1
2
3
4

Capitalismul este astăzi o realitate şi în acelaşi timp o utopie. Realitate presantă în lume, un fel de tabu în România. Cum spunea un american, este mai uşor să vorbim despre sfârşitul lumii decât despre sfârşitul capitalismului. Pare un fel de stadiu ultim al evoluţiei sociale şi politice, un fel de împărăţie a Domnului pe pământ. În orice caz, un fel de societate ideală, cu toate crizele care se înmulţesc. În România, în ultimii ani, echipa de la Critic Atac a început să furnizeze analize interesante şi demne de luat în seamă, dacă ar exista o piaţă a ideilor la noi, dar fiind declaraţi intelectuali de stânga, intelectualii dreptei nu intră în dialog cu aceştia. De altfel, a existat şi încă există în societatea noastră forţe de descurajare care taxează orice încercare de a pune sub semnul întrebării şi dezbaterii unele aspecte ale capitalismului cu formule standard: comunişti, totalitari, colectivişti sau simpatizanţi ai Rusiei roşii.

Nu voi dezvolta în acest spaţiu o polemică în acest sens şi nu din motive care ţin de lipsa de rezonanţă sau de lipsa pieţei ideilor, dar mă limitez să semnalez apariţia unor lucrări ale unor tineri analişti, lucrări de reflecţie critică asupra capitalismului sau reflecţiile lor în mişcarea ideilor ori în practica socială din România. Mă refer aici la lucrări ale lui Corneliu Ban[i], Alexandru Racu[ii], Florin Poenaru[iii], Alexandru Cistelecan şi Andrei State (coordonatori)[iv].

Un capitalism ciudat

Nicolae Ceauşescu declara, în 15 iulie 1989: „Capitalismul în România a apus pentru totdeauna”. Cum argumenta dictatorul cu doar şase luni înainte de prăbuşirea sistemului şi orânduirii pe care o credea veşnică: „Am acordat la această consfătuire o atenţie şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa se prezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă a făcut progrese uriaşe (aplauze). şi e posibil să ne întâlnim cu plopi şi cu răchite care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân şi va rămâne veşnic stăpân al destinelor sale, al bogăţiilor ţării! (aplauze, urale)[v].

De fapt, poate că Ceauşescu avea ceva dreptate. Nu era capitalism în România şi, dacă ar fi să fim riguroşi, poate că nici măcar nu a existat vreodată cu adevărat, în condiţiile în care o ţară preponderent agrară după doar câteva decenii de dezvoltare a ajuns să fie dată de către marile democraţii pradă de război sovieticilor. Cert este că, după 1989, s-a născut în România un capitalism ciudat, o copie imperfectă a sistemului capitalist occidental. S-a născut cu forcepsul, prin presiunile Occidentului, ale Băncii Mondiale sau FMI, în procesul de integrare în UE şi NATO. Este adevărat, capitalismul nostru are certificat de naştere semnat de Uniunea Europeană şi se numeşte „economie funcţională de piaţă”.

Suntem capitalişti cu patalama, chiar dacă unii cârcotaşi observă că ponderea statului în PIB este încă de 37%, că există vreo 40 de tipuri de ajutoare sociale şi, în multe judeţe din România, cel mai mare angajator este statul, prin instituţiile sale. Capitalismul nostru este încă dominat de marile companii, ceea ce nu pare a fi sănătos din perspectiva dezvoltării echilibrate a societăţii şi a economiei, în timp ce s-a dispensat de aproape 4 milioane de români, în deplinătatea forţei lor de muncă şi care rătăcesc prin Europa sau prin lume

Capitalismul românesc s-a născut nefiresc faţă de cel din alte societăţi. Micii întreprinzători din anii de după revoluţie au fost comercianţii care au valorificat oportunitatea unei pieţe puţin reglementate, puţin sau deloc impozitate şi au început comerţul cu Turcia sau cu alte vecinătăţi. Prin căpuşarea unor întreprinderi de stat sau resurse comune, acest capitalism de desfacere nu este cel care ar fi trebuit să fie, adică acel sistem de piaţă care produce bunuri şi servicii. Pornind cu sfârşitul, este uşor de observat că nici nu a crescut organic.

