Soarele răsărise deasupra altui oraş. Eram în Beijing, prima dimineaţă după 21 de ani, şi de la înălţimea camerei de hotel, nu vedeam nimic din ce aş fi putut recunoaşte. Priveam o dioramă. Era ca şi cum vechiul oraş dispăruse şi cineva înzestrat cu puteri nepământene l-a înlocuit peste noapte cu un decor futurist.

Blocurile sovietice nu se mai zăreau. Puteai ghici că după câte o faţadă refăcută se ascunde un bloc din perioada maoistă, dar şi acestea erau puţine. Transformarea putea fi asemuită cu o sistematizare de nivelul doi. Beijingul era, în 1995, o metropolă de tip sovietic, cu blocuri de lagăr socialist ridicate pe locurile unde fuseseră odinioară case familiale. În două decenii de dezvoltare accelerată, comuniştii chinezi de tip nou au reclădit capitala punând la pământ blocurile (în mare măsură asta s-a petrecut înaintea Olimpiadei din 2008, când au fost cheltuite sume colosale pentru modernizare) şi înălţând zgârâie-nori strălucitori, clădiri de birouri, malluri, stadioane şi construcţii emancipate de uniformizarea de tip sovietic.

În stradă, o altă transformare halucinantă. Bulevardele au rămas la fel de largi, atât că acum erau populate de coloane de maşini întinse pe kilometri. În toamna lui 1995, singurele automobile cu patru roţi pe care le întâlneai erau camioane ruginite, limuzine americane care îi plimbau pe directorii marilor întreprinderi de stat, maşini ruseşti ale şefilor de partid şi microbuze galbene de taxi. Vedeai scutere şi motociclete, de asemenea vehicule cu trei roţi asemănătoare celor care duceau cândva patiserie de la laboratoare pe străzile Clujului. Dar toate erau prezenţe excepţionale în întinderea nesfârşită de biciclete.

Peste 10 milioane de biciclete numărai în anii 90 în Beijing. Oamenii le ataşau cel mai adesea un cărucior pe două roţi. Acest vehicul combi era mijlocul de transport al milioanelor de rezidenţi în capitala Chinei comuniste. La intersecţii, traficul era dirijat de poliţişti care îi disciplinau pe biciclişti lovindu-i cu bastonul; oamenii erau prea săraci ca să fie amendaţi. Acum, străzile sunt prevăzute cu benzi dedicate, în schimb bicicletele sunt pe cale de dispariţie. Le găseşti imobilizate în standurile de închiriere. Copleşit de numărul maşinilor, aerul e prea poluat ca să pedalezi.

Carosabilul e inundat de fluvii de maşini moderne. Beijingul de azi e la un trafic comparabil cu cel din capitalele europene, dar asta după o perioadă în care lucrurile au stat mai rău. Pentru reducerea traficului şi a poluării, au fost operate restrângeri drastice. Autorităţile au instituit circulaţia alternativă a numerelor cu soţ şi fără soţ, au decis interzicerea maşinilor mai vechi de opt ani (din februarie anul curent) şi au limitat numărul maşinilor înmatriculate anual, organizând un soi de loterie a atribuirii de numere. Un labirint de poduri, noduri multiple şi autostrăzi suspendate ajută traficul să ţină pasul cu dezvoltarea galopantă a oraşului. În 1995, Beijing avea o singură şosea de centură, care înconjura cercul unu al oraşului cum este numit acum. În două decenii, au mai apărut şapte asemenea şosele de centură. Ultima, în lungime de 940 de kilometri, a trecut deja în provincia vecină şi unele porţiuni ale ei sunt la aproape 200 de kilometri de Tienanmen, kilometru zero al megalopolisului.

Viteza cu care cea mai populată ţară a lumii se dezvoltă nu are echivalent în istorie şi Beijingul este barometrul acestei dezvoltări. Totul are însă un preţ. Oraşul, la fel ca întreaga Chină, îşi pierde cu încetul din suflet în această frenezie a creşterii, al cărei motor e banul. O spune cu tristeţe renumitul sinolog Constantin Lupeanu, actualul director al filialei din Beijing a Institutului Cultural Român şi un admirator profund al culturii milenare chineze. Sentimentul întâlnirii unei lumi misterioase şi profunde care a însufleţit prima mea vizită nu mai e. Oamenii şi-au pierdut urma, alungaţi de smog, înghiţiţi de staţiile de metrou, de maşini şi de clădirile de birouri. În 1995, părăseam China cu impresia muzicală lăsată de ciripitul vioi al mii de fete îmbrăcate în uniformă care coborau scările unei fabrici din apropierea Pieţei Tiananmen la sfârşitul programului. Dar fabricile au fost scoase demult din oraş şi forfota pietonală s-a stins. Ce regăseşti, în varianta noii societăţi de consum, în preajma mallurilor sau a sălilor de spectacol, e o aglomerare comună oricărei metropole dezvoltate. Tineri cu alură occidentală, care au luat în înălţime după două decenii de abundenţă alimentară, în egală măsură dezinvolţi şi alienaţi, tastează continuu telefoanele mobile conectate la We Chat, reţeaua de socializare cea mai răspândită în China (Facebook este în continuare interzis în pofida „ofensivei de şarm” a lui Mark Zuckenberg orientată către oficialii chinezi). Conversaţiile le sunt îngreunate de măştile de protecţie pe care cei mai mulţi le poartă pentru a diminua efectele poluării. Spectacolul original de lumini şi umbre al vechii Chine s-a stins în vechea capitală imperială înlocuit de o modernitate care pare lipsită de suflet.

