*** Opiniile exprimate aparțin doar autorului și nu angajează instituțiile din care face parte ***

Bogdan Aurescu

Dr. Bogdan Aurescu este profesor de drept internaţional la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi membru al Comisiei ONU de Drept Internaţional. Membru supleant al Comisiei de la Veneţia a Consiliului Europei. Fost Agent Guvernamental pentru CEDO, fost Agent al României la Curtea Internaţională de Justiţie în cazul Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina). Diplomat de carieră, în prezent cu gradul de ambasador, a fost, în cadrul MAE român, director adjunct şi director (Direcţia Drept Internaţional şi Tratate), director al Cabinetului Ministrului, director general pentru afaceri juridice, subsecretar de stat (2003-2004), secretar de stat pentru afaceri europene (2004-2005, 2010-2012), pentru afaceri strategice (2009-2010, 2012-2014), pentru afaceri globale (2012). Fost negociator-şef pentru România al Acordului privind amplasarea sistemului SUA antirachetă în România şi al Declaraţiei Comune România-SUA privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI, din 2011, ministru al afacerilor externe al României (2014-2015). În prezent, consilier prezidenţial pentru politică externă.

S-a scurs un veac de călătorie a României prin vicisitudinile istoriei de la Marea Unire şi până acum. La 100 de ani de la marele act istoric se impun, din perspectiva politicii externe, o serie de constatări, concluzii şi, mai ales, de proiecţii spre viitor. Fără îndoială, ele sunt parţiale şi subiective, ca istoria însăşi, care este făcută de oameni, cu oameni şi, de multe ori, pentru ei. În orice caz, istoria facerii Marii Uniri şi a României moderne a fost pentru oameni, adică pentru poporul român şi pentru viitorul său şi al generaţiilor ce urmau să vină.

Istoria a ceea ce a urmat ne-a arătat, în perioada interbelică, postbelică şi postdecembristă, o Românie în continuă tatonare sau căutare a drumului său. O căutare internă, a celui mai bun model de dezvoltare, dar mai ales o tatonare derivând din poziţia sa geopolitică, de stat aflat la margine. La marginea lumii occidentale, democratice, căreia noi, ca naţiune, am ştiut mereu că îi aparţinem şi unde am vrut mereu să ne întoarcem, chiar şi atunci când aceeaşi istorie ne-a aşezat, vremelnic, dar cu consecinţe pe care şi azi le mai simţim, de partea greşită.

Şi astăzi suntem tot la margine, dar de partea corectă a ei şi a istoriei – ca frontieră externă a Uniunii Europene şi a NATO, organizaţiile esenţiale pentru securitatea şi prosperitatea noastră cărora le aparţinem, ca parte a comunităţii democratice de valori.

Dar este această comunitate democratică de valori aceeaşi, uniformă peste tot? Sau este în schimbare? Este această schimbare în folosul sau în dezavantajul nostru? Care este modelul pe care trebuie să îl urmăm? Va face faţă această comunitate esenţială pentru noi la provocările, riscurile şi ameninţările interne, auto-generate, şi externe pe care le înfruntă acum? Avem garantate securitatea şi prosperitatea? Pentru cât timp? Şi, mai ales, ce avem de făcut noi, ca naţiune, pentru ca următorul Centenar să aducă mai multă securitate şi prosperitate românilor?

Este poate momentul să ne întrebăm cât mai lucid şi fără patimă: acest destin de stat de margine, la confluenţe, de limită sau de limes, este un blestem sau o vocaţie?

Cu siguranţă este un blestem dacă vom sta pasivi, indiferenţi. Cu siguranţă poate fi o oportunitate dacă vom şti să ne asumăm inteligent misiunea, adică vocaţia, responsabilităţile şi, desigur, riscurile.

Riscuri care sunt atât interne, cât şi externe. Ambele la fel de evidente. Pentru că iată, tatonarea sau căutarea continuă şi acum. După aderarea României la NATO şi Uniunea Europeană, continuăm să căutăm Proiectul nostru naţional, adică modelul nostru optim de dezvoltare şi căile de urmat, interne şi externe, pentru atingerea lui.

