Deși acțiunile de popularizare și inventariere ale castelelor de sec. XVI-XVIII au crescut după anii ’90, perioada actuală nu este deloc favorabilă pentru castelele din România. Sunt cazuri fericite în care o fundație, sau o administrație locală a găsit o soluție pentru salvarea unui astfel de monument, sau există un proprietar care a investit în întreținerea și restaurarea unei anume clădiri, dar în foarte multe cazuri nu mai există nicio speranță de a interveni sau de a salva clădirile din arhitectura unor perioade atât de importante. În foarte multe cazuri, de primă importanță pentru istoria arhitecturii din Transilvania, nu s-a intervenit la timp, iar procesele de retrocedare blochează în continuare orice tip de lucrări asupra castelelor care ar putea fi încă salvate.

În ultimii zece ani, însă, subiectul castelelor a început să coaguleze tot mai mulți profesioniști, în majoritate provenind din mediul privat, care alături de o societate civilă activă și-au propus să își dedice energia în scopul recuperării patrimoniului cultural. Proiecte precum Monumente Uitate sau Castel în Transilvania au venit cu soluții pentru documentarea şi promovarea castelelor şi conacelor din România, iar actori ai scenei culturale au venit cu idei pentru revitalizarea lor. Mai există timp pentru castelele asupra cărora nu s-a intervenit în ultimii 20 de ani. Dar puțin.

De ce au ajuns castelele în această situație?

În spatele acestor castele stăteau pre vremuri domenii întinse de terenuri arabile sau păduri astfel încât întreținerea lor era posibilă din resurse financiare furnizate de aceste domenii. După reforma agrară din anii ’20 – ‘30, când familiile nobiliare își pierd domeniile, multe castele din Transilvania, de exemplu, sunt demolate pentru simplul fapt că nu mai există pentru ele o bază materială de întreținere. Cum este cazul castelelor demolate de la Bahnea, județul Mureș, sau de la Vlaha, județul Cluj. A urmat apoi perioada naționalizărilor în anii ’50 când s-a pierdut mult mobilier și decorațiuni interioare din epoca Renașterii sau Barocului, inclusiv vechile biblioteci ale acestor castele sau impresionantele galerii de portrete. Pierderea a fost cu atât mai mare.

Pe de altă parte, sunt și multe castele care au primit funcția de hotel, sau de spațiu expozițional, sau mai sunt unele cazuri când, după retrocedare, castelele au început să funcționeze ca locuințe. Sau de ce nu ar funcționa ca școli sau ca primării?. Trebuie să se înțeleagă, însă, că nu există un model de succes pentru toate. Rolul turistic poate fi și el o opțiune. Castelul Daniel din Tălișoara sau Castelul Kálnoky din Micloșoara, ambele în județul Covasna îndeplinesc deja astfel de roluri după renovare, așa cum Castelul Bánffy de la Bonțida, Cluj și Castelul Teleki din Gornești, Mureș, au festivaluri asociate: Electric Castle, respectiv Awake Festival.

Există și intervenții mai puțin reușite, cum sunt cazurile în care un castel se restaurează în mod total neprofesionist și foarte brutal, cazuri în care se pierde substanța istorică a clădirii. O altă problemă este în ce măsură reușești să păstrezi detaliile vechi ale clădirii, pardoseli vechi, feronerii, tâmplării. Se văd cazurile fericite, dar o foarte mare parte din toată moștenirea arhitecturală a acestei țări se transformă în ruină.

„Nu există o viziune generală, unitară asupra castelelor. Nu există o evidență care să le claseze importanța din punct de vedere istoric, artistic, sau al decorațiilor. Pierderea cea mai mare atunci când dispare un castel ține de pierderea unei părți din istoria artei și arhitecturii vremii. Avem cazuri unice în România ale unor fenomene arhitecturale sau artistice europene. În al doilea rând, este o pierdere simbolică pentru comunitatea respectivă. În secolele anterioare, de multe ori aceste castele nu erau doar centrele unor domenii, ci erau și importante centre culturale”, explică istoricul Kovács Zsolt, lector la Facultatea de Istorie și Filozofie din Cluj.

Monumente Uitate

La mai bine de zece ani de când a fost inițiat, proiectul Monumente Uitate a rămas fidel scopului inițial, respectiv cel educațional. Dacă la început principalii beneficiari erau studenții arhitecți, astăzi proiectul se adresează tuturor celor care vor să se apropie de patrimoniu, și în particular de castelele și conacele din România.

Inițiatorilor săi, dr. prof. arh. Anca Brătuleanu și mai târziu Asociației ARCHÉ li s-a dezvăluit în ultimul timp, însă, un impact mult mai larg. Baza de date construită a devenit o resursă pentru fundamentarea proiectelor de revitalizare a reședințelor nobiliare. Astfel, s-a ajuns în punctul în care atât specialiștii, cât și administrațiile publice utilizează platforma pentru o varietate de proiecte, de la restaurări, până la strategii și planuri de acțiune locale și regionale. De asemenea, Monumente Uitate este un punct de plecare în planificarea multor rute de călătorie, un sprijin al turismului sustenabil, fiind folosit deseori ca o busolă de teren care îndrumă pași către locuri și experiențe inedite.

„Nu în ultimul rând, credem cu tărie că ceea ce am inițiat prin proiectul Monumente Uitate, respectiv reînnodarea relației dintre publicul larg și patrimoniul construit al zonelor rurale, este punctul de plecare pentru construirea unui viitor durabil. Vechile reședințe nobiliare erau locuri ale sinergiilor, unde, prin tradiție, au fost create cunoștințe și modele de trai ce pot fi valorificate pentru consolidarea legăturilor între construcție comunitară și fructificarea bunului comun, între natură și om, între peisaj, agricultură și mediu construit”, declară echipa proiectului Monumente Uitate.