Un curent subteran din vechea Chină străbate însă câteva străzi grupate în nordul şi vestul Oraşului Interzis, fostul palat imperial de iarnă. Mă însoţeşte în călătoria către zona rămasă vie a fostului oraş un prieten din copilărie care acum predă la o universitate de pe coastă. Intrăm împreună în adâncurile metroului din Beijing, cea mai lungă reţea de metrou din lume după cea din Shanghai. Fără ghid, e imposibil să te descurci, dacă nu ştii limba. E atât de multă lume, încât angajaţii îndeasă călătorii în vagoane împingându-i cu nişte beţe lungi. Ieşim la suprafaţă în Tiananmen, inima puterii comuniste. Aici întâlneşti numeroase şi felurite forţe de ordine care practic sunt inexistente în restul oraşului; nu sunt necesare dată fiind reţeaua imensă de tip Big Brother care inhibă infracţiunile şi face din Beijing una dintre cele mai sigure metropole din lume. După ce ne sunt controlaţi rucsacii cu raze X, depăşim aglomeraţia din faţa intrării în Oraşul Interzis, contopită acum cu tribuna de la care privesc paradele militare liderii comunişti, semn al asumării trecutului imperial de către noul imperiu, lăsăm în urmă bulevardele şi grandioasele clădiri guvernamentale şi ne pierdem într-un amalgam de străduţe asemănătoare unui bazar care a supravieţuit sistematizării. Aici te întâlneşti cu trecutul oraşului, neafectat nici de demolările maoiste şi nici de excesele modernizării. Se aude scârţăitul bicicletelor, în inferioritate totuşi ca număr faţă de scuterele electrice, nişte „asasini tăcuţi” atât de silenţioşi încât fiecare schimbare de direcţie poate fi primejdioasă. Regăsești strigătul conducătorilor de ricşe care îşi aşteaptă pasagerii. Oameni în vârstă cu şepci maoiste se strâng pe trotuare în jurul celor care se întrec în străvechiul joc cu pietre. Un labirint de străduţe calustrofobice străbate acest spaţiu al vechilor hutonguri, incinte delimitate de clădiri scunde ridicate din blocuri gri de zgură, acoperite cu ţigle cenuşii sau tablă ondulată. Trebuie spus însă că vechiul nu este neapărat ieftin în capitala Chinei. Mereu zâmbitoarea Antonina, de la Inistitut, povesteşte că o prietenă plăteşte 1.000 de dolari lunar ca să locuiască într-o astfel de încăpere fără baie şi cu apă la cişmeaua din curte. Alegerea fetei ia în considerare amplasamentul ultracentral şi atractivitatea modului de viaţă tradiţional, dar şi chiria semnificativ mai mică decât a unui apartament, fie el şi într-un vechi bloc comunist, care ajunge la 2.500 de dolari.

Din discuţii, afli că prăvălioarele şi tarabele acestei zone unde pulsează viaţa vechii Chine sunt locurile unde se aprovizionează şi petrec rarele momente de odihnă cei lăsaţi în urmă de uimitoarea reuşită economică a Beijingului. Mulţi dintre ei sunt muncitorii migranţi veniţi de la sate, angajaţi în serviciile de jos sau pe şantierele de construcţii. Ei nu-şi permit supermarketurile sau magazinele existente pe marile bulevarde, la fel cum le sunt prohibitive şi chiriile locuinţelor de la suprafaţă. Se estimează că şapte milioane de astfel de migranţi neînregistraţi (e la fel de greu să obţii un permis de rezidenţă, cum era la Bucureşti în perioada comunistă) trudesc în Beijing, dintre care mai mult de un milion sunt forţaţi să trăiască sub pământ, în subsolurile vechilor adăposturi antiaeriene sau în gurile de canal. Pe întreg teritoriul Chinei, dezvoltarea stă pe umerii sutelor de milioane de astfel de mingongi, cea mai mare migraţie din epoca modernă, care a făcut posibilă depăşirea multor recorduri de viteză în construcţii şi a facilitat transformarea halucinantă a Beijingului şi nu numai.

Aceste zone pestriţe şi fremătânde de un stil de viaţă tradiţional situate în apropierea palatului imperial sunt printre puţinele care au supravieţuit încremenirii în măreţie a noului Beijing, metropolă care trebuie să înfăţişeze grandoarea redescoperită a Chinei. Guvernul a conservat şi zona pietonală din sud, care leagă Oraşul Interzis de Templul Soarelui. Este calea pe care împăraţii Chinei o parcurgeau pedestru de două ori pe an şi care este acum o stradă şic de shooping. Dacă te abaţi pe străduţele laterale, dai de alte hutonguri încântătoare. Templul Soarelui, Lama Temple, Templul lui Confucius şi Templul Donguye sunt locaşuri vechi de cult redeschise în oraşul vechi după teroarea maoistă. Conştient că marea majoritate a chinezilor nu au credinţe religioase, noul regim tolerează religiile, interzicând în schimb prozelitismul. Se pare că majoritatea chinezilor care aduc ofrande divinităţilor o fac din superstiţie, cel mai adesea se roagă pentru bani. Goana după avere este noua credinţă dominantă în China, iar versiunea modernă a „mandatului cerului” în virtutea căruia domneau împăraţii este pactul tacit prin care Partidul Comunist Chinez garantează prosperitatea supuşilor noului imperiu.

Nu toţi împart bunăstarea de dată recentă. Mingongii sunt condamnaţi la sărăcie, preferabilă totuşi mizeriei din satele natale, dar e greu şi pentru mulţi rezidenţi ai oraşului de 15 milioane de locuitori. Costul ridicat al vieţii, îndeosebi cel al locuinţelor, la fel unele particularităţi locale costisitoare, cum ar fi obligaţia familiei mirelui de a-i asigura acestuia o dotă de până la 50.000 de euro înaintea căsătoriei, serviciile medicale proaste şi foarte scumpe, necesitatea copilului unic de a îngriji la bătrâneţe patru bunici, îi constrânge pe mulţi locuitori ai capitalei să muncească neîntrerupt. În oraşul cu cei mai mulţi milionari din lume, noi am întâlnit o doamnă care ne-a transportat noaptea contra cost cu microbuzul şcolar pe care ziua îl conducea ca să ducă copiii la şcoală.

O excursie în aerul marţial al Beijingului este probabil o excursie în viitor. Trebuie spus însă că Beijingul nu este China, o ţară continent care păstrează diversităţi multiple în pofida eforturilor unificatoare ale guvernului central. Din Beijing, cinci ore petrecute într-un tren de mare viteză, înspre sud, te poartă în metropola Shanghai. E o translatare de la solemn la impresionant şi pitoresc totodată. Situat la confluenţa a trei fluvii care se unesc înainte să întâlnească oceanul, Shanghai adună mult mai multe superlative decât capitala. Este, după unii indicatori, cel mai populat oraş din categoria celor prospere (24 de milioane de locuitori), este un centru global financiar şi de transport, portul său container fiind cel mai mare din lume. În plus e un oraş viu, cu arhitectură pe alocuri de secol al XIX-lea, din epoca umilinţelor de tip colonial la care a occidentul a supus China. Luând-o la pas pe celebra faleză pietonală Bund, treci pe lângă muzee şi clădiri istorice, amintind trecutul artistic şi boem al „Trandafirului Asiei”. Dincolo de apă, pluteşte imaginea futuristă a centrului de afaceri cu turnuri metalice sau de sticlă care străpung smogul gălbui de deasupra oraşului ca nişte vapoare scufundate. Barje întunecate plutind în derivă laterală pe fluviul de culoarea argilei ca să vireze către Ocean închid spectacolul acestei lumi tehnologice de o frumuseţe enigmatică. (Oraşele înfăţişate în ultima serie Star Wars par să se fi inspirat din arhitectura sci-fi a Shanghaiului).