Un model de dezvoltare care poate fi la rândul lui compus din mai multe proiecte subsumate, articulate coerent într-un sistem al Proiectului central. Şi care trebuie să fie, la fel cum este şi cel principal, proiecte de consens naţional.

Aşa cum au fost aderarea la NATO şi la UE, care, şi ele, nu au fost obiective în sine, ci mai degrabă proiecte-instrument, care să ne ajute să ne atingem mai bine obiectivele naţionale.

Zece ani de la „Procesul Haga”

Sau proiecte de mai mică anvergură, cel puţin la prima vedere, aşa cum a fost Procesul de la Haga, pe care am avut onoarea să îl gestionez ca agent al României, alături de o echipă excepţională, şi de la finalizarea căruia se vor împlini în curând 10 ani, pe 3 februarie 2019. Şi care a adus ţării mele unica extindere de jurisdicţie suverană şi drepturi suverane după Marea Unire, adică 9.700 km² de platou continental şi zonă economică exclusivă, aproape 80% din zona disputată în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie. A fost un demers diplomatic complex, care a arătat, printre altele, că folosirea optimă a instrumentelor dreptului internaţional poate maximiza eficient efortul de atingere a obiectivelor noastre de politică externă.

Spuneam atunci, după ce procesul a luat sfârşit, în 2009, că mai avem nevoie de astfel de proiecte de consens naţional, care să ne unească în construcţie, evitând autodistrugerea fragmentară care ne caracterizează destul de des, din păcate. Că avem nevoie de proiecte care să fie duse la bun capăt împreună, ca să ne recăpătăm încrederea în noi şi în capacitatea forţelor noastre, proiecte care să demonstreze că poate fi învins sentimentul nefast că destinul nostru este să fim mereu nedreptăţiţi, deşi avem dreptatea de partea noastră.

Proiecte care să arate că ne putem apăra interesele de stat cu capul sus, fără prejudecăţi false de inferioritate, pe care mulţi ar dori să continuăm să le păstrăm în spiritul naţional, în mentalul nostru colectiv. Proiecte care să arate că munca profesionistă şi efortul onest nu sunt slăbiciuni, ci atuuri puternice, care pot aduce câştiguri solide şi serioase. Proiecte de echipă. Pentru că, dacă vrem ca proiectele noastre, care vor compune Proiectul nostru naţional, să aibă succes, este nevoie ca liderii de proiect să ştie să îşi facă echipele câştigătoare. Adică formate din oameni competenţi, care ştiu să lucreze împreună pentru obiectivele naţiunii, nu pentru ei înşişi.

Spuneam atunci, dându-i exemplu pe colegii mei care au obţinut rezultatul de la Haga, că este nevoie de oameni pentru care nu onorurile de o clipă contează, ci ceea ce fac şi lasă în urma lor, în mod durabil, pentru România. Oameni care îşi fac datoria acolo unde se află, fără bravuri inutile, patriotarde şi, deci, ineficiente, pentru că valoarea adevărată a datoriei este simplă, dar limpede: suntem ceea ce facem.
Găsesc aceste cuvinte valabile şi acum, inclusiv sau mai ales în acest context al căutării modelului naţional de dezvoltare şi a proiectelor subsumate lui, al încercării de a răspunde eficient tuturor riscurilor interne şi externe pe care România le înfruntă, ca naţiune aflată la marginea comunităţii din care face parte.

Proiectul postcentenar

Până la urmă, obiectivul nostru, ca răspuns la aceste riscuri, dar şi ca necesitate pentru viitorul postcentenar, trebuie să fie cel al unei Românii a cărei securitate democratică şi prosperitate cresc şi al cărei profil internaţional se consolidează.