S-a născut astfel un sistem economic şi social hibrid, dar şi o societate ciudată, tot hibridă, unde foarte greu putem deosebi clar fenomenele de piaţă de trecutul socialist. Analizele vremii arată destul de clar care sunt trăsăturile noului capitalism românesc. Lucrul esenţial care se vede că lipseşte este chiar piaţa cu mecanismele ei economice. Structurile politice nu sunt autonome şi nici separaţia puterilor în stat nu acţionează, chiar dacă noua Constituţie de după revoluţie le trece pe acestea în textele, care rămân încă o vreme literă moartă. Economia este încă subordonată politicului, iar societatea civilă este cvasi-inexistentă. Societatea noastră a rămas blocată pentru o anumită perioadă de timp între socialism şi capitalism. Acestei nebuloase i s-a spus tranziţie, dar avea aspectul unei „treceri de la nimic spre niciunde” cum am scris într-un articol, după vreo 15 ani de la revoluţie.

Unii analişti vorbesc despre faptul că acest capitalism de tip dâmboviţean s-a născut prin privatizări frauduloase şi a continuat destul de mult timp ca un fel de rezervor pentru vechea nomenclatură, reciclată după câţiva ani în noua clasă de întreprinzători. Există şi argumentare pentru această analiză, dar nu este uşor de generalizat. Experienţa mea în administraţia centrală mi-a relevat o caracteristică importantă: capitalismul nostru este un „capitalism” al sindicaliştilor care continuă să aibă privilegii impresionante (inclusiv posibilitatea de a cumpăra pe nimic active ale statului). La „dure” negocieri cu guvernul, reprezentanţii patronilor sunt tot sindicalişti, în niciun caz nu se luptă cu ceilalţi. În organismele comune nu poţi să-ţi dai seama, după discursuri, care sunt cei din patronat şi cei din sindicate.

 Capitalismul românesc este… străin

În ultima vreme, o caracteristică a capitalismului autohton este cea după care capitalismul nostru nu mai este chiar românesc. În 2017, Institutul Naţional de Statistică (INS) ne anunţa că, în economia naţională (a României) funcţionează 44.575 de „grupuri de întreprinderi”. Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi, de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital. Interesant este că din cele 44.575 de grupuri de întreprinderi 5.308 sau 12% din total sunt rezidente sau controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale controlate din exterior.

La prima vedere, aceasta pare a fi o veste bună, capitalismul nostru s-a integrat marilor fluxuri de capital internaţional, chiar fără să vrea, prin dezvoltare naturală. Dacă privim dintr-un alt unghi, vom observa că nu avem o clasă a marilor capitalişti români, ceea ce poate crea disfuncţionalităţi majore, mai ales în situaţii de criză, când capitalurile se retrag de pe pieţele conexe, spre zona de unde au plecat, adică în ţările care sunt mari puteri economice.

Avem 70% capital privat în economie dar, cum demonstrează o lucrare recentă, semnată de Iulian Stănescu[vi], după un studiu al primelor 130 de companii româneşti în ordinea cifrei de afaceri, 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Un lucru este evident, dominaţia capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul românesc domină doar zonele periferice, zone instabile şi lovite frecvent de crize. Capitaliştii noştri au pierdut competiţia, dar mai ales nu sunt în zona înălţimilor de comandă ale economiei: finanţe, bănci, resurse naturale, energie.

 O copie?

Putem critica realitatea ultimelor decenii şi prin intermediul faptului că am imitat mecanic, cu mai multă sau mai puţină convingere un model de capitalism occidental, în absenţa unor mecanisme economice şi sociale adecvate: lipsa unor generaţii de antreprenori şi o cultură antreprenorială, lipsa pieţei, dar, mai ales, lipsa capitalului. Capitalismul nostru s-a construit nu pe baza deţinerii de capital, ci pe baza de status social, pe bază de influenţă sau de reconversie a unor poziţii de putere în vechiul regim în capital economic. Nu cred că putem vorbi despre un mecanism bazat complet pe corupţie sau relaţii, dar este clar că nu a existat o concepţie de reconstrucţie a instituţiilor, în aşa fel încât să poată arbitra competiţia corectă care să ducă la o construcţie sănătoasă a noilor componente productive, dar care să ţină cont şi de nevoile de dezvoltare socială. Statul a fost răstignit între agresivitatea neoliberală de limitare a acţiunii lui, dar mai ales a deposedării de resurse, şi o rezistenţă socială a populaţiei la schimbarea majoră a sistemului de proprietate şi de producţie, stimulate şi de forţele conservatoare sau naţionaliste.