Străzile din Shanghai sunt şi ele un spectacol. Regulile de circulaţie sunt relaxate, printre maşini şi oameni deopotrivă făcându-şi loc mulţimi de biciclete şi scutere. În Shanghai, China întâlneşte Asia, cu mirosurile şi culorile sale. E o zarvă vie, reconfortantă după aerul marţial al Beijingului. Simţi apropierea oamenilor, aşa cum se întâmpla cu ani în urmă şi în capitală. Cum aveam să aflu, această intimitate plăcută include şi costuri neaşteptate.

În ultima noapte am ieşit, ca de obicei, să întâlnesc fantomele râului. Aleea pietonală care dă în Bund, delimitată de magazine occidentale luxoase, închise acum, era aproape pustie. Lipseau îndemânaticii şi insistenţii vânzători stradali cu obiectele lor zburătoare; puţine şi ele, „mămicile” care te îmbiau la masaj erotic şi fetele, de obicei, nerăbdătoare să te însoţească la hotel dădeau semne că au obosit. Trei dintre ele încă aveau energie şi m-au înconjurat lasciv chemându-mă în veselia lor de iele jucăuşe. Nu le-am urmat, s-au îndepărtat râzând.

Am constatat că m-au buzunărit când să-i plătesc găluştele cu carne bătrânei care prăjea la foc în piaţeta din faţa modernului Grand Hotel Shanghai. Nu mai aveam bani deloc, dar eram ultimul client, venise şi un tânăr care îi împacheta bătrânei cuptorul improvizat. Bătrâna a părut să-mi înţeleagă semnele. A obţinut întâi aprobarea de la un vârstnic îmbrăcat cu un costum din perioada comunistă, posibil un supervizor al comerţului şi prostituţiei stradale care ştia de păţania mea, apoi a zâmbit ştirb şi mi-a dat o porţie mare de găluşte fierbinţi. A adăugat şi nişte tofu.

Am mâncat toate astea în camera de hotel într-o stare de bună dispoziţie. Întâmplarea purta un crâmpei din China vie pe care o întâlnisem cu decenii în urmă. La televizor rula un film alb negru din seria filmelor antijaponeze. Comuniştii urcau pe frânghii o faleză înaltă sub conducerea unui flăcău înalt şi flegmatic, care mesteca gumă. Au căzut în spate şi i-au măcelărit pe tunarii japonezi, după care au întors tunurile spre infanteriştii inamici şi i-au ciuruit până ce aceştia să se dezmeticească şi să pornească la contraatac. La sfârşit, eroii chinezi au distrus tunurile, tânărul înalt a efectuat o plecăciune în semn de batjocură, şi s-au retras pe frânghii în jos. Final de film, finalul vizitei mele într-o ţară renăscută, aveam să aflu ulterior, prin mobilizarea mândriei naţionale în competiţia cu inamicul de secole, Japonia.

Dacă nu schimbăm direcţia, vom sfârşi probabil exact acolo unde am început (proverb chinezesc),

În 1977, la întoarcerea din al doilea exil, din care scăpase cu viaţă protejat de Armata Populară, Deng Xiaoping a rostit un discurs în care a enunţat temele care au formulat temelia dezvoltării Chinei până la statutul actual de superputere economică. Deng a repus în drepturi forţele istorice ale Chinei afirmând că e momentul ca ţara să ia faţa Japoniei printr-o dezvoltare accelerată, cum s-a petrecut în ţara vecină şi neprietenă în perioada Restauraţiei Meji. În viziunea lui Deng, dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei este cheia pentru înfăptuirea modernizării şi pentru asta e nevoie să se acorde o atenţie specială educaţiei. (Şi furtului de tehnologie occidentală, dar asta nu a spus cu voce tare). Meritul, gândirea independentă şi creatoare, trebuiau să înlocuiască corectitudinea ideologică. La îndemnul lui Deng pentru reformă şi deschidere, Comitetul Central al PCC a admis iniţiativa privată în agricultură. Ţara a fost descentralizată şi s-au dat competenţe extinse regiunilor. La început în zone economice speciale, şi apoi în tot multe regiuni, au fost acceptate şi stimulate investiţiile străine. Cu excepţia regulii de neclintit a dominaţiei partidului unic (alternativa ar fi anarhia, spunea Deng), el a lansat China pe un ritm al reformelor care a contrazis toate temerile sau estimările privind sustenabilitatea lor. Chiar dacă a refuzat să ocupe cele mai înalte poziţii din ierarhia de partid şi a abandonat cultul personalităţii, Deng a forţat în permanenţă limitele şi reuşit să îndrume partidul şi ţara în direcţia creşterii prosperităţii prin eliberarea forţelor pieţei în cadrul unei economii planificate sectorial. Astăzi, aşa-zisul „socialism cu trăsături chinezeşti” mai păstrează din comunism doar titulatura partidului unic. Visul comunist nu a fost înlăturat, doar „împins” câteva zeci de generaţii până când bunăstarea generală va duce la egalitate. În China, trecutul şi viitorul se contabilizează în milenii.

China de astăzi, a cărei regiune de coastă este cea mai dezvoltată economic zonă a lumii, este moştenirea lui Deng Xiaoping. Din 1978, anul în care au demarat reformele într-o Chină devastată de foamete şi epuizată de teroarea Revoluţiei Culturale, PIB-ul ţării a crescut cu o rată medie apropiată de 9 la sută. În timpul primei mele vizite, în 1995, Partidului Comunist încă avea obiectiv ca fiecare chinez să aibă zilnic la masă un bol de orez. Astăzi, se estimează că 400 de milioane de oameni au ieşit de atunci efectiv din foame. Iar alte 1,2 milioane de chinezi au intrat în casta milionarilor în dolari.

China este astăzi, după unii indicatori, prima economie a lumii. Eliberate de dogmatismul maoist, talentul inovativ, disciplina şi calităţile de negustori ale chinezilor, care au ridicat în perioada evului întunecat al Occidentului cea mai avansată civilizaţie tehnologică a lumii, sunt astăzi motorul renaşterii economice a Chinei. Forţa sa economică o fac astăzi indispensabilă comerţului internaţional şi, inevitabil, o aduc în competiţie cu liderul mondial. Rolul mobilizator în etapa a doua de dezvoltare ca mare putere a Chinei nu îi mai revine duşmanului tradiţional Japonia, ci celei mai mari puteri a lumii, Statele Unite.