Pentru asta, avem nevoie de un stat bine pregătit, un stat performant, o Românie puternică, dar şi eficientă, în care democraţia liberală şi statul de drept sunt tot mai întărite. Un stat a cărui occidentalizare continuă, pentru a fi capabil să fie mai rezilient intern şi să poată proiecta şi în exterior, în vecinătate şi nu numai, aceste valori. Avem o societate matură care a dovedit deja că este capabilă să lupte pentru valorile în care crede, a cărei putere latentă este mare. Dar pentru ca această putere să devină activă în mod constant, şi statul trebuie să fie pe măsura ei. Un stat profesionist, un stat eficient. Discuţia din ultimii ani despre ce fel de guvernanţi sunt mai buni – tehnocraţii sau politicienii? – este, de fapt, puţin relevantă; românii îşi doresc atât o administraţie performantă, cât şi politicieni bine pregătiţi, care – şi unii, şi alţii – să îşi facă datoria faţă de cetăţeni.

Un astfel de stat performant şi eficient în interior poate face faţă şi provocărilor externe. Poate proiecta stabilitate în vecinătatea sa complicată şi chiar mai departe. Pentru aceasta, aşa cum spunea preşedintele Iohannis, stabilitatea şi predictibilitatea politicii externe a României sunt esenţiale pentru credibilitatea noastră, ca actor extern. În egală măsură, aşa cum spunea tot preşedintele Iohannis, în politica externă a României nu este loc decât pentru responsabilitate, respectarea ordinii constituţionale şi a dreptului internaţional şi pentru consens politic naţional pe temele şi dosarele care ţin de obiectivele noastre externe.

Un astfel de stat poate transforma marginea, limita, limesul care desparte şi discriminează într-o punte care să permită exportul de democraţie, stat de drept, securitate şi prosperitate. Poate acţiona dincolo de limes ca punte de proiecţie a acestor valori nu doar pentru noi, dar şi în beneficiul comunităţii din care facem parte. România a învăţat deja să fie un furnizor de securitate, încetând să mai fie doar un beneficiar. Dar poate face mai mult, aşa încât vecinătatea sa să fie mai predictibilă şi mai prietenoasă. Iar la momentul potrivit, limita să poată fi împinsă mai departe, iar România şi românii să se poată bucura de un grad sporit de securitate în sensul cel mai larg.

Pentru asta, este necesară păstrarea neatinsă a „triunghiului de aur” al politicii externe a României: întărirea şi extinderea în continuare a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, creşterea rolului României în Uniunea Europeană şi respectiv în NATO. Acest triunghi defineşte de fapt comunitatea de valori din care facem parte şi ne garantează securitatea şi prosperitatea. Dar contextul intern şi internaţional legat de punctele definitorii ale acestui triunghi este în mişcare, o mişcare tot mai dinamică şi adesea impredictibilă, deci România trebuie să ştie cum să acţioneze pentru a menţine, în acelaşi timp, relevanţa strategică intrinsecă a acestor trei piloni, precum şi relevanţa României în legătură cu ei sau în cadrul lor.

În ce priveşte Parteneriatul Strategic cu SUA, vizita din timp şi foarte substanţială pe care preşedintele României, Klaus Iohannis, a efectuat-o la Washington în iunie 2017, anul în care s-au împlinit 20 de ani de la lansarea sa, a reconfirmat angajamentul noii administraţii şi al preşedintelui SUA, Donald Trump, personal, faţă de Parteneriatul Strategic cu România, care va fi dezvoltat şi aprofundat în continuare în toate domeniile sale, ca efect direct al acestei vizite. În absenţa ei şi a rezultatelor sale, multe lucruri ar fi rămas neclare, cu efecte negative pentru România.

În cazul Uniunii Europene, este esenţial pentru noi ca procesul de consolidare a proiectului european să ne includă ca participant activ şi să ne includă şi viziunile. De aceea, este crucială exercitarea performantă de către România a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, în 2019. Ea va trebui să ne dea ocazia, aşa cum spunea preşedintele Iohannis, de a demonstra, pentru prima dată de la momentul aderării la Uniunea Europeană, cum traducem în fapte viziunea politică proeuropeană a ţării noastre şi cum vom folosi capacitatea administraţiei publice din România pentru a lucra direct în favoarea interesului european. Summitul din 9 mai 2019 de la Sibiu va fi, de aceea, un moment extrem de important pentru viitorul Uniunii.