România nu a venit în concertul statelor din UE cu un proiect propriu de dezvoltare; a fost mai degrabă pasivă şi a ajuns să aplice politicile unui schematic aquis comunitar, uniformizator, dar pentru care încă nu este nici astăzi pregătită. De fapt, reţetele promovate de Banca Mondială sau de FMI au adus o oarecare disciplină fiscală, dar rezultatele nu au condus spre dezvoltare, consideră destul de mulţi analişti. Unele terapii de şoc sau politicile de austeritate au creat un capitalism contabil, care a scăzut încrederea în proiectele politice sau în reţetele de dezvoltare.

Capitalismul fără capitalişti

O echipă de sociologi americani care a studiat acest lucru în ţările din Est a numit acest tip de societate „Capitalism fără capitalişti”. În fond, aceasta a fost cea mai importantă întrebare a primului deceniu, la care însă nu i s-a dat un răspuns ferm: se poate construi o societate capitalistă fără capitalişti? O lucrare colectivă semnată Cil Eyal, Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley[vii] a analizat modul în care societăţile din Estul Europei au fost obligate ca, după prăbuşirea regimurilor comuniste, să construiască capitalismul în lipsa unei clase de proprietari şi deţinători de capital care să fie un fel de burghezie, cum a fost cea de la începuturile capitalismului european, când acumularea de capital a creat o clasă nouă şi a schimbat, până la urmă, relaţiile sociale. Mecanismul a fost altul în Est, capitalismul nu s-a născut pe baza unei confruntări cu puterea, cu establishmentul, ci prin contribuţia establismentului care şi-a schimbat direcţia de acţiune, de la păstrarea puterii, la construcţia unei noi relaţii de putere în care şi-a conservat rolul. Într-o manieră diferită de fosta URSS, unde Ivan Szelenyi spune că avem „capitalişti fără capitalism”, în România am trăit paradoxul unei treceri planificate spre capitalism şi economie de piaţă, unde cea mai mare parte a reţetei a fost realizată în afara sistemului politic şi social românesc, prin organizaţii internaţionale, fundaţii, Banca Mondială, UE sau NATO.

Gândire blocată în religia pieţei. Câteva mituri şi iluzii colective

 E adevărat, tranziţia din ultimele decenii a fost şi este încă o perioadă înfloritoare pentru penetrarea oricărei ideologii anticomuniste sau prodemocratice. O bună perioadă am confundat capitalismul cu democraţia şi această confuzie încă se mai păstrează în cazul multor discursuri apologetice ale dreptei.

A fost perioada în care s-a produs o reconversie a capitalului social şi politic, materializat în poziţia în ierarhia socială, în capital economic. Acest lucru s-a păstrat chiar şi astăzi, după aproape trei decenii, deoarece în cea mai mare parte, liberalii români lucrează, în marea lor majoritate, la stat, iar capitalişti şi întreprinzători sunt mulţi dintre cei pe care presa îi numeşte baroni locali, adică clienţi sau membri ai Partidului Social Democrat. Avem în acest prim deceniu experienţa socială a unei transformări utopice, un fel de inginerie socială de construcţie a capitalismului şi economiei de piaţă[viii].

Religia pieţei a funcţionat şi încă funcţionează în promovarea capitalismului nostru. Dreapta noastră şi reprezentanţii ei au avut doar două soluţii politice la această tranziţie: privatizarea şi reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producţie, dar fără asumarea costurilor sociale de funcţionare a societăţii. Stânga s-a mulţumit să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. S-a limitat la a cere salariu minim, pensii mai mari, garanţii sociale pentru angajaţi. Am avut omniprezenţa religiei pieţei. Astăzi, religiile tradiţionale au fost înlocuite cu alte sisteme de credinţe şi valori. Cum spunea acum câteva decenii Karl Polanyi, economia a fost extrasă din societate, din ansamblul relaţiilor sociale. Consecinţele sociale ale economiei sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pieţei sunt prezentate ca „naturale”; intervenţia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piaţa este corectă, iar valoarea este corect şi întotdeauna reflectată în preţ. Stânga, dacă critică piaţa, devine eretică şi poate să fie pedepsită ca atare. Dumnezeul sau Alahul acestei religii a pieţei este piaţa financiară, iar bursele sunt templele sau bisericile unde se produce ritualul şi unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piaţa de capital sunt interpretate şamanic (pieţele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu ne-a dat un semn.

