilor apar în Egiptul antic, când cocorul mic (Anthropoides virgo) este schiţat în mormintele faraonilor. În Grecia antică se ştie că erau domesticiţi şi conform mitologiei, zborul cocorilor l-a inspirat pe Hermes atunci când a inventat alfabetul grecesc. Sunt prezenţi de asemenea în literatura greacă şi romană, în scrierile lui Homer, Aristotel, Cicero, Plinius şi Plutarch. Plinius spunea că unii dintre cocori stau de pază, în timp ce ceilalţi dorm. Cei care veghează cârdul au câte o piatră în ghearele lor, iar dacă se întâmplă să adoarmă, piatra le cade şi zgomotul alertează celelalte păsări.
Încă în Biblie, Ieremia pomeneşte această specie ca fiind pasărea care cunoaşte ritmurile naturii: „Până şi barza îşi ştie vremea sa hotărâtă sub cer; şi turturica şi rândunica şi cocorul iau aminte la timpurile când trebuie să vină.” (Ieremia 8, 7). În creştinism, cocorul simbolizează grija lui Dumnezeu pentru oameni, statornicia şi întrajutorarea. Simbolistică dată tot de ciclicitatea zborurilor de migraţie şi de permanenta lor întoarcere în arealul de reproducere.
Dincolo de prezenţa lor în poeziile, cântecele şi poveştile copilăriei, în tradiţia românilor, zilele de 7 – 9 martie, erau zile în care cocorii treceau în stoluri enorme peste ţară şi vesteau oamenilor ieşirea la plug. Se spunea că, dacă zboară sus, anul va fi sărac, iar dacă zoară jos, va fi bogat şi prosper. Erau considerate păsări sacre şi se credea că sfinţeau locul acolo unde coborau. Pentru a determina stolurile de cocori să se aşeze pe pământ să îl binecuvânteze, ţăranii, atunci când vedeau cocorii, înfigeau un cuţit în pământ crezând că acest ritual va determina cocorii să poposească pe ţarina lor şi să o facă să rodească mai mult.
A fost o vreme
Cocorii sunt păsări migratoare, Dombrowski, prin 1912, notează cum stolurile mari treceau în număr „enorm” prin Dobrogea, dar şi peste Banat şi Transilvania. În secolul al XIX-lea cuibăreau constant în vestul ţării, în mlaştinile întinse de la Ecedea, unde au fost semnalaţi până în anul 1870, când au dispărut după ce s-au asanat mlastinile pentru agricultură. Perechile care încă mai cuibăeau în ochiurile de mlaştină rămase au fost fie împuşcate, fie le-au fost luate ouăle şi puii pentru a fi îmblânziţi de localnici. La jumătatea secolului trecut au dispărut şi ultimele perechi, care încă mai cuibăreau ascunse în nordul Deltei Dunării, complexul lagunar Razelm-Sinoe, insula Sacalin şi la vărsarea braţului Sf. Gheorghe.
Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră.
Factorii implicaţi în dispariţia speciei din ţara noastră sunt în principal: asanarea zonelor umede, presiunea antropică dată de vânătoarea păsărilor
adulte, colectarea ouălor, a puilor şi apariţia câinilor hoinari, odată cu dezvoltarea localităţilor
De ce nu mai vin?
Factorii implicaţi în dispariţia speciei din ţara noastră sunt reprezentaţi în principal de asanarea zonelor umede, de presiunea antropică dată de vânătoarea păsărilor adulte, colectarea ouălor, a puilor şi apariţia câinilor hoitari, odată cu dezvoltarea localităţilor.
Un alt factor care a dus la dispariţia micropopulaţiei din Delta Dunări îl reprezintă izolarea geografică a acestui nucleu de restul populaţiei europene, datorită fragmentării şi dispariţiei reţelelor de zone umede ce împânzeau cândva Europa.
Diminuarea numărului de cocori ce traversează în pasaj ţara noastră este cauzat de scăderea populaţiei cuibăritoare din Nord, din aceleaşi cauze care au afectat şi populaţia cuibăritoare în România, dar şi datorită concentrării stolurilor pe calea de migraţie panonică ce trece tangenţial cu ţara noastră, în Vest iar în Est pe o cale de migraţie ce traversează Marea Neagră la distanţă mare de Dobrogea.
Cocorii nu mai vin, pentru că nu mai au unde să se întoarcă, le-am luat mlaştina! Au plecat toamna, lăsând cuibul pe mâlul şi când s-au întors primăvara au găsit totul arat, semnănat şi ierbicidat. Poate că, acum 100 de ani, dacă le povesteam părinţilor bunicilor noştri că o să vină o vreme când nu o să mai zboare cocorii, nu ne credeau, aşa cum astăzi nu ne cred părinţii dacă le spunem că s-ar putea să vină o vreme în care nu o să mai avem urşi! Noi, care avem în pădurile noastre peste 60% din populaţia de urşi a Europei, în scurtă vreme o să ne întâlnim cu ei doar în poveştile lui Creangă, ori în jocurile iernii din Moldova. După ce am luat mlaştinile cocorilor, am început să luam şi pădurea urşilor şi pentru că urşii nu pot să zboare, ajung să alerge dezorientaţi printre noi, ca în final să nu ştim dacă noi decidem să îi împuşcăm ori dacă urşii caută să se sinucidă, atâta vreme cât nu mai au unde să se întoarcă.