Ca stat cu o naţiune profund şi majoritar pro-europeană, avem legitimitatea să participăm alături de nucleul „dur” al UE, la consolidarea acesteia, mai ales alături de Germania şi Franţa. Avem legitimitatea să cerem acest lucru şi pentru că putem să conferim legitimitate acestui proces esenţial: pentru ca relansarea Uniunii pe baze noi, mai aproape de cetăţenii europeni, ca o Uniune capabilă să asigure securitatea internă şi externă, dar şi prosperitatea acestora să fie legitimă, ea nu se poate face doar de către şi cu statele din vestul Uniunii. România poate fi „pilonul estic al UE” din acest punct de vedere. Pentru asta, este nevoie de deschiderea marilor state fondatoare, iar demersurile constante ale preşedintelui României, din ultimii ani, la Berlin şi Paris, au urmărit perseverent acest obiectiv.

Nu poate exista alternativă la această opţiune de alăturare la nucleul franco-german. Este cât se poate de clar că varianta regionalizării politicii externe şi europene a României nu corespunde aspiraţiilor, intereselor şi valorilor pe care, în mod constant, ţara noastră le are, le urmăreşte şi le proiectează.
Este, de asemenea, nevoie şi de un concept al consolidării construcţiei europene, pe care România îl susţine, care să excludă nuclee de integrare rezervate doar unora sau cercuri concentrice exclusiviste ori mai multe viteze, fără posibilitatea de a mai prinde din urmă viteza superioară. Dimpotrivă, aceste nuclee de integrare trebuie să rămână deschise tuturor celor care vor şi pot să adere la ele. Aşa încât experienţa negativă Schengen să nu se mai repete. De aceea, e importantă, ca test, deschiderea noii dimensiuni a apărării UE, de pildă prin Cooperarea Structurată Permanentă/PESCO, la care România a decis să participe încă de la început.

Dar dezvoltarea acestei dimensiuni a UE nu poate înlocui NATO, care rămâne cea mai eficientă şi puternică alianţă de apărare colectivă din istorie. Prin urmare, Alianţa trebuie întărită în continuare, iar România, aflată în sudul Flancului său Estic, trebuie să facă tot ceea ce este posibil pentru asta.
2018, anul Centenarului României Moderne, a coincis cu un nou Summit al NATO, al treilea dintr-o serie de astfel de întâlniri – după cel din 2016 de la Varşovia şi cel din mai 2017 de la Bruxelles şi înaintea unui posibil Summit aniversar din 2019, la 70 de ani de la crearea NATO, care coincide şi cu împlinirea a 15 ani de la aderarea României la Alianţă. Este necesară continuarea adaptării Alianţei la mediul schimbat de securitate de după 2014. Este nevoie deci de o Alianţă puternică şi coezivă, atât în ce priveşte flancul estic, care interesează direct România, dar şi pentru creşterea de ansamblu a performanţei NATO în realizarea obiectivelor sale.

Toate aceste trei dimensiuni / laturi ale „triunghiului de aur” au un numitor comun care le catalizează în relaţia dintre ele, de exemplu între UE, SUA şi NATO, precum şi în interiorul lor, în cazul Alianţei – relaţia transatlantică. Şi este în interesul direct al României ca această relaţie să fie întărită, iar nu slăbită. Deoarece UE şi SUA formează o comunitate unică de securitate transatlantică, iar o slăbire a relaţiei transatlantice poate duce la breşe în securitatea comună.