Confuzia dintre piaţă şi capitalism

Piaţa şi capitalismul sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca sinonime, deşi nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parţiale. Chiar şi Ion Iliescu, ayatolahul stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greşeală „ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. În general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoaşte piaţa ca fiind un criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă şi confuzia dintre piaţă şi capitalism. Dar să vedem diferenţele.

Piaţa este, într-adevăr, un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă şi atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate şi un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea mijloacelor de producţie de actori privaţi care caută să acumuleze şi să concentreze capital pentru a se pune la adăpost de concurenţă.

În 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson, pentru lucrările legate de teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. „Această teorie ne permite să distingem situaţiile în care pieţele funcţionează bine de cele în care pieţele funcţionează prost”, a afirmat Comitetul Nobel. Deci piaţa este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor şi nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi aşa, nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurenţei care, însă, oriunde în lume, nu fac faţă imaginaţiei şi presiunii celor care creează mecanisme imperfecte de competiţie.

Capitalismul conţine elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea şi concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor şi deci concurenţa perfectă. Piaţa şi capitalismul pot să intre în contradicţie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovaţia, competiţia, în beneficiul consumatorilor, capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenţa şi creează dezechilibre şi raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piaţă este o realitate astăzi, în epoca globalizării şi multinaţionalelor care au PIB-uri mai mari decât statele.

Intrăm prea uşor în această capcană de acceptare a capitalismului ca sinonim pentru piaţa perfectă. Piaţa este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieţei de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual în parteneriat cu operatori privaţi, este necesară.

Sectoarele educaţiei şi culturii, oricât se deschide piaţa, au funcţii publice pe care le poate îndeplini doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio şi televiziune au raţiunea de a exista indiferent cât de mult se diversifică oferta.

Fără ideologii. Alte mituri

Capitalismului nostru fără capitalişti şi fără producţie sau piaţă i se adaugă şi o altă lipsă. Este un capitalism fără ideologie, fără substanţă. Intelectualii români au difuzat până la refuz stereotipuri simpliste, iar dinspre universităţi nu a venit vreo ofensivă academică de natură să nască o dezbatere critică şi măcar o sofisticare a argumentărilor dreptei. Neocomunismul sau corupţia au fost singurele elemente care erau luate în calcul pentru a justifica capitalismul şi economia de piaţă. În fond, cel mai tare mit care a funcţionat a fost mitul echivalenţei dintre capitalism şi democraţie, o naştere a condiţiilor pentru individualism prin limitarea sau chiar aneantizarea puterilor publice. Singura datorie socială pentru individul cetăţean liber este consumul. Capitalismul este sinonim cu democraţia, pentru că alegerile sunt libere şi aceasta este generată de sistemul capitalist. Dacă ne uităm mai atenţi, putem observa că democraţia nu se reduce la alegeri libere, că sunt multe alte elemente constitutive ale unui spaţiu de libertate sau democraţie, dar confuzia funcţionează perfect azi.

A apărut şi un alt mit important: mitul regenerării capitalului. Cea mai importantă poziţie a fost cea conform căreia, dacă redistribuim resursele spre marii capitalişti, aceştia creează locuri de muncă şi astfel reîncepe mereu un ciclu al producerii de valoare care înseamnă dezvoltarea necontenită a societăţii. E adevărat că se acumulează valoare în mâinile unei minorităţi, dar mai devreme sau mai târziu valoarea se redistribuie la nivelul întregii societăţi. Cheltuielile pentru educaţie sau pentru sănătate sunt considerate costuri, nu investiţii, astfel este imposibil a se vorbi despre o regenerare socială, care se poate realiza prin acest tip de investiţii.