Acum mai bine de o decadă, societatea românească era, în ansamblu, mai neglijentă în ceea ce privește resursele pe care le avea la dispoziție, a observat echipa proiectului. Atât resursele naturale, cât și bunurile culturale erau prea puțin cunoscute, interpretate, înțelese și, astfel, se depărtaseră de percepția și atașamentul public. Se mai adăuga atunci și lipsa sau insuficiența mijloacelor financiare, situațiile juridice incerte, apatia autorităților publice și insuficiența mediului de specialitate din domeniu.

„Astăzi avem concursul mediului public, al celui privat, din ce în ce mai mulți profesioniști și o societate civilă activă și dornică să coaguleze energiile în scopul recuperării patrimoniului cultural, pentru a putea găsi un parcurs durabil și în respect cu resursele limitate pe care le are la dispoziție. Însă lipsa continuă a unei viziuni în domeniu și a unui plan de acțiune concret pe termen mediu, la nivel local, regional și național, încă își produce efecte în fiecare zi. În teren, situația era și încă este gravă. În ultimii 10 ani, s-a intervenit pe 15-20% din clădiri, iar cele care aveau nevoie urgentă de intervenții au rămas, în mare parte, neglijate. De asemenea, alături de castel sau conac, în cadrul acestor ansambluri există și parcuri și anexe, care sunt deseori neprotejate. Localitățile nu dezvoltă documentații de urbanism care să trateze aceste structuri istorice ca întreg și, în timp, multe dintre valori se pierd”, precizează istoricul de artă Irina Leca, coordonator al proiectului Monumente Uitate, membru fondator și vicepreședinte al Asociației ARCHÉ.

Cui îi „aparține” un castel?

Monumentele istorice sunt în primul rând, în egală măsură responsabilitatea statului, ca autoritate centrală și a proprietarilor de drept, afirmă echipa proiectului Monumente Uitate, motivând că indiferent de statutul de proprietate, calitatea de monument istoric produce efecte juridice asupra imobilelor clasate. Prin urmare, spun specialiștii implicați în proiect, situația actuală în care restaurarea, punerea în valoare și întreținerea unui domeniu istoric sunt integral lăsate pe umerii proprietarilor produce un dezavantaj pentru aceștia, mai ales în cazul proprietăților private.

„Acestea fiind spuse, credem că este important să menționăm că statul este până la urmă personificarea juridică a cetățenilor, obiectivele de patrimoniu „aparținând” astfel și angajând și responsabilitatea acestora în moduri diferite și complementare”, explică arhitectul Raluca Bărbulescu, colaborator constant al proiectului Monumente Uitate încă din 2008 și actual președinte al Asociației ARCHÉ.

Conform documentelor ce stau la baza viitorului Cod al Patrimoniului, obiectivele de patrimoniu aparțin și angajează în egală măsură responsabilitatea statului, proprietarilor de drept, comunităților patrimoniale și cetățenilor.

„Sperăm ca aceste idei să se traducă în viitorul apropiat în roluri cât mai clare pentru fiecare grup implicat, astfel încât o responsabilitate comună să nu însemne pasarea ei de la un grup la altul, iar fiecare dintre cei vizați să aibă instrumentele legale și financiare necesare pentru a acționa spre binele patrimoniului”, completează Irina Leca.

Ce roluri își mai asumă astăzi statul în salvarea acestor monumente?

Din observațiile echipei proiectului Monumente Uitate, statul funcționează în general pe modul avarie în ceea ce privește protejarea monumentelor istorice. Adică răspunde punctual nevoilor semnalate în teren, desfășoară activitatea minimă obligatorie în ceea ce privește restaurarea și punerea în valoare și încearcă să țină o evidență a valorilor fondului istoric construit.

„Ceea ce ne simțim obligați să menționăm este că în zona profesională există dorință și capacitate de schimbare și sperăm ca aceasta să beneficieze din ce în ce mai mult de susținere din partea factorilor de decizie. Astăzi statul își asumă doar într-o mică măsură rolul de protector și promotor al monumentelor istorice, rol impus de modul în care a fost gândit domeniul după perioada comunistă. În acest context, societatea civilă a preluat cu timpul parte din atribuțiile aferente rolului asumat de stat. Împărțirea responsabilităților prin implicarea societății civile în actul de guvernare este în momentul de față direcția adoptată la nivel european, iar România, fără să dorească neapărat, a dat deja startul în acest sens și are ocazia de se alinia la noul mod de abordare a conservării și valorificării patrimoniului cultural construit”, explică Raluca Bărbulescu.

În viziunea lor, statul ar trebui să devină din protector și promotor al patrimoniului construit, managerul domeniului și să pună la dispoziția tuturor celor care au responsabilitatea salvării monumentelor istorice un cadru de politici stabil care să favorizeze creșterea inițiativelor regionale, județene și locale, precum și instrumente care să răspundă nevoilor reale din teren. Într-o oarecare măsură schimbarea este deja demarată prin faptul că în prezent se lucrează atât la Codului Patrimoniului, cât și la Strategia pentru Monumente Istorice. Cu toate acestea, schimbarea va fi posibilă doar în momentul în care statul va asigura atât resursele necesare la nivel instituțional, cât și aplicarea legii.

Ce ar trebui să salvăm și ce nu?Toate castelele ar trebui salvate?

Teoretic, da, spun „oamenii castelelor”, dacă vrem să luăm în considerare importanța unui castel pentru o anumită comunitate. Dar, bineînțeles, este indicat să existe priorități. Un considerent este starea castelului asupra căruia poți să intervii pentru întreținerea lui. Alt considerent este funcția clădirii, dacă are deja o funcție sau dacă are potențial pentru o anumită funcție.