În NATO, relaţia transatlantică este garanţia funcţionării optime a Alianţei şi coloana vertebrală a apărării colective definite de articolul V al Tratatului de la Washington. În acest sens, împărţirea echitabilă a costurilor (faimosul burden sharing) este foarte importantă pentru menţinerea şi aprofundarea relaţiei transatlantice. Aşadar, România a pledat, prin preşedintele Iohannis, în ultimii ani, la Washington, la Berlin, la Bruxelles şi, în general în contactele sale europene, şi va continua să acţioneze pentru consolidarea relaţiei transatlantice. Pentru că, din nou, România are legitimitatea să o facă: atât ca partener strategic de încredere al SUA, a cărei susţinere populară în România este foarte mare, cât şi ca stat deplin dedicat adâncirii integrării europene şi proiectului european. Şi pentru că slăbirea ei ar avea consecinţe negative pe toţi trei pilonii esenţiali ai politicii externe româneşti. În plus, o relaţie transatlantică puternică exclude varianta opţiunii: între UE şi SUA, între UE (care îşi dezvoltă o dimensiune a apărării) şi NATO. De fapt, acestea sunt elemente complementare, iar nu alternative, dacă dorim, desigur, să avem o securitate comună durabilă, în cel mai larg sens. Mai mult, o relaţie transatlantică solidă este garanţia că valorile democratice comune vor continua să guverneze comunitatea occidentală din care acum facem parte.

Şi modernizarea ţărilor vecine…

Dincolo de aceste aspecte esenţiale, o proiecţie a ceea ce trebuie făcut în viitor pentru ca România să fie mai sigură şi prosperă include, în egală măsură, şi modernizarea în spirit european a Republicii Moldova şi Ucrainei şi asigurarea perspectivei lor privind integrarea europeană. Mai ales europenizarea Republicii Moldova prin reforme profunde la nivelul instituţiilor şi societăţii devine, dincolo de limba, cultura şi istoria comune, a căror percepţie este cu atât mai acută şi apropiată la momentul aniversării Centenarului României Moderne, este o temă care ţine direct de securitatea României. Găsirea unei soluţii pentru conflictul din Transnistria, care să nu ducă la blocarea vectorului de integrare europeană al Republicii Moldova, face şi ea parte din această proiecţie. Finalizarea procesului de integrare a statelor Balcanilor de Vest în UE şi NATO, de asemenea.

Totodată va fi necesară utilizarea instrumentelor regionale pe care România le-a fondat şi/sau la care a contribuit: Formatul Bucureşti/B9, dedicat susţinerii cooperării de securitate în cadrul NATO cu privire la Flancul Estic al Alianţei, Trilaterala pe teme de securitate cu Polonia şi Turcia şi Iniţiativa celor 3 Mări, ca platformă informală de cooperare regională statelor dintre Mările Neagră, Baltică şi Adriatică, care are obiectivul de a sprijini integrarea europeană şi proiectul european, respectiv coeziunea UE prin dezvoltarea economică a regiunii, dar şi de a susţine relaţia transatlantică prin creşterea implicării economice a SUA în Europa, complementară implicării sale pe palier securitar. Rolul regional al României, care a reuşit prin summitul de succes găzduit de Preşedintele României în septembrie 2018, să contureze durabil parametrii Iniţiativei celor 3 Mări pentru anii care vor urma, trebuie menţinut la acelaşi standard şi chiar dezvoltat. Subsumate acestor linii de acţiune şi obiective, România va trebui să folosească eficient şi parteneriatele şi relaţiile strategice pe care le-a dezvoltat în timp.

Este doar o schiţă relativ sumară a marilor linii de organizare şi acţiune pentru viitorul apropiat şi nu numai. Dacă ar fi urmate, cred că ar conduce la creşterea profilului României la nivel european şi internaţional şi a securităţii şi prosperităţii cetăţenilor ei, convertind periferia în care ne plasăm acum geografic şi, uneori, mental, în misiune şi vocaţie, în numele obiectivelor noastre naţionale şi al comunităţii de valori din care facem parte. Adică transformând în avantaj ceea ce acum pare vulnerabilitate.

Avem nevoie însă pentru ca viitorul nostru ca naţiune pentru următorii 100 de ani să fie asigurat, de acţiune decisă, coerentă şi precisă. Depinde doar de noi să atingem acest obiectiv al unei Românii puternice şi eficiente, spre beneficiul generaţiilor următoare.