Cum va evolua în următorii ani relaţia de dependenţă şi concurenţă dintre SUA şi Republica Populară Chineză? Întâi de toate, chiar dacă aşa cum vom vedea mai jos, păstrează deschise opţiunile militare în regiune, SUA dau semne că se retrag din rolul de principal actor economic. Unul dintre primele decrete semnate de Donald Trump a anulat participarea SUA la acordul de liber schimb negociat de administrația Obama împreună cu alte 11 state, printre care aliații Australia și Japonia. Retrăgând SUA din PTP, după cum a promis în campanie, Donald Trump este acuzat că „a oferit Chinei o pârghie enormă de influenţă” (CNN) lăsând cale liberă proiectului de liber schimb al Chinei – Parteneriatul de Liber Schimb Regional – negociat în acest moment cu India, Japonia, Australia și națiunile din Asia de Sud-Est.

Dacă va rămâne consecvent vorbelor din campanie, preşedintele american va compensa avantajele acordate Chinei cu restricţii impuse exporturilor chinezeşti. E o perspectivă luată în calcul de liderii chinezi şi deloc măgulitoare pentru postura de lider al Statelor Unite. De-a lungul ultimelor două secole, superputerile economice ale lumii au militat pentru comerţ deschis: Anglia, în secolul XIX şi SUA în secolul XX. La modul simbolic deocamdată, China se poziţionează următoarea pe listă. Într-un discurs la Davos, preşedintele Xi Jinping a descris China drept un cetăţean global responsabil dedicat intensificării globalizării ca sursă de prosperitate. „Să practici protecţionismul este la fel cum te-ai închide într-o cameră întunecată”, a declarat preşedintele chinez. „Vântul şi ploaia vor fi ţinute la distanţă, dar la fel aerul şi lumina. Nimeni nu are de câştigat dintr-un război comercial”.

Liderul chinez şi-a înfrumuseţat discursul cu metafore, dar în prefiguratul război cu SUA, la miza care este în joc, poezia va lipsi. China pregăteşte un set de măsuri care să atenueze şocul măsurilor protecţioniste de pe piaţa americană. Foloseşte în primul rând ceea ce are în exces: bani pentru investiţii. Guvernul chinez a alcătuit un plan de investiţii de 500 de miliarde de dolari pentru extinderea la nivel naţional a liniilor de tren de mare viteză. Este de asemenea în discuţie ridicarea în sudul ţării a unui megalopolis de 80 de milioane de locuitori care să disloce marea majoritate a satelor şi oraşelor din regiune.

Investiţiile de stat şi exporturile au alimentat motorul economic chinezesc vreme de trei decenii. Dar, din momentul în care cererea la nivel global a dat semne că nu mai creşte ca înainte, China şi-a redus dependenţa de exporturi şi s-a concentrat pe încurajarea pieţei interne. Din 2015, consumul domestic din China a ajuns să reprezinte două treimi din PIB-ul ţării, fapt care o protejează parţial de măsurile protecţioniste luate (dacă vor fi luate) de administraţia americană. Iar piaţa internă are potenţial: populaţia Chinei este cât cea a SUA, Uniunea Europeană, Rusia şi Japonia la un loc. Un exemplu în cifre: compania Alibaba, fondată de un fost profesor de engleză şi, între altele, amic de altfel cu preşedintele Trump, a vândut anul trecut de Single s Day, 11 noiembrie (data care cuprinde doar cifra unu rezonează cu copilăria singuratică a chinezilor născuţi în perioada politicii copilului unic ajunşi acum la maturitatea de consum) în valoare de 20 de miliarde de dolari. Vânzările Alibaba de Single s day au depăşit  de trei ori valorile cumulate de Black Friday şi Cyber Monday în Statele Unite.

Într-un război comercial cu China, exporturile chinezeşti vor fi desigur afectate. SUA este cel mai mare partener comercial al Chinei. Exporturile de mărfuri chinezeşti pe piaţa americană reprezintă 386 de miliarde de dolari. Dar şi companiile americane ar putea pierde unele dintre pieţele cu cele mai rapide dezvoltări, dacă China impune ca represalii tarife vamale asupra bunurilor americane sau introduce măsuri pentru a ţine departe firmele din SUA (Quartz). SUA au exportat în China, în 2015, mărfuri în valoare de 113 miliarde de dolari. China este a treia mare piaţă de export pentru SUA, după Canada şi Mexic, şi destinaţia cu cea mai rapidă creştere.

Contrar intenţiilor, președintele Trump ar putea înlesni calea Chinei spre poziţia de lider al comunității economice internaționale, mai mult decât ar putea face asta chinezii înșiși. Războiul comercial declanșat de Trump cu China şi răceala pe care o transmite în relaţia cu Uniunea Europeană ar putea apropia Europa de Asia. Unde s-ar plasa România în caz că acest lucru se va întâmpla? Nu în cea mai bună poziţie. „Pierderea relaţiei privilegiate cu China a fost una din deciziile greşite luate de România din şirul multor altora care au pornit de la ideea că tot ce a fost în perioada comunistă a fost dăunător”, afirmă sociologul Lavinia Betea. În 25 de ani, România a închis o buclă care a pornit de la o relaţie de schimburi consistente, o reală prietenie şi încredere (primele contacte sino-americane angajate în mare secret în anii 70 faţă de Moscova au fost stabilite inclusiv pe canale româneşti; în 95, încă, preşedintele Jiang Zeming, era vorbitor de română şi un admirator al poeziilor eminesciene) ajungând la răceală, chiar impoliteţe. Reacţionând la obstrucţiile suferite de investitorii care testau piaţa românească, chinezii au refuzat să-l invite pe preşedintele Băsescu la Expoziţia Mondială de la Shanghay, astfel că doamna Udrea a plecat neînsoţită. Politica de închidere a uşilor în nasul investitorilor chinezi continuă şi în mandatul succesorului domnului Băsescu. Toamna trecută, guvernul a scos din strategia energetică proiectul hidrocentralei Tarniţa Lăpuşteşti, investiţie de un miliard de dolari, considerată vitală timp de 40 de ani, reevaluată după ce caietul de sarcini a fost licitat doar de companii chinezeşti, cu toate că acestea asigurau şi finanţarea.

Când ai 10 paşi de făcut, 9 paşi sunt jumătatea drumului (proverb chinezesc)

Cei care profeţesc inversarea polilor de putere economică presupun că avântul extraordinar al Chinei din ultimele decenii va continua pe timp nedefinit şi că America va rămâne pe termen lung într-o stagnare relativă. Niciuna dintre premise nu este bătută în cuie. America a arătat în mai multe rânduri o capacitate unică de a depăşi momentele de impas. Pe de altă parte, miracolul chinezesc, după cum îi spune şi numele, ar putea avea un termen de valabilitate finit.

Modelul economic al Republicii Populare a dat semne de oboseală în ultimii ani. Pe măsură ce salariile au crescut, ţara a devenit mai puţin competitivă în raport cu statele din Asia de Sud-Est, care produc mai ieftin. Salariile în China au crescut, fapt care a stimulat consumul intern. dar a afectat exporturile. Inegalităţile sociale flagrante, absenţa sistemului de protecţie socială, nemulţumirea legată de poluare şi corupţia generalizată sunt provocări serioase. Vântul de panică pe bursa din Shanghai din 2015 a dat emoţii lumii întregi. Evoluţia demografică va amplifica dificultăţile. Populaţia Chinei are una dintre cele mai rapide rate de îmbătrânire din lume. Până în 2030, numărul locuitorilor din zonele rurale cu vârste între 20 şi 29 de ani va scădea la jumătate faţă de nivelul actual. În noua conjunctură, China nu mai poate pretinde să fie atelierul lumii şi trebuie să facă o schimbare de proporţii ca să se transforme în atelierul de creaţie al lumii. Ceea ce nu este de necrezut. Ar însemna doar să aducă în actualitate forţele inovatoare ale unui popor care a dăruit lumii în perioada sa de prosperitate şi supremaţie culturală şi de civilizaţie tiparul, praful de puşcă, scara de şa, poarta de ecluză, cureaua de transmisie. ceasul mecanic, roata de tors, podurile suspendate pe lanţuri de fier, tehnicile de forare la adâncime.

Bogăţia nu dă naştere la defecte, ci le face cunoscute, proverb chinezesc

Dacă îşi menţine fenomenalul ritm de dezvoltare, este doar o chestiune de timp până când China va deveni principala putere economică a lumii. Pentru acest scop şi pentru ca ţara să redobândească grandoarea vechiului imperiu, conducerea de la Beijing sacrifică în parte prezentul. Mediul, sănătatea publică, comori culturale şi tradiţii milenare resimt efectele modernizării accelerate.

Poluarea sufocă marile oraşe. Ca să-şi alimenteze dezvoltarea, China consumă jumătate din cărbunele produs în lume şi obţine astfel peste 70 la sută din energie. Beijingul se încălzeşte aproape exclusiv cu cărbuni. Din pricina caracteristicilor geografice – oraşul este înconjurat pe trei laturi de munţi – fumul nu se ridică întreaga iarnă. O treime din an, aerul în capitala Chinei este irespirabil. Zilele pe care le-am petrecut acolo în noiembrie anul trecut au fost blânde, cu soare şi aer curat. Chiar şi aşa puţinii trecători purtau măşti de protecţie facială. La două zile după ce am luat-o spre mai pitorescul sud, vremea s-a răcit. Când marile centrale flămânde de cărbune au pornit, în oraş s-a dat cod roşu. Şcolile s-au închis, oamenii au fost sfătuiţi să nu iasă din case şi au primit scutire de a merge la serviciu.

În ce priveşte poluarea, Beijing egalează situaţia Londrei de acum 70 de ani când capitala Angliei îşi producea energia tot prin arderea cărbunilor. Într-o singură zi, din anul 1952, s-a estimat că 12.000 de oameni au murit în Londra din pricina poluării, obligând autorităţile engleze să acţioneze decis şi să elimine cărbunele din procesul de producere a energiei. Lucrul acesta nu se întâmplă deocamdată în Beijing. În schimb, s-au luat măsuri de reducere a traficului înainte ca ele să fie adoptate în tot mai multe oraşe europene. Transportul electric este încurajat şi puternic subvenţionat, chinezii fiind în acest moment lideri mondiali, mai ales în privinţa costurilor de producţie. Vorbeam de biciclete şi scutere electrice, acestea sunt foarte ieftine, dar pe străzile din Beijing vezi şi multe maşini electrice funcţionale care pot fi cumpărate cu mai puţin de 5000 de dolari. Transportul în comun este electrificat, cu troleibuze, autobuze şi vehicule hibrid: troleibuze care îşi ridică şi coboară antenele, alimentate de baterii reîncărcabile pe porţiunile de traseu neelectrificate.

Putem presupune că, în timp, problemele legate de poluare se vor diminua pe măsură de cărbunele va pierde din ponderea pe care o are în obţinerea energiei. Dar dezvoltarea accelerată presupune şi pierderi care nu mai pot fi recuperate. Limba chineză, cu multiplele sale dialecte şi, mai ales, scrierea chinezească reprezintă unul din cele mai complexe sisteme lingvistice din lume. Această bogăţie culturală e pe cale să se risipească din zel utilitarist şi uniformator.

Peste 90 la sută dintre chinezi vorbesc limba poporului Han, ceea ce o face limba nativă cea mai vorbită de pe pământ. Însă ea cuprinde dialecte atât de diferite încât oameni din provincii diferite nu se pot înţelege. Cuvintele pot fi aceleaşi în toate dialectele, dar tonul cu care sunt rostite şi ordinea lor sunt atât de diferite încât devin ininteligibile. Chineza este un limbaj tonal, dialectul are patru sau uneori nouă tonalităţi de bază. Fiecare ton conferă un alt înţeles. (De aceea, pentru un străin, e deconcertant să descifrezi starea de spirit a interlocutorului chinez, obişnuit fiind să o evaluezi după tonul folosit în conversaţie). De asemenea nu există conjugări ale verbelor şi nici declinări, cuvintele nu se modifică niciodată şi raporturile gramaticale între ele se exprimă prin topică şi prin anumite auxiliare. Acestea sunt esenţiale pentru a înţelege contextul. Atât că ele diferă mult între regiuni. De aceea, într-un efort de a uniformiza limba pe întreg teritoriul statului chinez, mare cât un continent, autorităţile comuniste au impus utilizarea exclusivă a limbii vorbite în Beijing, eliminând dialectele care constituie identităţi regionale. Mandarina, sau limba comună, este predată în şcoli, este vorbită obligatoriu în administraţie, instituţii şi în mass media. Toate filmele sunt vorbite sau dublate în mandarină. Singura rămasă încă în bătălie este cantoneza; pentru păstrarea ei în emisie la televiziunea locală populaţia din Canton, a treia metropolă a ţării, a ieşit în stradă. Dialectul cantonez este vorbit şi în teritoriul autonom Hong Kong.

Scrierea chinezească este şi ea obiectul unor intervenţii ireversibile. Spre deosebire de vorbire, unde cuvintele pot suna foarte diferit, atunci când sunt scrise, ele înseamnă cam acelaşi lucru în toate dialectele. De aceea, filmele nu sunt doar dublate, ci şi titrate, astfel încât privitorii, chiar dacă sunt vorbitori de dialect, să le înţeleagă citind scrisul. Atât că ceea ce ei citesc este o scriere nouă şi simplificată introdusă de guvern în urmă cu 60 de ani. Chineza tradiţională are 50.000 de caractere şi este extraordinar de complexă, ceea ce o face greu de învăţat. În încercarea, reuşită de altfel, de a îmbunătăţi numărul oamenilor ştiutori de carte, guvernul a simplificat câteva mii de caractere din fondul lexical uzual, făcându-le mai simplu de învăţat. De asemenea, a uşurat scrierea folosind un singur caracter simplificat în locul mai multor caractere elaborate. Această abordare utilitaristă şi-a atins scopul şi în decursul a două generaţii China a devenit ţara cu una dintre cele mai înalte rate ale alfabetizării. Dar bogăţia şi complexitatea scrierii chinezeşti, o valoare culturală unică, e pe cale să se piardă.