După o concepţie oarecum feudală, capitalismul nostru s-a bazat pe o pseudoideologie a societăţii de proprietari. Ocrotirea proprietăţii a devenit principala dimensiune şi mai puţin crearea condiţiilor pentru naşterea unui capital românesc. Cea mai mare eroare a dreptei româneşti este faptul că nu a înţeles importanţa marelui capital ca bază a naşterii producţiei. Într-o perioadă de maximă concentrate a capitalului şi de expansiune globală, la noi dreapta încă se luptă pentru naşterea întreprinderilor mici şi mijlocii, ca bază a economiei naţionale. Astfel, capitaliştii români nu au avut şi nu au nici acum o ideologie proprie, nici capital şi astfel nu avem un capitalism românesc racordat la circulaţia mondială a capitalului. Cu toate că vorbim mereu despre idealul unirii cu Republica Moldova, capitalul românesc nu a reuşit nicio expansiune cât de cât mai importantă spre teritoriul pe care-l revendică.

Mentalitatea capitalistă, un socialism prost mascat

Ceaţa din mintea oamenilor simpli, a opiniei publice, când este vorba de atitudini şi credinţe capitaliste este la fel de mare cum este cea din mintea capitaliştilor sau intelectualilor. Sondajul IRES[ix], cu privire la percepţia unor aspect legate de capitalism ne arată exact lipsa unei coerenţe de gândire şi proiect capitalist.

Şi acum cea mai mare parte dintre români (82%) cred că „statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, iar 62% dintre ei sunt de părere că „marile companii de stat nu ar fi trebuit privatizate în anii 90”. Alte întrebări arată lipsa de evoluţie a mentalităţilor după 30 de ani de capitalism şi economie de piaţă. O proporţie covârşitoare dintre români (90%) cred că „primul responsabil cu crearea locurilor de muncă este statul şi apoi sectorul privat”, 85% cred că „primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul / statul şi apoi indivizii”. Cel mai bine se vede acest decalaj de mentalitate între capitalismul trăit şi cel de reţetă în faptul că 81% dintre respondenţi la sondajul realizat de IRES cred că „cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”.

 

Sondaj IRES: Capitalism și societate în România

Despre câştigătorii tranziţiei, cei care au reuşit să se îmbogăţească, 63% dintre români au o părere proastă şi foarte proastă. O atitudine care a evoluat negativ în ultimii 30 de ani a fost părerea despre modul în care au reuşit cei care au făcut averi în România: 60% cred că au făcut avere prin încălcarea legii, 17% prin relaţii şi 7% prin noroc. Doar 11% dintre români cred că au făcut avere prin muncă şi merit social.

Observăm aici că-i lipseşte capitalismului românesc un ingredient principal: încrederea în instituţii, în conducători, în ceilalţi oameni sau în viitor.

Într-o ţară în care cota unică a fost descrisă de partidele de dreapta aflate la conducere aproape un deceniu ca fiind singura formulă viabilă, deşi este puţin răspândită în economia de piaţă normală, 57% dintre români cred că „bogaţii ar trebui taxaţi suplimentar”. Chiar dacă în jur de 80% dintre oameni recunosc că firmele private asigură locuri de muncă şi contribuie la dezvoltarea economiei sau că servesc societăţii în general (76%), totuşi 73% cred că oamenii de afaceri exploatează angajaţii, găsesc lacune ale legilor (71%), câştigă prea mult faţă de munca pe care o fac (68%), nu sunt sinceri şi cinstiţi (48%), nu respectă legea (48%).

Doar 15% dintre români spun că se gândesc ca, în viitor, să deschidă o afacere proprie, această descurajare fiind efectul lipsei de încredere în mediul economic social şi politic din România, dar motivaţia principală expusă ca justificare fiind „nu am bani pentru asta”. Lipsa capacităţii de gestionare a riscului, specifică pentru societăţile de tip paternalist, şi mentalitatea asociată sunt prezente: 63% dintre respondenţi spun că este mai bine să ai un salariu mic şi sigur decât unul mai mare, dar nesigur, iar 55% cred că este mai bine să ai mai puţini bani decât să-i rişti într-o afacere.

Utopiile socialismului rezistă

La întrebarea devenită clasică la noi: ce părere aveţi despre afirmaţia : „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit?”, 67% dintre români sunt de acord, un decalaj semnificativ de mentalitate sau o supravalorizare a socialismului ca ideologie, în comparaţie cu practica socială pe care o cunosc nemijlocit sau nu.

