Din depărtare, pare că lumea pendulează, cel puțin pe dimensiunea temporală, între doi mari poli – începutul și jumătatea anului; indicatorii de etapă și bilanțul anual; 1 ianuarie și 1 iunie. Ambele date se vor motive de sărbătorire a proiecțiilor pe termen lung, scăldate în nostalgiile de an sau cele ale copilăriei pierdute. Dacă ne gândim la, deja celebrele rezoluții, împrumutate pe nemestecate în cultura noastră sau la abundența de fotografii din școala primară sau chiar grădiniță, care ne îneacă pereții platformelor sociale, în momentele invocate anterior, vom observa suspect de mult potențial… dar, unde e mult potențial, apar și așteptări pe măsură care întârzie să se susțină.
În ultima vreme, toate scalele de încredere, de apreciere, de predictibilitate tind să nu fie de partea potențialului invocat. Undeva, se rupe lanțul dintre proiecție și acțiune, dintre strategic și operațional, ce să mai, dintre ce vreau și ce pot.
Întotdeauna ne căutăm indiciile inocenței și ale speranței când ne afișăm, pe scena vieții, cum spunea celebrul sociolog Goffman. Iar astfel de situații nu mai caracterizează doar cele două momente amintite, ci aproape fiecare eveniment sau fenomen cu care ne intersectăm: detestăm politicul, dar abia dacă depășim 30% participare la vot; sancționăm, plasând în post-adevăr orice știre ce se îngrijește prea mult de tehnica comunicării și prea puțin de esența mesajelor, dar ne aprindem intens dacă informațiile nu sunt prezentate pe șabloane obișuite, și nu dăm click, dacă titlul nu ne sugerează asta; solicităm feedback doar în căutarea aprecierilor și nu mai prididim să elaborăm explicații complexe atunci când nu suntem apreciațim, ba chiar găsim o vină la bunul samaritean – nu era în target. Bineînțeles, lista poate fi completată de fiecare, cu zeci de exemple cotidiene.
Totuși, elementul comun, indiferent de exemplele analizate, îl reprezintă cosmetizarea lipsei de acțiune. Un fel de rușine modernă pe care o experimentăm începând cu postările scurte, mai degrabă scrise în emoticons, pentru a evita greșelile de scriere, fotografiile retușate pe Instagram, ce scot tot ce e mai acceptat-social din noi, și continuând până la ziua de 1 iunie, când scormonim imagini de odinioară, cu iz de apreciere actuală. Ajungem să eșuăm într-o sărbătoare a eșecului, în încercarea de a ne etala cele mai estetice dintre însușiri. Iar asta, doar pentru un pumn de like-uri, că nici arginții nu mai sunt ce-au fost.
Nu vreau să dau tușe prea conservatoare, cu atât mai mult cu cât nici negrul intens din firele-mi de păr nu îmi permit, fără a fi ipocrit, dar și din dorința de rămâne în parametrii relevanți. Ca sociolog, semnalez o tendință tot mai ridicată în a se vorbi despre vorbărie. Cum comunicăm, de ce o facem, cui ne adresăm, cum o facem? Desigur, toată această potrivire a mesajelor poate fi unul dintre elementele de întreținere a oricărei piețe de idei. Problema apare când retușul devine prea gros pentru a acoperi viciile ascunse.
Școala românească duce în continuare lipsă de sesiuni de dezbatere, de schimburi de idei, iar când ieșim de pe băncile ei dorim să împărtășim propriile perspective, și din păcate, nefiind sancționate la timpul lor, ajung convingeri, iar procesul de renunțare e al naibii de dificil. Când avem mai multe răspunsuri decât întrebări, devenim inerți, neimplicați, justițiari auto-proclamați sau, cum ne place să spunem, greșit desigur, obiectivi. Problema cu această obiectivitate eronată este că anihilează orice acțiune. Iar asta pentru că acțiunea concretă presupune o înțelegere a ei, al impactului acesteia, presupune să ne adaptăm în funcție de modul în care ea este primită, iar despre asta va fi întotdeauna mai simplu să citim și să cităm ce au făcut alții. Ba chiar, dacă ne străduim serios, e posibil chiar să ne amintim și noi că am fost protagoniști cândva, dar nu mai știm exact când.
Cred că în copilărie. La mulți ani!