În 1995, până şi pe pereţii faimosului pe atunci restaurant al partidului din Beijing erau înrămate peste 20 de ideograme frumos caligrafiate, toate exprimând diferite sensuri ale cuvântului armonie. Astăzi, în China continentală, scrierea tradiţională este limitată prin lege la scopuri ceremoniale şi pentru literatură istorică. Totuşi, chinezii sunt atât de legaţi de antica artă a caligrafiei, încât uneori ignoră legea şi folosesc scrierea tradiţională inclusiv pentru reclame şi logouri. Câteodată şi indicatoarele rutiere sunt inscripţionate în ambele sisteme de scriere.

Scrierea simplificată este o ilustrare a modului cum China îşi pierde inima în remarcabilul, dar şi costisitorul, program de modernizare. În încercarea de a o proteja de la dispariţie, Taiwanul a solicitat statutul de Patrimoniu Mondial pentru scrierea chinezească tradiţională.

Păstrându-şi titulatura de ţară comunistă, China de astăzi este desigur mult mai liberală decât în perioada regimului de teroare maoist. Prin comparaţie cu supravegherea brutală din perioada maoistă, chinezul de astăzi simte că trăieşte într-o ţară liberă. Avansul economic a condus la o sofisticare a programului de control social exercitat de statul chinez, atât în privinţa locuitorilor cât şi a vizitatorilor. Dar asta nu l-a făcut mai puţin eficient în interior şi agasant pentru cei veniţi din afară. Ca străin, faci cunoştinţă cu mania controlului oficialilor chinezi când eşti pus să detaliezi programul vizitei tale  în faţa unui funcţionar al ambasadei. „Ai aflat cum te scoate din minţi conversaţia de la ghişeu cu un funcţionar chinez”, mi-a spus un prieten după ce i-am relatat momentele enervante din timpul obţinerii vizei. China a redat funcţionarilor săi importanţa socială existentă în ordinea confucianistă, ceea ce pentru un neconfucianist însemnă o luptă a răbdării din care nu poţi ieşi decât învins. Lângă mine, doi tineri antreprenori români care manufacturau ceasuri inteligente în China au fost şicanaţi şi aduşi la exasperare până la ora închiderii consulatului, invitaţi fiind să revină. (Trebuie spus, în apărarea dreptăţii, că ambasada României din Beijing, în continuare ca o relicvă a prieteniei pierdute, cea mai mare clădire de ambasadă din Beijing, acordă vize după un timp mediu de aşteptare de o lună).

Autorităţile chineze justifică măsurile de supraveghere exagerând pericolul reprezentat de populaţia de religie musulmană din nord-vestul ţării, acolo unde au loc, când şi când, atacuri sau ameninţări cu bombe. Pentru ca pericolul terorist să pară fie mai convingător, camerele de hotel din marile oraşe includ în debara măşti de gaze. Indiferent de cauza care o generează, obsesia autorităţilor de a avea sub control mişcările cetăţenilor străini este dusă la îndeplinire. În orice aeroport din China eşti fotografiat la intrarea în ţară înainte de a ţi se înapoia paşaportul. Mecanismele de recunoaştere facială te pot astfel localiza rapid cu ajutorul milioanelor de camere care formează imensul aparat de tip Big Brother care împânzeşte ţara. Mai nou, guvernul a anunţat amprentarea cetăţenilor străini la intrarea în China.

Supravegherea vizuală şi cibernetică nu îi vizează doar pe străini. Ea s-a intensificat după venirea la putere a preşedintelui Xi Jinping în 2012. Un admirator al lui Mao şi o personalitate foarte populară după ce a pornit o amplă campanie anticorupţie, Xi a resuscitat marxismul pur şi a decis să reprime mai sever manifestările contestatare. Accentele critice sunt ignorate dacă sunt exprimate în spaţiu privat, însă ele nu sunt permise în public şi sunt pedepsite dacă pot fi asimilate unei forme de rebeliune. Presa, la fel şi internetul, sunt strict controlate. Se vorbeşte că 6 milioane oameni lucrează în aparatul de supraveghere cibernetică, de control şi cenzură al statului, înăbuşind orice voce distonantă. Cele mai numeroase comentarii din online sunt creaţiile conforme ideologic ale acestei armate de propagandă.

Prin măsurile luate, între care şi stimularea orgoliului şi a naţionalismului chinez, preşedintele Xi, promite liniştea socială necesară continuării dezvoltării. Numeroşi occidentali sunt sceptici însă că economia chineză îşi va putea menţine cifrele ameţitoare de creştere fără ca societatea să dorească o deschidere mai pronunţată. „Orice încetinire a economiei Chinei, aşa cum ea deja se vede, creşte riscurile de agitaţie socială”, explică diplomatul şi universitarul român Valentin Naumescu. „Ideea că totul se poate rezolva prin intervenţia în forţă a autorităţilor care pot înăbuşi orice formă de nemulţumire eu nu cred că este valabilă – explică el. „Voi contrazice din start pe cei care spun că experimentul mixării comunismului cu economia de piaţă poate continua la nesfârşit, că «este o altă cultură»”, «chinezii se mulţumesc cu puţin», «sunt fericiţi cu un bol de orez» etc. Acestea sunt poveşti de acum cincizeci de ani, din lumi închise. E suficient să-i vezi pe chinezii din America de Nord, de exemplu, cât de mult apreciază luxul, atunci când ajung să şi-l permită, ca să nu mai crezi inepţia că ar exista două categorii de oameni: unii care vor să fie liberi şi bogaţi, şi alţii care vor să fie lipsiţi de libertăţi şi săraci”.

Supravieţurea în fruntea statului a partidului comunist este condiţionată de necesitatea ca economia să continue să crească şi să genereze locuri de muncă. Sunt, precum spuneam, semne că modelul economic chinez dă semne de oboseală. Dar mai îngrijorătoare sunt inechităţile şi inegalităţile sociale flagrante pe care acesta le-a produs. Într-adevăr, în ultimii 20 de ani, până la resurecţia ideologică din timpul noului preşedinte, singurul lucru comunist din China era titulatura partidului unic. Clivajul dintre bogaţi şi săraci s-a adâncit în fiecare an. În timp ce numărul îmbogăţiţilor proveniţi dintre membrii familiilor fruntaşilor comunişti sau dintre cei care au făcut afaceri cu statul mituind funcţionarii statali sau regionali creşte în fiecare an, sute de milioane de oameni muncesc şi trăiesc în condiţii de ev mediu. „Socialismul cu caracteristici de tip chinezesc” cum a fost el numit, în fapt un tip de economie centralizată, în care marile corporaţii abonate la comenzile de stat prosperă fără limitările legilor antitrust existente în ţările capitaliste, are meritul de a fi scos din sărăcie peste 400 de milioane de oameni. A creat însă o nomenclatură financiară detestabilă. Conform unui studiu al Universităţii din Beijing, 1 la sută dintre cele mai bogate cupluri din China controlează mai mult de o treime din bogăţia ţării. Pe străzile din Beijing, vlăstarele aceste noi nomenclaturi, prinţii roşii cum au fost botezaţi, turează motoarele unor bolizi de lux provocând accidente stânjenitoare pentru partid, cum a fost cel din 2012 când a murit la volanul unui Ferrari fiul principalului colaborator al fostului preşedinte chinez Hu Jintao. E adevărat că, după declanşarea campaniei anticorupţie, superbogaţii şi-au mai pitit caii putere. bolizii şi limuzinele şi mulţi îşi pregătesc căile de fugă în străinătate.

Pentru un stat intitulat comunist este de neînţeles şi indiferenţa faţă de nevoile individuale ale oamenilor. În jur de 200 de milioane de chinezi trăiesc cu mai puţin de 1,25 de dolari pe zi. Serviciile de sănătate sunt scumpe şi proaste, protecţia socială este inexistentă, sindicate afli doar pe hârtie. Din acest punct de vedere, conducătorii Chinei se conformează anecdotei care spune că un marxist este cineva care iubește omenirea în grupuri de câte un milion sau mai mult.

De aceea, dacă în China va izbucni revolta socială anticipată de analiştii occidentali, cel mai probabil ar fi una a proletariatului împotriva aparatului corupt de partid, una pentru revenirea la o societate de tip egalitarist şi nu una pentru drepturi şi libertăţi. Superbogaţii Chinei, intelectualitatea şi clasa de mijloc în creştere par să fie mulţumiţi să savureze accesul proaspăt la bunuri şi tehnologii, chiar dacă e însoţit de un regim de supraveghere. Într-un stat în care „ascensorul social” nu funcţionează, copiii acestei noi nomenclaturi, a partidului şi banului, se vor regăsi în nomenclatura de mâine, cu slabă apetenţă pentru modificarea organizării sociale.

În acord cu năzuinţele categoriilor lăsate în urmă de o dezvoltare economică Preşedintele Xi pare să conștientizeze pericolul polarizării excesive a ţării. De la venirea la putere, el supervizează o amplă campanie anticorupţie. Peste un milion de membri ai partidului au primit diverse sancţiuni în cadrul acestei campanii, suspectată că îi foloseşte preşedintelui şi pentru a-şi elimina opozanţii politici. Dar campania sa anticorupţie, chiar dacă este denunţată a fi bazată „pe un sistem de detenţie violent şi ilegal” şi, de asemenea, accentul pus pe dezvoltarea zonelor sărace l-au făcut foarte popular pe liderul chinez. Unitatea naţională este importantă pentru chinezi care încă sunt dispuşi să facă sacrificii. Armonia socială este greu de realizat într-o ţară unde zonele de coastă se află la nivelul şi chiar deasupra societăţilor avansate, iar interiorul ţării cuprinde câteva dintre regiunile cele mai înapoiate din lume. Dacă va dori să cu adevărat să ajungă o superputere a lumii, China va trebui să depăşească toate aceste provocări şi, mai ales, să propună o civilizaţie alternativă. Deocamdată, ea nu poate genera o superioritate ideologică, este doar o superputere orientată spre profit.

Doi tigri nu pot împărţi acelaşi deal (vorbă a lui Mao Zedong)

Nu poţi trezi un om care se preface că doarme. Aşa sună un vechi proverb chinezesc, parte din învăţătura taoistă care spune că oamenii superiori, chiar dacă sunt înzestraţi cu calităţi, virtuţi şi comori, le ţin ascunse şi prezintă un chip simplu şi lipsit de vanitate. Mai mulţi autori occidentali interpretează modestia cu care China acţionează astăzi în politica internaţională din perspectiva acestei viziuni. Tot ei avertizează însă că, inevitabil, China va înceta să-şi „ascundă strălucirea” şi va revendica rolul de superputere mondială, ameninţând preeminenţa americană. Iar trezirea din amorţire a dragonului chinezesc ar urma să aibă loc curând.

Primele semne care arătau că în China se dezvoltă un curent de opinie care spune că a sosit momentul să fie răzbunate secolele de umilinţă în relaţiile cu marile puteri tehnologice occidentale şi japoneză au apărut în timpul crizei financiare de la sfârşitul deceniului trecut. În timp ce lumea vestică era să fie pulverizată sub efectele crizei, China şi-a continuat dezvoltarea cu aceleaşi rate incredibile de creştere. Slăbiciunea Occidentului a fost văzută ca o recunoaştere a superiorităţii modelului economic chinezesc şi un indiciu că polul de proseritate global se mută în zona asiatică. Teza oficială la Beijing a rămas cea a „ridicării paşnice”, dar ea a început să fie contestată. Cărţi de mare succes, publicate cu bunăvoinţa cenzurii, au argumentat că s-a deschis o fereastră de oportunitate pentru China să-şi impună hegemonia între naţiunile lumii, ridicându-se în vârful civilizaţiei aşa cum a fost în perioada de glorie a imperiului. „Visul Chinei: gândire de mare putere şi poziţionare strategică în epoca postamericană”, cartea din 2010 a colonelului Liu Mingfu, chema la o redefinire a rolului Chinei în lume. Naţiunea chineză ar urma să dezvolte un spirit marţial, ţelul său ultim fiind să devină numărul unu în lume după înlocuirea Statelor Unite din poziţia de lider. “Dacă în secolul XXI, China nu reuşeşte să devină numărul unu în lume, să devină cea mai mare putere mondială, va regresa inevitabil”, scria Liu.

Trebuie spus că acest tip de analiză nu a fost exprimat în discursurile oficialilor chinezi, care au continuat să afirme că dificultăţile în plan intern cu care se confruntă nu permit Chinei să fie „arogantă şi infatuată” (vezi „Despre China”, de Henry Kissinger). Mai mult, după ce s-a constatat că Statele Unite şi-au revenit neanticipat de repede din criză, iar preşedintele Xi Jinping s-a concentrat pe frontul de luptă intern pentru a-şi consolida puterea, dezbaterile de acest tip s-au atenuat în mediile de elită chineze. Ele se reiau însă sub impulsul uraganului Trump, care ameninţă ţărmul şi mările Chinei.