Atunci când întrebăm eşantionul format dintre cei care au trăit ca adulţi în perioada comunistă „Dacă era mai bine sau mai rău înainte de 1989,” comparând cele două epoci, 66% spun că, înainte de 1989, era mai bine. Dacă întrebăm subiecţii care sunt aspectele care s-au îmbunătăţit după 1989, observăm că avem doar trei aspecte care depăşesc 75% ca procent de favorabilitate: condiţiile de călătorie în străinătate, consumul de produse şi servicii şi dreptul de a alege. În fine, condiţiile de locuire sunt îmbunătăţite, spun 52% dintre români. La polul celălalt, al majorităţilor privind aspectele care s-au înrăutăţit, avem: industria (81%), situaţia politică (74%), infrastructura (65%), învăţământul 69%), fericirea românilor (68%), sănătatea 65%), piaţa muncii (61%), nivelul de trai (59%).

Puşi direct în faţa unei alegeri, între capitalism şi socialism, cei care au trăit şi înainte de 1989 au ales 50% socialismul şi 44% capitalismul. Cei care au ales capitalismul au avut ca principale justificări libertatea şi pentru că oferă un trai mai bun şi respect pentru oameni. Nostalgicii socialismului argumentează prin traiul mai bun şi lipsa grijilor, prin faptul că toată lumea avea un loc de muncă, prin existenţa siguranţei vieţii, a egalităţii dintre oameni, iar unii (35%) chiar cred că era mai multă libertate.

Doar 31% din eşantionul de adulţi care au trăit în comunism cred că generaţiile de azi sunt mai fericite, 59% cred că sunt mai nefericite. Despre nivelul de educaţie, 69% dintre români cred că generaţiile de acum sunt mai needucate, 52% că au mai puţine şanse de a se realiza.

Liberalii şi capitalismul

Daca analizăm votanţii PNL, partidul care are marca şi ideologia centrală a capitalismului, comparându-i cu cei ai PSD, despre care bănuim ca vor fi de stânga, deci adversari, observăm acelaşi paradox, o surprinzătoare harababură şi dezordine a credinţelor şi ideologiilor. Să analizăm câteva caracteristici ale mentalităţii de dreapta, capitaliste, prin intermediul răspunsurilor celor două categorii de subiecţi menţionate anterior. Vom observa că, după aproape trei decenii de politică şi bătălii între stânga şi dreapta, de presiune pentru adoptarea ideologiilor liberale, între votanţii de stânga ai PSD şi votanţii PNL sunt foarte mici diferenţe în ceea ce priveşte crearea unei mentalităţi capitaliste. La afirmaţia de esenţă stângistă „Statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, votanţii penelişti sunt mult mai intervenţionişti decât cei de stânga (78% vs. 64%). O afirmaţie de aceeaşi factură, dar mai tare ca atitudine de stânga „Cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”, votanţii PSD au o pondere de favorabilitate de 87%, în timp ce votanţii PNL de 81%. La afirmaţia „Primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul /statul şi apoi indivizii” acordul pentru această linie ideologică este la fel la pesedişti şi la liberali… 86%. Am fost surprins şi de răspunsurile la afirmaţia „Primul responsabil cu crearea locurilor de muncă ar trebui să fie statul şi abia apoi sectorul privat”, unde votanţii PSD au răspuns afirmativ în proporţie de 96%, dar nici fanii penelişti nu au fost departe: 81%.

Părerea proastă şi foarte proastă despre cei care s-au îmbogăţit în România în această perioadă este răspândită în proporţie de 55% între pesedişti şi 50% în cazul peneliştilor. La o întrebare privind modalitatea în care au făcut avere patronii români, 82% dintre votanţii de stânga şi 77% dintre cei de dreapta cred că acumularea de capital s-a făcut prin încălcarea legii, prin relaţii sau noroc. Cu afirmaţia „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit” sunt de acord 69% dintre cei de stânga şi 61% dintre cei de dreapta. Iar ideea că „înainte de 1989 era mai bine” este împărtăşită de 75% dintre votanţii PSD şi de 62% dintre cei ai PNL.

Apare o singură diferenţă semnificativă între cele două ipotetice „câmpuri ideologice”: la întrebarea ce ar alege între capitalism şi socialism, social-democraţii aleg în proporţie de 66% socialismul (32% ar fi pentru capitalism), iar cei de dreapta ar alege în proporţie de 77% capitalismul (22% fiind fani ai socialismului).

