În aprilie se împlinesc 20 de ani de când BRD Năstase-Țiriac Trophy se prezintă în fața spectatorilor. Cu haine mereu ajustate în pas cu moda, dar fără a-și pierde esența și stilul inițial: roșul zgurii. Culoarea care vine cel mai bine în primăvara bucureșteană, uneori capricioasă, alteori caldă și zâmbitoare. E o istorie care seamănă pe alocuri cu un roman de capă și spadă, acel „După 20 de ani” la care se apelează atât de des. E și o istorie care, de câteva ediții bune încoace, trăiește liniștit, bine așezată în mediul său. Fără dueluri inutile. Fără intrigi veninoase. Fără lovituri de palat.
A trebuit să treacă însă timp pentru a se ajunge aici, la un plafon stabil. Au trecut sezoane, unul după altul, și parcă uneori e greu de valorizat faptul că acest turneu reprezintă evenimentul sportiv internațional cel mai important, mai prețios, care se organizează în România. Și care are deja o tradiție respectabilă. Lumea ar tresări altfel la niște nume grele, importante, din domeniu, dar e greu de crezut că vom vedea un Federer, Djokovici sau Nadal la București atâta vreme cât turneul va rămâne de categorie ATP 250, având, de asemenea, concurența cu Barcelona, ATP 500, din aceeași săptămână. Dar această categorie este cea care se potrivește, deocamdată cel puțin, realității de la noi. Sportive, economice, sociale.
Horia Tecău a cucerit titlul în trei rânduri, cu trei parteneri diferiţi, Robert Lindstedt (2012), Max Mirnîi (2013) şi Jean-Julien Rojer (2014)
Un pas important s-a făcut în 2011, când s-a reușit mutarea în calendar, începând de la ediția următoare, într-un interval mult mai propice. Asta a îmbunătățit și diversificat participarea. Să ne întoarcem însă la origini pentru a vedea mai clar cum a evoluat, cum s-a schimbat totul. Până în anii 90, România nu organizase în materie de tenis nimic mai amplu decât întâlniri de Cupa Davis. E adevărat, între ele și o finală a singurei competiții pe echipe din acest sport, cea din 1972, pierdută dramatic în fața SUA, 2-3. Pentru acel eveniment s-a ridicat din temelii ceea ce și astăzi este cea mai mare bază de tenis de concurs de la noi, Arenele BNR.
Apoi, în 1991, s-a organizat un challenger cu premii de 100.000 de dolari, care a revenit și în 1992. Deja era altceva. Acest concurs a urcat o treaptă și s-a transformat în turneu cu drepturi depline. Se juca toamna, în septembrie, imediat după ultimul turneu de Mare Șlem al anului, cel de la New York. A avut la ediția inaugurală, cea din 1993, o bursă totală de 525.000 de dolari și șansa unei participări de gală, mai ales pentru un concurs abia născut. Favorit principal și cel care avea să câștige titlul a fost Goran Ivanisevici, la momentul respectiv manageriat de Ion Țiriac. Era numărul 10 mondial, prezența lui pe tabloul primei ediții dându-i imediat acel strat de poleială greu de îndepărtat. Francezul Cedric Pioline, finalist la US Open, a venit la București direct de la New York, încă o biluță strălucitoare, chiar dacă, obosit de drum și de toată tevatura, a pierdut repede.
Încă doi ani, turneul, numit pe atunci Romanian Tennis Open, a avut aceeași mască de grandoare. Ivanisevici s-a întors să-și apere titlul în 1994, dar a pierdut în finală. Atunci a jucat în Capitală și învingătorul de la Paris din acel an, Sergi Bruguera, adus cu garanții imense, dar care a ieșit și el iute de pe tablou. În 1995, câștigător a devenit Thomas Muster, care în acel an cucerise trofeul de campion la Roland Garros. Era regele zgurii, aproape neînvins în zeci de meciuri, cu zeci de titluri pe această suprafață în vitrină, și acceptase să vină la București! Tot atunci, premiile explodaseră, ajungând la o sumă greu până și de rostit în România anilor 90: 1,375 milioane de dolari.
Greu de rostit, dar, mai ales, greu de acoperit. Deținătorul licenței, Sever Mureșan, nu a mai putut oferi garanțiile financiare pentru susținerea turneului și pentru onorarea premiilor imense. După multe luni de discuții și negocieri cu ATP, licența a fost preluată de Ilie Năstase și Ion Țiriac, iar turneul, aflat în pericol de mutare, a rămas în România. Cu o mare condiție necesară, dar insuficientă supraviețuirii: o redimensionare în sensul micșorării pretențiilor și cecurilor puse în joc. Dintr-un vis de mărire trecătoare s-a transformat într-un turneu normal. Un turneu adaptat condițiilor dintr-o Românie zbuciumată economic, aflată în căutări, convulsii și reașezări.
Din 1996 a început o altă numărătoare, cea care a ajuns anul acesta la 20. Prima ediție desfășurată sub noii patroni. Ediție care l-a avut pe tablou pe Boris Becker, manageriat de Ion Țiriac, fost lider mondial, la momentul respectiv numărul 6 ATP și care în acel an se impunea la Australian Open. Germanul a avut însă o prezență efemeră în concurs, n-a durat nici un set. Sarcina de a da culoare competiției a fost preluată de specialiștii suprafeței, iar finala nici că putea avea o distribuție mai potrivită: Alberto Berasategui și Carlos Moyá, oameni pentru care s-a inventat suprafața roșie și care la momentul respectiv erau în momente importante ale carierelor lor.
Românii au ridicat trofeul doar la dublu
Premiile s-au întors la 475.000 de dolari, o cantitate mai apropiată de realitatea noastră, dar care s-a dovedit și ea, în timp, prea ambițioasă.
În 2000, suma a scăzut la 350.000 de dolari. Participarea s-a redus și ea la specialiști ai zgurii, mulți spanioli și argentinieni plus câte o apariție a vreunui jucător de top preocupat să-și încaseze garanția și să rămână cât mai puțin în turneu. Au fost anii minimei rezistențe, al amenințării permanente cu renunțarea. Lucrurile s-au schimbat însă, au intrat pe altă linie, din 2003, când organizarea a fost preluată de Bogdan Enoiu. De atunci, pretențiile s-au repoziționat. În plus, s-a inaugurat ceea ce avea să devină marca turneului, tușa sa personală: un meci demonstrativ cu participarea unor legende ale tenisului. Cu această ocazie au venit la București, de-a lungul anilor, John McEnroe, Guillermo Vilas, Adriano Pannatta, Mats Wilander, Yannick Noah, Henri Leconte și mulți alții, alături de Ilie Năstase, mai nou de Andrei Pavel, care a schimbat rolul de competitor pe cel de invitat, și de Mansour Bahrami, un obișnuit al meciurilor-show.
Mai era însă ceva care trebuia schimbat: perioada de desfășurare. Până în 2011 inclusiv, turneul a rămas în calendar toamna, însă, de la an la an, a devenit tot mai izolat. O insulă roșie de zgură în oceanul de hard, cel outdoor american dinainte și cel asiatic care îi urma. După ce a dispărut din program și Palermo, disputat tot pe zgură, situația Bucureștiului s-a complicat și mai mult. Aceiași jucători, în majoritate spanioli și argentinieni, oamenii care caută orice petic de zgură.
Pentru a modifica distribuția și a spera la o participare de alt rang, s-a reușit, până la urmă, mutarea concursului în aprilie. La începutul sezonului roșu, cu o lună înainte de Roland Garros. Atunci când toți jucătorii caută zgura și nu invers. Pentru a se pregăti cât mai bine în vederea balului parizian, pentru a se acomoda, pentru a se roda. Așa și-a găsit BRD Năstase-Țiriac Trophy, în sfârșit, locul. Un turneu ATP 250, apreciat, cu o apariție solidă.
În acești câțiva ani, și-a făurit alți adepți. Francezul Gilles Simon e unul dintre ei. Îndrăgostit de zgura bucureșteană încă din anii toameni, el a revenit cu stăruință la Arenele BNR și, mai mult decât atât, a cucerit titlul de trei ori, performanță unică, răsplătită cu un minunat trofeu de cristal. Care i-a fost expediat direct acasă, la reședința sa din Elveția, într-un pachet cu ștampila ”Fragil”. Gilles, fost numărul 6 mondial, spune că aici regăsește mereu senzații pozitive, că știe pe dinafară fiecare colțișor al Arenei Centrale și că se hrănește din energia publicului. Mai sunt însă și alții care revin, chiar dacă nu întotdeauna rezultatele au fost la superlativ. Și mai sunt jucători care nu vor putea șterge vreodată din memorie Bucureștiul ,pentru că aici au cucerit primul lor titlu: Davíd Ferrer, ajuns numărul 3 mondial, Jurgen Melzer, Florian Mayer, Lukás Rosol. Sau au disputat aici prima lor finală. Sau au găsit aici punctele de care aveau nevoie, încrederea, cum s-a întâmplat anul trecut cu Grigor Dimitrov, 16 ATP la momentul respectiv, care a triumfat pentru întâia dată în carieră pe zgură tot la București.
Românii, în schimb, au ridicat trofeul doar la dublu. Horia Tecău a cucerit titlul în trei rânduri, cu trei parteneri diferiți, Robert Lindstedt (2012), Max Mirnîi (2013) și Jean-Julien Rojer (2014).
Acum, e din nou acel moment din an. Aleile se umplu de oameni, de culoare, de zumzet. Se aude sunetul sec al mingilor lovite ritmic. Deciziile arbitrilor. Aplauzele. Pentru evenimentul internațional pe care România îl organizează an de an. Și uneori parcă uită că o face și că nu e puțin lucru deloc.
