În aprilie 2014, revista Sinteza publica în ediția tipărită un amplu interviu cu Dacian Cioloș, în calitatea sa de atunci, cea de comisar european. Îl publicăm acum online, odată cu desemnarea lui Cioloș pentru funcția de premier.
Suntem în primăvara anului 2014, într-un Muzeu al Satului. Rușii bat de câteva zile cu piciorul în pragul Ucrainei, Europa se agită, Obama amenință, România ține un ochi închis, de spaimă, iar la Paris țăranii și-au dus oile la Luvru. Ca să arate că ei vor deveni piesă de muzeu. Dacian Cioloș este Comisarul european pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, român. În mandatul său, Estul a primit mai mulți bani decât Vestul, după o logică simplă: pe de o parte, acesta este spiritul solidarității europene , pe de alta, aici este mai mare nevoie de ei. Iar Europa, spune comisarul, are mare nevoie de noi.
Dacian Cioloș | Foto: Vakarcs Loránd
„Era o bucurie când se mergea la pus ceapa, era o mobilizare generală a colectivității pentru o cultură de care depindea în mare parte bunăstarea lor, era un ritual, o sărbătoare a câmpului și a oamenilor care se bucurau să facă lucrurile acestea împreună. Acolo pe câmp, toți eram oameni ai pământului, eram la fel de țărani, chiar dacă unii erau profesori sau preoți sau studenți. Ceapa, și în general munca la câmp, ne dădea ocazia să fim împreună. Îmi plăcea atât de mult să trăiesc acolo, să lucrez cu bunicii la câmp, că pentru mine școala întrerupea vacanțele, nu vacanțele școala. Și n-a existat vacanță pe care să nu mi-o petrec la bunici, la câmp. Acolo mă simțeam eu împăcat. Am repetat acest “ritual” al construcției de sine în acel spațiu aproape mitic pentru mine, până târziu, când am mers la liceu. Când am plecat la liceu, le-am spus părinților mei că mă duc la Agricol. A fost o tragedie, s-au supărat foc pe mine ei vroiau să mă duc la mate-fizică. Vedeți, ziceau, cum să spună ei colegilor că fiul lor, bun la învățătură, merge la Agricol?! Acolo merg numai cei slabi, îmi spuneau. Și așa se gândea atunci, asta era mentalitatea și uneori chiar realitatea. La agricultură mergeai doar dacă nu erai bun de altceva, cu toate ca Liceul Agroindustrial din Șimleul Silvaniei, la acea vreme, era unul dintre cele mai bune din țară la acel profil, avea tradiție, rezultate și era recunoscut în toată regiunea. Chiar dacă s-au supărat pe mine, eu tot acolo m-am dus. M-am gândit: oare cum să fac eu o carieră profesională dar în același timp sa rămân fidel pasiunii și credinței mele?! Și atunci am decis să-mi urmez calea în acest domeniu, cu credința că făcând cu pasiune și încredere ceea ce-mi place, mă voi simți și împlinit, dar îmi voi găsi și locul în societate. Apoi am mers la facultate cu decizia fermă de a urma horticultura, secție la acea vreme în cadrul Facultății de agricultură. Cum examenul era foarte greu, iar eu am făcut prostia să scriu o singură opțiune, nu am intrat la horticultură, deși am avut media peste 9… M-am dus în armată, dar, înainte de încorporare, în vara aceea am lucrat câteva luni la un IAS de lângă Zalău. Altă supărare a părinților mei: cum să lucrezi la vaci, să zică lumea că noi nu avem cu ce te ține? Dar mi-a prins foarte bine acea primă experiență profesională, atunci am învățat multe și am început să mă “călesc” profesional, acolo la bază, la umbra remorcii de tractor. Apoi am intrat la facultate, iar din ’90, în perioada studenției am petrecut mai multe vacanțe în stagii în ferme din Europa, mai ales în Franța. A fost o perioadă de maturizare a spiritului, o perioadă de călător, de îmbogățire a rădăcinilor mele din Periceiul rural cu alte viziuni, cu alte istorii, cu alte orizonturi.”
Domnule comisar, cum vedeți satul românesc, ați putea trăi acum la țară?
Mie îmi place la țară, când visez, acolo îmi imaginez că sunt, acolo sunt reperele mele și acolo este sursa mea de regenerare, asta poate și pentru că de la doi ani am stat mult cu bunicii. Vedeți, la sat ni se formează reperele imaginației, acolo prindem gustul naturii, al libertății, al raportului nostru ca individ cu mediul înconjurător, acolo trăim pe deplin. Cel puțin pentru mine așa a fost. La țară, nicio zi nu seamănă cu cealaltă. În marile orașe, viața e rutină, monotonie, ne blazează. Eu respir și mă încarc cu putere când ajung pe munți, la sate, la țăranii, oamenii satului pe care-i vizitez. Sau acasă, la Pericei… Nu spun că aș putea trăi, ci chiar că mi-aș dori, dar mai am unele lucruri de făcut. Am impresia că pentru mulți, nu cred că sunt singurul, viața la oraș este ca o deplasare în misiune, avem o treabă și când o terminăm, plecăm înapoi acasă, la țară. Poate e o abordare puțin idilică, dar are meritul de a-mi fi format personalitatea.
Sunt tineri care se întorc, dar își construiesc universul lor, atașat satului tradițional, adesea diferit de el. Cum vedeți satul de la noi, prin ce se deosebește de cel din Occident?
Sunt două pericole care pândesc satul nostru: pustiirea și urbanizarea forțată, artificială. În condițiile în care acest spirit al modernității se propagă tot mai mult, căutând un acces la o infrastructură mai bună, la tehnologie, la o viața mai ușoară, oamenii părăsesc locurile dificile sau le transformă. Problema este că dacă le adaptează după modele proaste, pot deveni niște eșecuri care distrug în loc să modernizeze. Tocmai acest lucru mi s-a părut diferit la satele din Occident. Acestea au crescut, au evoluat, au asimilat și integrat modernitatea treptat, organic , cu o bună dozare a tradiției – devenită în acest context valoare și nu piedică. Aspectul economic s-a dezvoltat pe valorile sociale, nu le-a ocultat. La noi, satul are tendința să copieze orașul, iar acesta este un pericol. Satul occidental a evoluat, nu a fost “sistematizat”. La noi comunismul a distrus în multe locuri comunitatea rurală, în primul rând băgându-i în cap ideea că viața la bloc este idealul, că valoarea materială în exclusivitate – amintiți-vă de cultul producțiilor record la hectar – este cea care împlinește comunitatea. Acolo, să fii țăran e încă o mândrie, la noi a devenit un termen peiorativ. Vedeți, tinerii care pleacă în străinătate asta apreciază , faptul că ruralul este un univers complet, în care munca lor și viața lor capătă valoare. Cred ca acești tineri care au “gustat” din ruralul spaniol sau italian, daca se vor întoarce în satele lor, vor aborda cu mai mult pragmatism dar și cu mai multă încredere viitorul satului românesc
Dacă ați fi primar într-un sat, acum, ce ați face?
În primul rând aș evalua resursele de care dispune comunitatea, vorba aceea, să văd pe ce mă bazez. Apoi aș identifica oamenii din sat care au idei și voință pentru de a construi ceva împreună. Dacă te izolezi de oameni și încerci să faci de unul singur nu ai decât de pierdut. Primarii nu realizează că la sat poți face „referendum” foarte des, de câte ori ai ceva de hotărât, pentru că-i poți chema pe majoritatea și discuta cu ei. Eu am consultat populația Europei, am chemat agricultori de peste tot la discuții, am făcut sondaje, numai așa creezi o comunitate, o atașezi unor idealuri și înțelegi mai bine așteptările înainte ca acestea să devină frustrări. Dacă satul spune haideți să o luăm în direcția aia, trebuie văzut dacă sunt posibilități și cum se face.
În multe cazuri, primarii noștri s-au cramponat de drumuri și podețe, canalizare, apă, cam astea au fost marile proiecte, infrastructura. Nu e rău, dar nu e totul. Înțeleg, ei s-au gândit că astea se văd, le pot arăta la alegeri. Dar comunitatea nu progresează decât dacă participă și dacă își fixează obiective comune care implică și evoluția modului ei tradițional de viață, într-un mod participativ.
De exemplu, într-un sat cu tradiții în cultivarea merilor important ar fi să te concentrezi pe asta, pentru că tradiția agricolă odată pierdută, cu greu o mai poți recupera și este importantă acumularea experienței de sute de ani. Plângem după o construcție și sunt de acord, bine facem, dar nu plângem dacă dispar meșterii care știu să facă astfel de construcții? Uitați, mai importanți sunt oamenii care știu că facă ceva, decât produsul lor, pentru că dacă ei rămân, mai produc, dacă nu, nu. De aceea, inițiativa europeană cu Grupurile de Acțiune Locală susținute prin politica agricolă comună mi se pare un instrument ce poate redinamiza viața mediului rural românesc, așa cum a făcut-o în alte parți din Europa. E nevoie ca aceste grupuri dinamice să se coaguleze și să-și asume obiective comune la nivelul comunității.
Agricultura rămâne încă, un refugiu pe scara de incendiu a orașului… sau un eșec asumat. Nu e un vis…
Citeam despre perioada interbelică la noi. Atunci, o elită de scriitori, profesori, cărturari, moșieri, trăiau la sate și iubeau satele, le lăudau. Literatura, memoriile lor arată că aveam intelectuali care dădeau tonul, cultivau o imagine, construiau niște valori. Gândiți-vă: Rebreanu, Blaga, Goga, oameni care erau modele, spuneau să satul, pământul sunt cea mai mare valoare a acestei națiuni. Și atunci, România a excelat la capitolul agricol, a avut un vârf istoric, i s-a spus grânarul Europei. Doar atunci. Nu e întâmplător.
Dacian Cioloş spune că două sunt perioadele pentru satul românesc: să se urbanizeze sau să dispară | Foto: Vakarcs Loránd
Se spune că am putea fi eco-grădina Europei, dar alții vor agricultură industrială ca în Occident, ce ar fi mai bine să facem?
România este o țară cu o agricultură suficient de diversă, le poate îmbina în mod inteligent pe toate. Nu trebuie să opteze pentru una sau alta. Poate face și agricultură industrială în zona de câmpie, poate să facă și agricultură ecologică în alte părți, e suficient teren și este relief diversificat, așa încât nu e nevoie de exclusivități , au loc toate tipurile de agricultură și am pierde dacă n-am exploata tocmai aceste oportunități ale diversității.
Am discutat cu domnul Nemeth Zsolt, secretar de stat în Ministerul de Externe ungar, și spunea că ați ajutat România și Ungaria la negocierea bugetului pentru 2014-2020, v-a dat ca exemplu pozitiv de cooperare, de parteneriat al Estului în negociere cu Vestul. Există o luptă, o competiție pe această direcție?
Da, există, desigur. Țările din Vest s-au obișnuit de zeci de ani să fie principalele beneficiare ale bugetului european. Ele au avut un cuvânt greu de spus, sunt țări puternice, au știut ce vor, ele au decis. Noi, Estul, ne-am comportat o vreme ca niște musafiri timizi și asta nu a fost bine, nu e normal. Am încercat să schimb acest lucru. Europa înseamnă și solidaritate. Este limpede că țările din Est au mai mare nevoie de ajutor, că e nevoie de o alocare financiară mai mare decât au avut până acum, că există discrepanțe mari între est și vest, între diferite sectoare agricole care funcționează pe aceeași piață. Nu a fost ușor, pentru că, în condițiile în care bugetul UE a fost diminuat, banii trebuiau luați din altă parte. Miniștrii din Franța, din Germania, din Italia au trebuit să explice fermierilor lor de ce acestora le vor scădea subvențiile. Au fost costuri politice care au trebuit asumate. Dar, prin negocieri, cu propuneri pragmatice , am reușit în mare măsură. O parte a fondurilor se mută spre est. Așa mi s-a părut corect.
S-a creat și un curent eurosceptic, au existat reacții de respingere față de unele măsuri venite dinspre UE, dar și un curent anti-Europa când aceasta a ținut în șah puterea de la București.
Eu fac o distincție între eurosceptici și antieuropeni. Euroscepticii sunt europenii pe care UE nu a reușit să-i convingă încă, a făcut poate prea puțin în acest sens, sau a acționat confuz, greșit. Iar antieuropenii sunt cei care resping acest proiect în esența lui. Românii, se vede din sondaje, nu sunt antieuropeni. O parte dintre ei sunt poate eurosceptici. Asta înseamnă că trebuie să negociem, să clarificăm unde nu ne place, să spunem ce vrem, pentru că lucrurile nu sunt de neschimbat.
Care este metoda pe care o recomandă comisarul Cioloș, ce ar trebui schimbat la politica bruxelleză ca să devină mai simpatică?
Nu-mi place să fac recomandări, dar pot să vă spun ce am făcut cu reforma Politicii agricole comune. Nu știu dacă am făcut-o mai simpatică, dar cu siguranță am făcut-o mai cunoscută și mai legitimă. Nu am cerut derogări, ci am schimbat conceptul. Dacă înainte, atunci când se pregătea o reformă, funcționari din Comisia europeană puneau pe hârtie ce aveau de gând să facă, apoi anunțau, când am ajuns acolo am spus, nu, înainte să punem pe hârtie ce vrem noi, haideți mai întâi să-i întrebăm pe oameni, pe europeni, pe cei pe care-i privesc măsurile noastre, ce părere au ei, ce ar vreai ei să se întâmple cu PAC. Așa am început o mare dezbatere publică. Chemând la discuții țărani, agricultori din toată Europa, dar și organizații neguvernamentale, organizații de mediu, de dezvoltare comunitară. Implicit, am început să mobilizăm oamenii să citească, să se informeze, să vadă ce înseamnă această politică, cum funcționează, ce merge bine, ce trebuie schimbat, ce pot face ei. Reacțiile și participarea au fost foarte bune. De aceea, propunerea de reformă făcută de noi a pornit de la o bază legitimă, a răspuns așteptărilor oamenilor. Efectul a fost că pe acest domeniu al politicilor europene, această reformă a dus indirect și la îmbunătățirea percepției oamenilor asupra Bruxelles-ului. Dacă într-un sondaj pe care l-am făcut în 2009, doar 40% dintre europeni auziseră de Politica agricolă comună, în sondajul din 2013, auziseră de ea 60%
Care este problema Estului în raport cu Vestul? Confruntările dintre Rusia și Ucraina, poziția României, chestiunea Moldovei sunt vulnerabilități care se adaugă celor vechi, comunismul, sărăcia…
Da, dar sunt provocări și pentru Uniunea Europeană – sunt obstacole pentru care trebuie să găsească soluții, pentru a deveni un proiect viabil, puternic. Când ne lovim de o problemă, atunci trebuie să găsim forța de a o rezolva, așa arată istoria, ca o cursă cu obstacole! În privința Ucrainei, există foarte multă preocupare, poate toată preocuparea, numai despre asta se vorbește în Europa. În privința Moldovei este o deschidere mai mare ca oricând și s-a văzut în decizii recente. Când am înaintat propunerea de ridicare a regimului de vize, în negocierile privind Acordul de asociere și Acordul de liber schimb care acordă avantaje asimetrice Moldovei, am făcut tot ce mi-a stat în putință ca acei colegi ai mei din Comisia europeană de care depindeau aceste decizii, să înțeleagă că e nevoie de acțiune. Eu cunosc Moldova foarte bine, soția mea a lucrat acolo trei ani, mergeam des, cunosc țara. Cred că Uniunea Europeană ar trebui să se bazeze mai mult pe țările din est pentru înțelegerea și în rezolvarea problemelor din această zonă. Depinde, desigur, și de noi. Cred că în privința Moldovei, România este cel mai bun interpret pe care-l are Bruxelles-ul. Avem toată legitimitatea să ne pronunțăm. Faptul că în Moldova este un guvern pro-european a ajutat foarte mult, dar anul acesta sunt alegeri. Sper ca Republica Moldova să continue pe această cale spre Europa.
Criza, problemele din Ucraina, nu afectează planurile de extindere ale UE?
Extindere UE spre Est a adus un capital încă insuficient valorificat. Credința mea este că Estul poate revigora Uniunea Europeană, poate aduce un suflu nou, un potențial de idei și de energii de care Vechea Europă nu mai prea dispune. Dar cred că Europa nu a înțeles pe deplin capitalul acesta și nu l-a valorificat. Iar țările din Est nu sunt pe deplin conectate la economia Europei, la politica ei.
Cum ar trebui să procedeze România după alegerile de anul acesta, ce ar trebui să negocieze? Am înțeles că nu vi s-a propus încă nimic, dar ați accepta continuarea mandatului la Agricultură?
Este încă devreme pentru o astfel de discuție. Avem acum un portofoliu puternic și avem o bază foarte bună de pornire în negocierile pentru un portofoliu la fel de important. Vor fi însă negocieri dificile, depinde și de contextul politic european care va rezulta în urma alegerilor europarlamentare, de cine va fi viitorul președinte al Comisiei europene, este o ecuație cu multe variabile. Totodată, sunt alegeri care vor trebui făcute acasă, pe care Guvernul va trebui să le facă .
Vă așteptați la susținere politică din partea noii puteri de la București?
Vă spuneam că vor fi negocieri delicate și nu are rost să ne lansăm în speculații. Eu am fost susținut pentru poziția de comisar european pentru agricultură în 2009 și de puterea și de opoziția de atunci, și de dreapta și de stânga, a fost un obiectiv comun, dacă vreți. Dar, din respect pentru cei care trebuie să ia aceste decizii, permiteți-mi să nu comentez mai mult.
Cum vedeți viața politică din România, cum este văzută de Bruxelles?
Cu siguranță mult mai dinamică decât cea de la Bruxelles, poate puțin prea absorbită de sine însăși, lucru care o face poate să piardă uneori din vedere contextul mai mare în care se desfășoară. După experiența de ministru din țară, unde o mare parte a mandatului am încercat să rezolv diverse crize, la comisie am văzut ce înseamnă să ai un proiect politic, să ai cadrul instituțional și timpul să-l construiești și să-l duci până la capăt. Pentru a ajunge la final cu reforma PAC ne-au trebuit patru ani. Mult, foarte mult după standardele politice interne. Dar, pe de altă parte, am reușit să negociem și să finalizăm o reformă care va marca agricultura europeană, milioane de fermieri, sute de milioane de consumatori, mediul rural european, pentru mulți ani de aici încolo.
Se spune că un proiect de țară ar coagula forțele și ar estompa certurile, ar fi bine să-l avem, e o problemă că nu-l avem?
Un proiect de țară în forma unei liste de idei pusă pe o hârtie nu rezolvă mare lucru. Pentru mine, adevăratul proiect de țară este acela pe care-l faci în fiecare zi, punct cu punct, obiectiv după obiectiv. Iar pe acesta trebuie să-l facem fiecare, ca oameni, cu moderație și onestitate, acolo unde ne pricepem cel mai bine. Haideți să vedem: putem să facem un proiect comun din a lua cât mai mulți bani europeni? Putem face un proiect din reformarea sănătății, din agricultură sau consolidarea încrederii în justiție?
În legătură cu justiția, cum trebuie să vedem evoluția lucrurilor, cum se vede ea în culisele de la Bruxelles?
Nu se vede altfel decât o vedem chiar noi. Ni se spune așa: din sondajele de la voi din țară reiese că oamenii cred că justiția nu este independentă, în primul rând cetățenii români nu sunt mulțumiți de cum funcționează lucrurile! Dacă românii spun asta, cum ar putea Bruxelles-ul să spună altceva?
Europa înseamnă și solidaritate. Era limpede că țările din Est au mai mare nevoie de ajutor, că e nevoie de o alocare financiară mai mare decât au avut până acum, că există discrepanțe mari între est și vest, între diferite sectoare agricole care funcționează pe aceeași piață. Nu a fost ușor, pentru că în condițiile în care bugetul UE a fost diminuat, banii trebuiau luați din altă parte. Miniștrii din Franța, din Germania, din Italia au trebuit să explice fermierilor lor de ce acestora le vor scădea subvențiile. Au fost costuri politice care au trebuit asumate.
Dacian Cioloș