Putem explica această inconsistenţă prin lipsa culturii politice, prin slaba instituţionalizare a partidelor sau prin eşecurile majorităţii guvernelor care s-au succedat la putere ori printr-un populism care a şters diferenţele între câmpurile ideologice născute prematur şi prea fragile. În fond este vorba despre o mentalitate mai degrabă anticapitalistă în întreg spectrul politic din România. Deşi este aplicat de aproape trei decenii, capitalismul are rădăcini slabe în mentalitatea românilor şi aceste eşecuri de socializare produc în continuare anxietate şi depresie.

Văzut din multiple unghiuri, capitalismul românesc este un sistem hibrid, dar mai ales o copie, un împrumut neconvingător. Este raţional să credem că este un produs al unei etape istorice peste tot în lume. Faptul că nu ne putem închipui nimic dincolo de el sau suntem inhibaţi să facem asta este o altă problemă. În fond, dincolo de critici, capitalismul a adus nivelul de trai cel mai înalt şi chiar nivelul de libertate individuală necunoscut până acum de societatea umană: nu ştim dacă se va putea adapta la unele cerinţe şi provocări: nevoia de comportamente economice responsabile, economie partenerială, fragmentarea puterii şi desacralizarea instituţiilor, globalizarea, pesimismul social şi refuzul politicii partinice, aşa cum le cunoaştem azi. La început a adus emanciparea naţiunilor, dar azi migraţiile şi dominaţia marelui capital fac tot mai multe naţiuni să se închidă după graniţe şi să respingă noile formule ale globalizării. Încrederea în progres a furnizat energie câteva secole, acum atomizarea şi pesimismul, birocratizarea şi limitarea meritocraţiei devin probleme majore, care îi fac pe tot mai mulţi să respingă contractul social. Egalitatea de şanse constată mulţi că este în agonie, iar ascensorul social este blocat în multe ţări. Partidele politice care promiteau cea mai bună selecţie a elitelor astăzi par că nu mai pot realiza această aspiraţie. Capitalismul global are aceste provocări, nu ştim dacă va reuşi să le treacă conservându-şi esenţa. Capitalismul românesc este senin, crede în miturile începuturilor, încă este într-o adolescenţă tâmpă. Un antreprenoriat de familie, autohton, se chinuieşte să schimbe câte ceva, să atragă atenţia la dezvoltare. Dar nu este auzit, pentru că în spaţiul public o hărmălaie imensă şi o bulibăşeală sinistră ocupă agenda: este competiţia dintre grupuri care vor să împartă o parte din golul care are aparenţa puterii politice. Între timp, resursele se pierd şi un viitor în care nimeni nu mai are încredere se iveşte timid. Capitalismul românesc se naşte prin cezariană şi este încă la incubator. Este un mutant, un corp străin, dar mai ales o mare neînţelegere.
Ca să nu rămână o fantomă, o paiaţă, capitalismul românesc are nevoie de oameni, în principal, de români, dacă se poate. Să împrumute de la ei, dacă nu suflet, măcar minte. Obligatoriu are nevoie de oameni care să creadă în el, în valori sau în viitorul creat aici, înăuntru, nu „afară”. De oameni care să lupte pentru ideile lor, pentru profit, şi care să devină capitaliştii noştri de mâine.

 

[i] Ban, Cornel, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, editura TACT, Cluj-Napoca, 2014

[ii] Racu, Alexandru, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă, editura TACT, Cluj Napoca, 2017

[iii] Poenaru, Florin, Epoca Traian Băsescu. România în 2004‑2014, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[iv] Cistelecan, Alexandru, State, Andrei (coord.), Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[v] https://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/03/nicolae-ceausescu-in-1989-capitalismul-in-romania-a-apus-pentru-totdeauna-video/

[vi] Stănescu, Iulian, Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014

[vii] Eyal, G., Szelenyi, I., Townsley, E. R., Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare în Europa de Est, editura Ziua, Bucureşti, 2001

[viii] Vasile Dâncu, 2010, Gândirea blocată în religia pieţei, Revista Cultura, nr. 291 din 16 septembrie 2010

[ix] Studiul Capitalismul şi societatea: percepţiile românilor cu privire la capitalism, realizat de IRES, în perioada 4 – 16 iunie 2018, pe un eşantion de 866 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: eşantion total: ±3,4.

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR