Foto: Arhiva personală
Alexandru Stermin este un tânăr explorator cu studii de filosofie, biologie și psihologie, lector la Universitatea „Babeș-Bolyai”. Îndrăgostit de expediții și călătorii de cunoaștere, el relatează aceste experiențe într-o manieră eseistică, aducând o lumină nouă și înțelesuri nebănuite asupra lumii în care trăim. Alexandru explorează jungla amazoniană pentru a înțelege mai bine omul de azi și jungla lui urbană. Descoperă în fiecare colț de lume bucățica de puzzle din marele tablou care merită văzut.
Alexandru Stermin a debutat în revista Sinteza cu eseuri și relatări de călătorii științifice, a devenit colaboratorul nostru constant și s-a bucurat de aprecierea publicului nostru cititor. Acum i-a fost publicat un volum de eseuri la editura Humanitas, „Călătorie în jurul omului”, lansarea acestuia fiind marți 12 octombrie la ora 19.30, în format online.
În interviul care urmează ne vorbește despre cum a devenit el un biolog pasionat și un bun scriitor, dar și despre cum vede viitorul științei și al societății.
Dragă Sandu, revista Sinteza s-a întâlnit cu relatările călătoriilor tale de câțiva ani încoace. Cititorii noștri au fost printre primii care s-au bucurat de ele. Ești biolog, am fost obișnuiți ca oamenii de știință să stea în laborator și să se uite la microscop sau, dacă totuși fac expediții, să le comunice pur științific. Ce înseamnă călătoria pentru tine?
Există profesii, mai noi, mai vechi, pe care, de-a lungul timpului, lumea le-a definit, descris și încadrat hotărât, în limitele lor. De multe ori alegem să facem o profesie, ne-o dorim atât de mult încât ne formăm și deformăm, ca să ne mulăm pe calapodul ei. După o lungă vreme de pus profesia în act, nu mai știm cât suntem noi și cât este ea. Ajungem să ne identificăm cu profesia. Ca să îți împlinești vocația, este nevoie să alegi o profesie, pe care nu o faci în sine, ci să o folosești ca instrument spre împlinirea vocației.
Biologii studiază viața, și viața este peste tot, aceeași viață, în forme diferite. Poți sta în laborator și poți afla copleșitor de multe lucruri despre ea, este viața din fața ta, dar viață mai este și în jurul tău, și în tine. Pentru mine, călătoriile sunt un prilej prin care descopăr viața din jur și, odată ea, viața din mine. Dar în același timp un moment în care dau de alte întrebări, motiv pentru alte călătorii. Biologia si călătoriile sunt instrumentele pe care le folosesc să îmi împlinesc vocația.
N-am știut asta, ci am ajuns să o înțeleg pe parcurs, căci acum, privind lucrurile în urmă, am bănuiala că știu ce sunt eu, după vocația mea, sunt ceea ce Aristotel a căutat să numească atunci când a vrut să dea un nume științei pe care o făcea, acea știință sublimă ce includea cunoașterea Naturii, a omului, a cunoașterii însăși și a tot, i-a spus filosofie. Doar că eu nu sunt filosof, eu sunt ceva din ființa acestui concept. Pentru filosoful grec, termenul avea în el ceva dinamic, mișcător, avea ceva din spiritul unui verb, ce reprezenta căutarea. Eu asta cred că sunt de vocație – un căutător. Privind așa lucrurile, pentru mine călătoriile sunt căutări.
De ce crezi că este omul modern un mare călător? Acum trăim o pandemie, dar în anii trecuți fremătau orașele și stațiunile de turiști; Africa, Australia și cele mai exotice locuri au devenit destinații de călătorie. Ba mai mult, acum se călătorește în spațiu. De unde nevoia aceasta de evadare?
Este complex fenomenul și nu mă pot încumeta a da un răspuns, pot însă, cel puțin, să formulez niște întrebări și ipoteze. Poate că omul modern a strâns lucruri, obiecte, proprietăți, a realizat că nu-l mai satisfac și acum vrea experiențe, crezând că acestea o să îi potolească dorințele și nevoile. Poate că, în esența noastră, în AND-ul nostru, suntem o specie nomadă. Am hălăduit prin lume sute de mii de ani, până să ne așezăm, acum câteva mii de ani lângă ape și să facem agricultură, sate și orașe. Poate pentru că aceste companii de turism au găsit metodele cele mai bune de a ne convinge că vrem să călătorim. Poate pentru că fugim de ceva de lângă noi sau din noi ori poate pentru că fugim după ceva, căutăm ceva.