Încă din 1998, teoreticienii republicani întocmeau un „proiect pentru un nou secol american” care anticipa că, în 2017, China va deveni principala ameninţare la adresa Statelor Unite şi recomandau acţiuni de stăvilire a acesteia. Nu ştim cum ar fi procedat preşedintele Bush în privinţa dosarului chinezesc dacă atenţia sa nu ar fi fost acaparată de conflictul din Orientul Mijlociu. Ulterior, administraţia preşedintelui Obama a evitat antagonismele cu Beijingul, a privilegiat relaţiile economice şi extinderea mecanismelor de consultare între cele două ţări pentru a depăşi diferendele. Noul preşedinte republican Donald Trump va abandona cel mai probabil această viziune, urmând să se declare mai puţin binevoitor faţă de China decât predecesorul său democrat (a făcut deja o astfel de afirmaţie faţă de Iran). Politica sa este rezumată de o afirmaţie a lui Henry Kissinger, arhitectul normalizării relaţiilor cu China, sfetnic al lui Trump, şi un adept cinic al politicii de dezbinare în interesul SUA. „Trebuie să profităm de rivalitatea dintre Rusia și China. Acum avem nevoie de chinezi pentru a-i disciplina pe ruși. În viitor va fi invers“, spunea fostul secretar de stat, în 1972. Consecvent, Henry Kissinger mediază în prezent, în numele lui Trump, noii termeni geopolitici ai normalizării relaţiei cu Rusia, ca o contrapondere la puterea în creştere a Chinei, potrivit mas media americane

Liderii chinezi au acum în faţă perspectiva unei preşedinţii mai ferme a Statelor Unite. Dar va ceda Xi Jinping unor politici de forţă? Probabil că nu. Politicile sale de până acum au fost gândite să sporească angajamentele globale ale Chinei şi să crească puterea militară de apărare a intereselor naţionale. Armata chineză trece printr-o perioadă intensă de modernizare şi întărire a potenţialului militar de descurajare, la fel şi în privinţa celui ofensiv. Industria chineză de apărare a evoluat de la a copia armament vestic sau sovietic către prototipuri care combină tehnologie furată din străinătate cu elemente originale. Încă din 2006, China a demonstrat că este capabilă să doboare sateliţi militari şi de comunicaţii, în absenţa cărora războiul modern devine dificil de purtat. De asemenea, a avansat în vârful ierarhiei tehnologice cu aşa numita rază ucigaşă, o armă cu microunde care bombardează ţinta cu pulsaţii energetice care interferează cu circuitele electronice, provocând oprirea radarelor, sistemelor de comunicaţii şi de control. În privinţa tehnicii convenţionale, chinezii, care au cea mai numeroasă armată din lume, contează şi pe cel mai mare număr de tancuri (chiar dacă multe învechite). În prezent, China a înaintat în fabricaţie o nouă generaţie de avioane şi sisteme de rachete, dezvoltă un program propriu de construire a portavioanelor şi a altor tipuri de nave militare şi posedă o flotă de submarine diesel capabile să se apropie de ţintă fără să fie detectate.

Creşterea puterii navale a Chinei este un motiv de îngrijorare pentru americani. La fel cum teama chinezilor e că America urmăreşte o stăvilire a Chinei, îngrijorarea americanilor e că scopul Chinei este să alunge Statele Unite din Asia şi să controleze rutele comerciale. În acest context, preşedintele Trump se pronunţă pentru creşterea cheltuielilor de înarmare pe mare, spre deosebire de Barack Obama care le-a redus. Dincolo de conflictul privind cele câteva insule revendicate de China în Marea Chinei de Sud, unde e posibil ca, în pofida retoricii, SUA să recunoască dominaţia Chinei, miza escaladării înarmării dintre cele două ţări este Taiwanul. China priveşte Taiwanul ca parte componentă a ţării, independenţa ei susţinută de SUA  fiind o ameninţare la adresa celor mai dezvoltate oraşe ale sale, toate situate pe coastă. De asemenea, liderii chinezi îl suspectează pe Trump că va sprijini o mai largă independenţă a Taiwanului, eventual denunţând principiul unei singure Chine, fapt care ar putea duce la mişcări separatiste şi în alte regiuni cum ar fi Honk Kong. De cealaltă parte, SUA au un angajament politic, dar şi sentimental faţă de Taiwan, o insulă care a dezvoltat cea mai înaintată societate democratică din zonă. Dar Taiwanul este foarte greu de apărat împotriva unei eventuale agresiuni chineze fără o escaladare a conflictului până în zona de risc a războiului nuclear. Chiar dacă americanii se sprijină pe o superioritate militară incontestabilă, Taiwanul este astăzi vulnerabilitatea lor principală, la fel cum era Berlinul în anii războiului rece: „testiculul sensibil”, cum îl descria cu maliţiozitate fostul lider sovietic Hruşciov. Pe lângă terenul de înfruntare din Marea Chinei de Sud, Coreea de Nord este o altă arenă fierbinte unde cele două puteri îşi vor testa reciproc intenţiile în viitor. Deocamdată, se remarcă o intensificare a activităţilor provocatoare ale Chinei în ceea ce numeşte zona sa maritimă de interes urmate de contramăsuri navale luate de americani.

Chiar dacă din descrierea de mai sus apare că SUA şi China sunt condamnate să intre în coliziune, realitatea poate fi alta. După cum arată Michael Auslin într-un comentariu pentru Foreign Policy, acţiunile militare din ultimele săptămâni ale Chinei menite să intimideze aliaţi ai SUA din regiune sunt dictate de o „combinaţie toxică de teamă şi încredere necalculată” şi pot înfierbânta situaţia. Dar există suficiente raţiuni pentru a crede că partea chineză va evita escaladarea şi că Donald Trump îşi va drege vocea când va înţelege, la fel ca predecesorii săi toate implicaţiile politicii de a se impune Chinei cu forţa. Un semnal în acest sens a fost dat în februarie, când cei doi lideri au discutat telefonic şi, pare-se, Donald Trump a spus că e de acord să onoreze politica „o singură Chină”. Mai plauzibilă decât escaladarea către un conflict deschis este angajarea părţilor în „războiul ascuns” pe care îl descria jurnalistul Anthony Dufour într-un documentar din 2007. Fiecare ţară este prea mare şi cu conştiinţă istorică şi mesianică prea mare pentru a o domina pe cealaltă. Modul în care cele două ţări continent vor şti sau nu să iasă din logica rivalităţii inerente care în trecut a condus la războaie nimicitoare va scrie istoria secolului nostru.