Echipa Monumente Uitate a identificat în teren aproximativ 700 de castele și conace în România, unele având statut de monument istoric, altele nu, unele iubite de comunitățile locale, altele reprezentând răni deschise pentru acestea, unele care păstrează imaginea istorică de la începutul secolului XX, altele care au suferit în ultimii ani transformări majore, fiind irecuperabile. Prin urmare deși teoretic toate ar trebui salvate, practic fiecare are propriul parcurs.

„Legal, toate monumentele istorice trebuie conservate, prin urmare măcar pe acestea ar trebui să ne străduim să le salvăm. Din păcate, la nivel național nu există resursele necesare pentru conservarea imediată a tuturor monumentelor istorice, deci e nevoie de stabilirea unor priorități, conform unor criterii ce se construiesc împreună cu autoritățile, proprietarii, comunitățile locale și specialiștii. Acestea ar putea fi valoarea de patrimoniu, contextul socio- economic favorabil transformării obiectivului în resursă pentru dezvoltare locală pe termen scurt și mediu, capacitatea de administrare a proprietarilor etc.”, precizează echipa Monumente Uitate.

Există zeci de ansambluri cu statut de monument istoric în stare de precolaps care au nevoie de resurse minime, dar mobilizare imediată, pentru a putea supraviețui în următorii ani, până la găsirea unor soluții sau resurse pentru o restaurare amplă. Altele sunt în stare medie și bună de conservare, au proprietari și administratori interesați și capabili ce au pus la punct proiecte de restaurare și care acum așteaptă oportunitatea unor finanțări.

Discuția despre scenariul de reutilizare a castelelor și conacelor e amplă, spune echipa Monumente Uitate, acestea având nevoie de o viziune integrată și intersectorială, precum și de o abordare teritorială. Este o capcană să credem că toate castelele și conacele, majoritatea aflate la distanțe mici unele de altele, ar trebui să fie restaurate pentru a deveni infrastructură culturală.

„Tendința de a transforma toate aceste foste ansambluri rezidențiale în muzee sau centre culturale este o consecință a limitelor impuse de diferite instrumente de finanțare internațională, dar este datoria noastră (a statului, a societății civile, a specialiștilor și a zonei private) să generăm surse de finanțare cu reguli diferite și să susținem inovarea pe zona de reutilizare a monumentelor istorice. Scenariile de refuncționalizare ale castelelor și conacelor nu ar trebui să răspundă strict regulilor instrumentelor de finanțare ci ar trebui să răspundă nevoilor impuse de viziunea locală de dezvoltare durabilă a comunității de care acestea țin. Un proiect solid și sustenabil are o legătură strânsă cu vecinătățile sale, are de oferit și de câștigat de pe urma acestei legături”, consideră echipa Monumente Uitate.

Mai există „timp” pentru castelele asupra cărora nu s-a intervenit până acum?

Depinde foarte mult de starea de conservare în care se găsește clădirea și când a fost întreruptă utilizarea ei. În perioada comunistă, utilizarea continuă a clădirilor le-a asigurat întreținerea, iar degradarea avansată a început după 1989, mai ales după începerea litigiilor. O clădire de secol XVI-XVIII rezistă uneori mult mai bine decât una de secol XIX, dacă materialele folosite sunt bune.

„Totuși, primii 10 ani de neutilizare pot trece fără să lase urme prea mari, dar odată ce apar probleme la nivelul acoperișului sau infiltrații la fundație, degradarea se accelerează. În 20 de ani de abandon se poate ajunge la colaps, mai ales dacă clădirea este și „ajutată” să cadă. Deci mai există timp pentru castelele asupra cărora nu s-a intervenit în ultimii 20 de ani, dar puțin”, mai spune echipa proiectului.

Planuri de adopție

În ultimii ani, Asociația ARCHÉ s-a gândit frecvent la posibilitatea de a „adopta” un ansamblu nobiliar, însă momentan nu a găsit un caz potrivit pentru resursele pe care le deține. Un astfel de demers ar implica întreaga echipă, în detrimentul unor proiecte de impact sau alte colaborări începute cu proprietari de monumente istorice și autorități publice.

„Totuși, ca un exercițiu de imaginație, dacă am adopta un castel, ne-am orienta către un ansamblu cu o clădire principală de dimensiuni mici sau medii, cu parc amplu și anexe variate, astfel încât proiectul de restaurare să poată fi etapizat ușor. Am începe prin realizarea de studii și cercetări prin care să identificăm toate valorile domeniului, așa cum propunem acum proprietarilor cu care lucrăm în proiectul Școala de Vară ARCHÉ. De asemenea, am utiliza încă de la început cât mai mult din spațiul disponibil, prin activități și proiecte destinate comunității, create special pentru nevoile acesteia. Restaurarea și reactivarea ar fi construite pe baza unei viziuni și strategii inițiale, îmbunătățită constant prin discuții cu toți actorii interesați (autoritățile locale, comunitatea, societatea civilă, mediul de afaceri, partenerii internaționali) pentru a asigura durabilitatea demersului pe termen mediu și lung”, spun reprezentanții Asociației ARCHÉ.

Având în vedere profilul asociației, echipa își imaginează un loc în care rolul patrimoniului să fie în continuu cercetat și experimentat. Un fel de laborator în managementul participativ al patrimoniului, în care toți cei de care acest patrimoniu „aparține” să fie mobilizați activ și să poată învăța.

Trei exemple pozitive de castele salvate în România

Față de acum 10 ani, există deja numeroase exemple pozitive, din categorii variate: de la afaceri private, în care clădirile au fost transformate în hoteluri și centre de evenimente, la destinații culturale și spații ale comunității. Evident, nu există o rețetă standard, care odată aplicată să ducă sigur la salvarea unei clădiri, ci întreg procesul este un parcurs continuu condiționat de tipul de proprietar, buget, capacitatea de management a echipei, nevoile comunității, dimensiunile și starea de conservare a clădirii etc.

Echipa Monumente uitate a ales trei exemple pozitive în care proprietarii privați au înțeles puterea societății civile și care au construit sau s-au alăturat unor demersuri bazate pe principiile managementului participativ:

Castelul Teleki din Gornești (jud. Mureș), unde proprietarii au inițiat numeroase activități încă din primii ani de la retrocedare, prin intermediul Asociației Castel Teleki. Sunt un exemplu prin eforturile depuse în direcția apropierii comunității locale și deschiderii domeniului către publicul larg. Ne sunt în mod deosebit dragi deoarece lucrăm împreună încă din 2012. Aici am organizat primul Castle Break (programul de tururi culturale la castele mai puțin cunoscute, lansat în 2013) și tot aici am început Școala de Vară ARCHÉ, un program interdisciplinar dedicat studenților ce vor să dobândească cunoștințele teoretice și abilitățile practice necesare pentru a iniția intervenții responsabile de revitalizare a obiectivelor de patrimoniu.

Domeniul Cantacuzino de la Florești (jud. Prahova) deține un patrimoniul cultural de valoare format dintr-un palat în ruine, o biserică de secol XVIII, mai multe vile de secol XIX și un mare parc de plimbare amenajat în urmă cu un secol și jumătate. Acest parc servește Fundației Cantacuzino Florești drept cadru pentru mai multe activități culturale și educaționale, precum și loc de întâlnire, plimbare și petrecere pentru comunitatea locală. De asemenea, specialiști din domenii complementare patrimoniului cultural colaborează în vederea realizării mai multor evenimente precum Școala de Vară de restaurare peisageră „În Florești”, parte a Școlii de Vară ARCHÉ, Karpatia Horse Show, Tabăra Voluntarilor etc., precum și la elaborarea unui masterplan și a unei strategii de dezvoltare a domeniului.

Cula Cornoiu din Curtișoara (jud. Gorj), unde Asociația Artis Peritia organizează ateliere internaționale cu studenți, lucrează la revitalizarea proprietății și la construirea unui parcurs comun cu Muzeul Arhitecturii Populare din Gorj, un muzeu în aer liber a cărui fondare în imediata apropiere a domeniului istoric a contribuit semnificativ la salvarea culei și a parcului în perioada comunistă.

Strategia „Castel în Transilvania”

În martie 2015, Grupul PONT a lansat un proces strategic de anvergură prin proiectul „Castel în Transilvania – strategii și modele de dezvoltare”. Ca un rezultat al acestui demers, în iunie 2016 s-a realizat Strategia Castel în Transilvania, un document care oferă modele și soluții sustenabile de dezvoltare pentru revitalizarea castelelor și conacelor din Transilvania.

Prima atestare a proiectului Castel în Transilvania este undeva în 2010 când, într-un mail intern echipa organizației Grupul PONT, creată cu un an înainte, și-a propus să abordeze subiectul castelelor. Proiectul nu s-a născut dintr-o finanțare deja existentă, ci a venit dintr-o nevoie. Aceea de a crea o bază de date a castelelor din Transilvania și de a corecta și completa informațiile deja existente. Până în 2014 proiectul Castel în Transilvania a primit finanțări de mică anvergură, mai ales de la Administrația Fondului Cultural National (AFCN), sau de la Departamentul pentru Relații Interetnice (DRI). Un moment important a fost în 2015 când au apărut finanțările fondurilor norvegiene pe patrimoniu.

„Noi am intrat pe granturi mici care nu țineau de dezvoltarea infrastructurii sau restaurare. Propunerea noastră a fost de a crea un cadru strategic privind modul cum am vrea noi să abordăm tema castelelor. Conjunctura a făcut ca acest proiect să fie extins de două ori până în 2017. Finanțarea a fost la început de aproximativ 75.000 de euro, sumă care a fost dublată pe parcurs”, explică Farkas András, coordonator al proiectului.

Astfel a fost creat un cadru strategic, mai exact un document în care echipa a prezentat planul de lucru. A identificat mulți stakeholderi, a creat o coaliție de colaborare cu proprietari, a început să identifice anumite castele pentru a crea anumite modele de business și a organizat și o tabără interdisciplinară cu studenți pentru a identifica niște funcționalități pentru castelele respective.

În ultimii doi ani proiectul a avut trei finanțări de la AFCN, una pe creare unor jocuri interactive pentru copii, EduCASTEL, una pe continuarea taberei interdisciplinare Tabăra Castel Formula și o a treia finanțarea pentru History is our story, un film prin care a fost abordată tema castelelor cu scopul principal de a prezenta poveștile a trei castele și comunități unice din regiune: Castelul Bethlen din Bahnea, Castelul Apaffy din Dumbrăveni și Castelul Rhedey din Sângeorgiu de Pădure.

Câte castele sunt în Transilvania?

După datele estimative există peste 600 de castele și conace în Transilvania, iar când vorbim de Transilvania, înțelegem de fapt 16 județe din regiunile istorice ale Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și Banatului. Enunțul că există peste 600 de clădiri de acest gen este atestată numai vag de o analiză realizată încă în anii ‘90 de organizația Transylvania Nostra, care a realizat o inventariere aprofundată privind starea fizică a peste 160 de castele și conace. Multe castele nu apar însă pe lista monumentelor, deși fizic sunt încă în picioare. Ca urmare,  informațiile sunt ambigue.

Baza de date Castel în Transilvania conține în prezent 301 castele și conace din zona Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și Banatului. Este o listă preliminară cu acele edificii ce pot constitui obiective de analizat în cadrul realizării cadrului strategic.

„Am actualizat unde s-a putut și pozele și locația geografică. Timpul însă își spune cuvântul pe măsură ce noi vorbim și transformările pot interveni de la o zi la alta”, avertizează Farkas András.

Pe baza împărțirii pe județe, în prezent baza de date a proiectului Castel în Transilvania se constituie astfel: Județul Alba (16 edificii), județul Arad (10 edificii), județul Bihor (38 de edificii), județul Brașov (12 edificii), județul Cluj (27 edificii), județul Covasna (73 edificii), județul Hunedoara (16 edificii), județul Harghita (14 edificii), județul Maramureș (6 edificii), județul Mureș (36 edificii), județul Sibiu (6 edificii), județul Sălaj (13 edificii), județul Satu Mare (11 edificii), județul Timiș (6 edificii).

În strategie, unul dintre experții din echipa proiectului a definit foarte clar șase stări fizice ale castelelor: Starea de ruină, Starea de semiruină-cu subansambluri în stare de colaps și precolaps, Starea avansat degradată-nefuncțională, Starea mediu degradată-funcțională, Starea ușor degradată-funcțională, Starea tehnică generală bună.

În lipsa unei strategii comune care să facă ordine în haos, cine ar trebui să stabilească ce castel merită salvat, cărui castel ar trebui să-i conservăm starea, sau ce castel ar trebui refăcut complet?.

Funcționalitate și gândire antreprenorială

Mulți proprietari pe care echipa Castel în Transilvania i-a intervievat în proiect își doresc să își transforme castelele în centre de conferințe, în centre educaționale sau în muzee. Cum ar fi însă, ca pe Valea Mureșului, unde ai câte un castel aproape în fiecare comună, sau chiar sat, să funcționeze în fiecare castel un muzeu? În acest caz ai nevoie de o gândire extinsă și de modele diferite. Unii proprietari nu au capacitatea să gândească funcționalități și atunci trebuie să primească ajutor.

Nu în ultimul rând, este nevoie să combini abordarea antreprenorială, cu rolul de clădire de patrimoniu. Purtând anumite valori culturale, evident, trebuie să păstrezi și să respecți aceste valori. Din fericire, în România crește numărul exemplelor pozitive unde există o gândire inteligentă antreprenorială.

„Asta încercăm să spunem și în abordarea noastră. Vrem să abordăm subiectul castelelor și conacelor din perspectiva secolului XXI: Cum respecți patrimoniul și cum te adaptezi, totodată, realității secolului prezent. Pe de o parte cineva este proprietar, pe de altă parte, cine administrează castelul? Cine are abordarea unui administrator, cine simte această responsabilitate? Comunitatea din jur ar putea avea și ea un cuvânt de spus. Un cuvânt de spus ar putea avea consiliile județene și apoi statul. Mai pot veni recomandări și de la UE față de modul în care cultura și patrimoniul cultural pot fi un vector de dezvoltare economică ș.a.m.d.”, explică Farkas András.

Patrimoniul cultural – Un lux?

Unii primari speră ca guvernul maghiar să salveze castelele, alții își pun speranțe în statul român. Toți speră ca „cineva” să aducă salvarea. În continuare există litigii, situații în care inclusiv statul român sau autoritatea publică locală contestă decizia retrocedării. În Ungaria, această problemă s-a reglementat repede în condițiile în care statul a spus că nu va înapoia clădirile, dar îi va compensa financiar pe proprietari. În România, după 1990, s-a decis ca retrocedarea să se întâmple și în formă fizică, ceea ce a creat un șir lung de probleme, care nu sunt nici acum finalizate. Pentru acest tip de clădiri, incertitudinea este cea mai proastă situație posibilă.

„Ar trebui ca statul să dea o direcție în acele cazuri în care proprietarii nu au abordări antreprenoriale. Mulți sociologi spun că statul s-a retras din acest subiect, deși într-un fel sau altul ar trebui să fie prezent atâta timp cât reglementează aspecte legate de patrimoniu. Nu ar strica o dezbatere amplă despre cum percepe societatea românească ideea de patrimoniu. Din păcate, patrimoniul cultural este considerat un lux. Investiția în patrimoniu nu aduce capital politic pe termen scurt și clasa politică își pierde interesul. Definiția rolului statului trebuie revizuită, la fel și modul în care ne raportăm la patrimoniul cultural material”, consideră Farkas András.

În căutare de soluții sustenabile. Asumarea responsabilității

Farkas András crede că domeniile Bonțida și Gilău au început să aibă un rol tot mai semnificativ pentru comunitatea din județul Cluj, deși niciunul din cele două nu au pe proprietate un castel complet funcțional. Asta nu înseamnă că nu sunt prezente în mentalul oamenilor. Sustenabilitatea se poate construi în timp și, pe termen lung, crowdfunding-ul, ar putea fi principala sursă de sustenabilitate, pe lângă un model de business care generează venituri comerciale.

„Să ne uităm la ce face organizația National Trust în Marea Britanie, organizație dedicată conservării patrimoniului cultural al unei anumite regiuni geografice și unde comunitatea contribuie conștiincioasă la realizarea obiectivelor. Poate o astfel de abordare pe termen lung ar fi potrivită. Întrebarea este dacă Bonțida sau Gilău ar trebui să facă separat asta, sau împreună. Cert este că oamenii trebuie să știe la ce anume sunt folosite contribuțiile lor. Poți să ai 100 de susținători, dar nu vei avea impact mare. Dar dacă ai un milion de oameni din Transilvania care donează 10 lei pe lună, adică un milion de lei pe lună, adică 12 milioane de lei pe an, cu acești bani poți să restaurezi un castel mai mic. Contribuția nu trebuie să fie neapărat una financiară, ci poți să te implici ca voluntar, poți să te implici intelectual cu o idee de business pentru un proprietar de castel, poți să te implici cu materiale. Nu pot exista schimbări radicale pe termen scurt, dar fiecare trebuie să își asume un rol: proprietarul, administratorul, organizațiile, statul, investitorii. E un întreg ecosistem”, explică Farkas András.

În anii ‘90 și chiar mai târziu, prin 2000, comunitatea românească, mai ales, avea o anumită reticență față de castele pentru că țineau de o altă comunitate, respectiv de o altă „eră”. În ultimii zece ani, percepția s-a schimbat foarte mult în sens pozitiv, mai ales în rândul comunității urbane care vede o altfel de resursă în patrimoniu, inclusiv valoare sentimentală.

„Nu știu din ce motiv, în prima parte a deceniului trecut statul a început să aibă un comportament defensiv, în sensul că a încercat să ia înapoi astfel de clădiri. Nu știu dacă ține de problematica etnică. Și nu știu dacă astfel de atitudini nu periclitează procesul de revitalizare. În altă ordine de idei, jumătate din aceste cădiri oricum se vor pierde în următorii 50 de ani, întrebarea este cum reușim să conservăm ceea ce există, sau cum reușim să documentăm digital ceea ce există deja”, spune Farkas András.

În ceea ce privește proiectul Castel în Transilvania, echipa se află acum într-un moment în care și-a dat seama că are nevoie de un centru de resurse, ca punct de legătură între proprietari și experți, pentru ca procesul de revitalizare a castelelor să se dezvolte.

Grupul PONT a primit oferte să preia castele în gestiune, dar echipa nu se află la acel nivel de dezvoltare pentru a-și asuma acest lucru. Au lansat o cerere de finanțare pentru noul ciclu de finanțări norvegiene și își propun ca în paralel cu centrul care ar fi implementat la Cluj-Napoca, să creeze și un centru de vară în Târgu Mureș, la Castelul Degenfeld din Cuci.

„Vom încerca să facem clădirea funcțională ca centru de resurse în perioada caldă. Dacă restaurezi fizic un castel, nu înseamnă că este revitalizat. E un drum lung pentru a-l readuce în percepția oamenilor” consideră Farkas András.

Un foarte vechi și nou castel

Castelul Bánffy de la Bonțida, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, reprezintă un caz important al arhitecturii Renașterii târzii din Transilvania. Este interesant acest castel cu atât mai mult cu cât păstrează elemente din cel puțin trei mari perioade istorice. Era unul dintre cele mai frumoase castele din Transilvania și era proprietatea uneia dintre cele mai importante familii din istoria regiunii care a dat inclusiv doi guvernatori Transilvaniei.

„Bonțida a avut drept model castelul din Gilău în acea perioadă, acesta din urmă fiind un castel princiar. Perioada cea mai importantă a Bonțidei a fost secolul al XVIII-a perioada barocă, când castelul a fost transformat într-unul din cele mai frumoase castele baroce din Transilvania. Nu degeaba îi spunem „Versailles-ul Transilvaniei”, precizează istoricul de artă Kovács Zsolt.

În prezent, Castelul Bánffy din Bonțida, județul Cluj, cel mai impozant ansamblu castelar din Transilvania, funcționează ca centru cultural și educațional. În anul 2007 castelul a fost concesionat de către Fundația Transilvania Trust pe o perioadă de 49 de ani de la familia Bánffy, însă reabilitarea a început mai devreme, încă din anul 1999, proces în care fundația s-a implicat începând cu anul 2001.

Dintre programele culturale și educaționale desfășurate de fundație, restaurarea castelului Bánffy din Bonțida reprezintă o prioritate de la începutul activității, de asemenea și în planurile referitoare la viitor, spun reprezentanții fundației. România are un patrimoniu material și imaterial extrem de bogat, din care patrimoniul construit reprezintă un segment extrem de important. De aceea fundația se implică de mai bine de 20 de ani în formarea specialiștilor în restaurarea monumentelor istorice în tabere de vară sau Programul de formare profesională în reabilitarea monumentelor istorice cu o durată de doi ani, organizat în colaborare cu Universitatea Babeș-Bolyai.

Prin programele educaționale de restaurare, prin programul și Centrul de Specializare în Reabilitarea Patrimoniului Construit, al cărui principiu (restaurare prin educație și educație prin restaurare) a primit premiul Europa Nostra în 2008, cu aproximativ 3.000 de participanți / voluntari până în prezent, echipa fundației a reușit să reabiliteze clădirea fostei bucătării în proporție de 90%, unde a amenajat locuri de cazare, bucătărie și sală de mese utilizate în acest program educațional. Tot în această clădire funcționează cafeneaua culturală. Clădirea Miklós a fost reabilitat în proporție de 60%, unde a fost amenajată o sală de conferințe și apartamente, care servesc în primul rând acest program educațional. S-a reușit, de asemenea, acoperirea clădirii principale, însă lucrări de restaurare în interiorul clădirii au fost efectuate doar în fosta capelă (aripa estică).

În anii 1960 a avut loc o inițiativă de restaurare din partea Direcției Monumentelor Istorice, prin realizarea unui planșeu din beton armat. Calitatea materialelor și executarea neadecvată au dus la o stare de degradare și mai avansată. În prezent acest planșeu este aproape de a se prăbuși sub propria greutate, explică reprezentanții fundației. În sala de recepție a clădirii principale a fost deschis în anul 2016 Centrul de Arte și Meserii, realizat din fonduri europene și sprijinul Guvernului Ungariei.

Reprezentanții Fundației Transilvania Trust au mai explicat pentru Revista Sinteza că în decembrie 2018 Guvernul Ungariei a acordat un sprijin, din care în următorii doi ani se va putea salva clădirea principală.

„Vom consolida structura clădirii. Vom reconstrui bolțile, vom efectua consolidarea planșeului de beton sau desfacerea lui unde aceasta devine necesar, iar în aripa vestică (romantică) vom înființa un spațiu dedicat memoriei contelui Miklós Bánffy. Tot în această aripă, la etaj planificăm amenajarea unui apartament de epocă, care va evoca acea ultimă perioadă de glorie a castelului, primele decenii din secolul XX., când o mare perioadă a anului membrii familiei și-au trăit viața de zi cu zi la castel. Aceste intervenții vor fi efectuate pe baza și în conformitate cu cercetările și proiectarea desfășurată în anul precedent, realizate de specialiști atestați în restaurarea monumentelor istorice. Tot din aceste fonduri vom efectua lucrări la clădirea fostului manej, parte a curții de onoare, care – în lipsa unei intervenții – se poate prăbuși în totalitate în orice moment. După reabilitare (care constă în primul rând în lucrări de consolidare) aici vom amenaja un atelier de tâmplărie și dulgherie tradițională și de restaurare mobilier vechi”.

Lucrările de restaurare din acest sprijin financiar au fost începute la finalul anului 2019: s-a lucrat la consolidarea zidăriei și reconstruirea bolților la nivelul pivniței din clădirea principală. Tot în 2019, în cadrul taberelor de restaurare s-au construit bolți în clădirea fostelor grajduri, respectiv s-a intervenit la refacerea tencuielii clădirii bucătăriei.

Pentru restaurarea în totalitate a castelului se estimează o sumă necesară de 5,5-6 milioane de euro. Din 2002 statul român nu acordă sprijin pentru restaurare, conform unei decizii, prin care clădirile cu valoare de patrimoniu aflate în proprietate privată nu pot beneficia de granturi SEE, fonduri europene sau de stat. Deși de mai mult de 20 de ani, castelul servește scopuri comunitare, în reabilitare fundația se poate baza pe fonduri ca cea acordată de Guvernul Ungariei sau sponsorizări precum cea acordată anual de Electric Castle sau de alte fundații de profil din Europa și SUA.

Principalul beneficiu adus de Electric Castle, cu toate că sprijinul financiar este foarte important, constă în conștientizarea unui public larg asupra valorii patrimoniului construit. Se întâmplă anual, ca zeci, sute de mii de tineri, actori de impact major în societate, să vină la castel, și pe lângă faptul că se distrează, sunt martori la ceea ce înseamnă și poate reprezenta patrimoniul construit, care nu înseamnă doar un decor pentru un festival, ci chiar este contextul viu al acestuia.

„Exemplul de bună practică al castelului Bánffy din Bonțida poate fi urmat în salvarea altor castele degradate din țară și poate fi considerat un precedent, ca dovadă că obiectivele de patrimoniu pot fi salvate și altfel decât cu bani publici. Castelul Bánffy este totodată o excepție fericită, în fundal aflându-se foarte multă muncă, eforturi enorme, creativitate, respectiv curajul de a aborda tot procesul într-un mod inovativ și neconvențional”, precizează reprezentanții Fundației Transilvania Trust.

Era Electric Castle

În cele șapte ediții organizate la castelul Bánffy din Bonțida, echipa Electric Castle a învățat ce îi permite și ce nu îi permite acest domeniu. Chiar dacă sună puțin romantic, spun organizatorii festivalului, cu fiecare ediție au descoperit tot mai mult castelul. În toți acești ani au trecut de la a-i înțelege structurile principale, la a-i descoperi noi și noi detalii, încercând să transmită aceste sentimente și publicului din festival. Dacă un simplu turist ignoră, poate, multe dintre elementele care constituie ansamblul domeniului, după cinci zile petrecute în inima acelui spațiu îți va fi imposibil să nu stabilești o relație personală cu castelul. Principalul beneficiu pe care festivalul l-a adus castelului a fost notorietatea, inclusiv pentru comună. Mulți dintre participanți au descoperit pentru prima oară Castelul și Bonțida prin prisma festivalului. În plus, spun organizatorii EC, dacă aruncăm o privire pe lista locurilor în care anumiți artiști și-au programat turneele, nu e puțin lucru să vezi că Florence & Machine, Jared Leto sau Twenty One Pilots, după Londra, Tokyo, New York sau Berlin s-au oprit la Bonțida.

Lipsa unor repere interne, a unor practici naționale de a integra un obiectiv de patrimoniu într-un eveniment de asemenea amploare a ridicat multe întrebări, astfel încât a fost nevoie de căutarea unor soluții cât mai aproape de viziunea inițială. E o foarte mare provocare să faci un festival într-un spațiu cu multe limitări și restricții când poți să alegi varianta de a merge într-o zonă urbană, cu înzecit mai multe facilități. Dar ambiția organizatorilor și deschiderea Fundației Transylvania Trust au făcut ca lucrurile să funcționeze.

Toate intervențiile care sunt făcute pe domeniul Bánffy în săptămânile premergătoare festivalului sunt extrem de riguroase, unii ar spune chiar exagerate, afirmă organizatorii.  În cea mai mare parte, festivalul e construit de la zero la fiecare ediție iar fiecare structură e gândită în aceeași filosofie, de a pune în evidență castelul și domeniul.

„Practic construim o mini societate temporară, iar tocmai această temporaritate ne permite să fim creativi, să venim cu soluții inedite care să răspundă în mod egal celor două nevoi majore: de a pune în evidență patrimoniul pentru a beneficia la maxim de ce oferă spațiul și de a servi unor nevoi specifice evenimentelor de entertainment, oameni veniți să se simtă liberi, să descopere, să experimenteze”, spune Andi Vanca, director de comunicare la Electric Castle.

Un exemplu clar este Booha Mansion, un loc iconic în festival. Întreaga construcție e o reinterpretare modernă a castelului, cu turnuri, „ziduri” groase, cu o terasă la etaj ce oferă vedere panoramică asupra castelului. Totul creat din materiale moderne (prefabricate) cu multifuncționalitate perfectă – are incorporat scenă, baruri, spații de activări și inclusiv billboardul cu mesaje.

„E ceva ce primele ediții nu ne-au permis, din lipsă de resurse în principal. Puțini își amintesc la EC #1 s-a desfășurat pe o suprafață ce se întindea de la vechea poartă de acces în castel până la lac, iar acum ajungem la peste 30 de hectare. Schimbările care au apărut și odată cu evoluția lucrărilor de restaurare, la care suntem fericiți că putem contribui, ne-au ajutat și ele pentru că ne-au permis, treptat, să deschidem mai mult castelul înspre public”, explică Andi Vanca.

În 2016, Corina Șuteu, pe atunci ministru al culturii, declara că Electric Castle îmbină perfect ceva ce România a visat întotdeauna să aibă: patrimoniu și cultură alternativă. În 2019, castelul a intrat în epoca artei digitale, transformându-se în cea mai mare „scenă” pentru artiștii new media, printr-o zonă special creată în spațiile castelului. De la an, la an, a fost foarte clar că festivalul nu urmărea să aibă o formă definitive.

„Am pornit acest festival și ca să schimbăm regulile jocului, să provocăm niște schimbări în relația cu patrimoniul și în abordarea unui astfel de eveniment, făcut pentru o comunitate. Am vrut să construim o platformă alternativă prin care să ne exprimăm creativitatea, să ne provocăm pe noi și mai departe să-i provocăm pe oameni prin ceea ce se întâmplă acolo. Totul ca la final să plecăm cu toții mai câștigați, într-un fel de câștig evolutiv. Ne dorim în continuare să fim îndrăzneți și să experimentăm, atât în produsul palpabil, intrinsec (festivalul, muzica, New Media Castle, arhitectură, design și producție în general), cât și cum îl comunicăm și ce putem să inovăm. Este un proiect atât de mare și de atât de ofertant, că poate fi provocator la fiecare nivel”, precizează Andi Vanca.

New Media Castle este un proiect absolut unic, spune el, un pas foarte mare pe care echipa îndrăznește să-l facă pe o piață în care această latură artistică este aproape inexistentă.

„Și un efort pe măsură, financiar dar și de implementare, pentru că nu e deloc ușor să integrezi artă de secol XXI, generată de computer, într-un spațiu gândit acum 500 de ani. Cu acest proiect reușim cu adevărat să dăm o nouă viață castelului, a fost obiectivul de la care am pornit. Toate instalațiile create de artiștii internaționali au fost concepute pornind de la castel, am randat zidurile, încăperile,  toate detaliile, și le-am trimis în SUA, Japonia, Berlin pentru ca artiștii să poată dezvolta proiectul. Ediția de anul acesta va fi chiar mai spectaculoasă”, afirmă directorul de comunicare al festivalului.

EC a adus o nouă formulă de intervenție în contextul unui monument istoric naţional, fiind un exemplu că obiectivele de patrimoniu pot fi salvate și altfel decât cu bani de la stat.

„Suntem un stat prea întortocheat și prea încet pentru a putea spera că soluțiile vor veni vreodată doar de la autorități. Într-un scenariu ideal, în care brusc s-ar găsi bani pentru restaurarea tuturor monumentelor, ce facem cu ele dacă nu suntem în stare să construim drumuri până la ele? Asta nu înseamnă că nu ar trebui să punem presiune pe autorități să-și asume aceste obiective de patrimoniu și să investească în ele”, consideră Andi Vanca.

Castelul Bánffy din Bonțida nu ar trebui privit ca o excepție, spune Andi Vanca, deși este, ci ca un studiu de caz care demonstrează că lucrurile pot fi deblocate. Incorect este faptul că efortul de finanțare a restaurării, nu a festivalului, a venit aproape exclusiv din zona privată.

„Nu toate castele din România se vor salva printr-un festival sau un eveniment. Aici ar trebui să intervină autoritățile și să asigure un cadru legal, viziune, infrastructură și un plan, iar apoi să deschidă porțile către toți cei care vor să se implice. Până la urmă, s-au vândut castele de pe Valea Loarei cu un franc pentru a fi salvate de investitori privați. Cui aparține un castel? Noi decidem. Poate fi al statului, uitat într-un colț de țară, al românilor care îl vizitează, poate, o dată în viață și în rest preferă să meargă în concediu în Bulgaria, sau a milioane de oameni din lumea întreagă care l-au văzut, și-au creat aici amintiri și povestesc mai departe despre el”, spune Andi Vanca.

Contribuțiile Electric Castle pentru renovarea Castelului Banffy cresc anual și echipa va continua să deruleze campanii de donații. În ultimii anii oamenii, dar și sponsorii au devenit tot mai atenți la Castel, spun organizatorii, iar donațiile și implicarea partenerilor au crescut considerabil.

„Pe lângă beneficiile financiare pe care le are Castelul în urma acestor campanii, credem ca e foarte important să existe acest context de asumare a întregii noastre comunități”, precizează Andi Vanca.