Societatea este parte a problemei, dar trebuie să fie parte a soluției
Cum vezi viitorul omului de știință? Cum crezi că se va adapta la noile provocări, pe de o parte din partea realității și pe de altă parte la noile mijloace de comunicare. Vedem, de exemplu, cât de dificilă este înțelegerea problematicii privind schimbările climatice, cât de puțin înțeleasă.
Până nu demult, omul de știință se izola de lumea în spațiul explorării sale și căuta răspunsuri, soluții și ecuații. A săpat tot mai mult și a creat o fantă prin orizontul său, devenind expert pe un anumit domeniu implicat în rezolvarea unei probleme cu care se confruntă lumea.
Noi, oamenii de știință, credeam că, dacă venim cu soluția tehnică, rezolvăm problemele mari ale societății: foamete, încălzire globală și sănătate. Echipele de cercetare au descoperit numeroase soluții la criza de foamete ce afectează o parte semnificativă din omenire. Au fost create organisme modificate genetic, care fie dau o producție mult mai mare la hectar, fie rezistă la patogeni ori la medii aride și soluri sărăturate. Dincolo de asta, tot mai multe surse de energie regenerabilă și care nu poluează atât de mult au fost descoperite și create, ca să rezolve problema schimbărilor climatice, iar mai recent vaccinuri au fost produse pentru a pune capăt pandemiei căreia mulți dintre noi nu i-au supraviețuit. Cu toate acestea, foametea, încălzirea globală și pandemia continuă să existe, pentru că soluțiile tehnice nu sunt aplicate.
În toată această ecuație a problemei pe care până acum încerca să o rezolve știința, a apărut recent un nou parametru – societatea. Pentru a rezolva problema, omul de știință de astăzi nu trebuie doar să se confrunte cu găsire unei soluții tehnice, ci mai nou și cu implementarea ei de către societate, deci cu societatea.
Știința a adus lumea la un stadiu în care, acum, majoritatea oamenilor își poate satisface nevoile fiziologice, de siguranță și de apartenență, și tinde spre nivelul nevoilor culturale și spirituale, de cunoaștere și autoactualizare. E minunat că oamenii au libertatea de a-și expune părerile și opiniile personale legate de situații complexe, au libertatea deciziilor și actelor lor, nivel la care majoritatea societăților și-au dorit și își doresc să ajungă. Cu toții știm însă că, în general, descoperirile științifice nu sunt aduse și explicate societății de cele mai multe ori de către oamenii de știință capabili să facă asta, dar poate preocupați de găsirea unor alte soluții tehnice și prinși în jargonul și cifrele greu de înțeles de societate. Reversul medaliei este însă acela în care, înțelegând greșit sau interpretând subiectiv sau obtuz unele soluții aduse de oamenii de știință, parte din societatea refuză să le aplice și astfel problema pentru care s-a căutat soluția continuă să existe. Societatea devine astfel parte din problemă, iar dacă știința vrea să rezolve problema trebuie să integreze în responsabilitatea ei și societatea și trebuie astfel să se redefinească.
Cred că viitorul om de știință trebuie să lărgească definiția științei și să includă în ea și comunicarea, și deschiderea spre societate.
Copiii înțeleg din fapte
Ce ai vrea să le transmiți tinerilor studioși de azi?
Este important să faci sport și să porți grija sănătății tale, la fel cum este important să știi ce vrei, iar ca să știi ce vrei, cred că trebuie să știi cine ești. Nu cred că poți afla cine ești stând închis într-o cameră și încercând să te analizezi și înțelegi. Aflăm cine suntem interacționând cu lumea din jur, în experiențe, în confruntări. Suntem toți frumoși și deștepți (dacă nu mă credeți, întrebați oamenii care vă iubesc) asta însă nu este suficient, ca să reușim, ne mai trebuie ceva, toleranță la frustrare și la efort. Nu ne naștem cu ele, așa că trebuie să le exersăm. Cât? Toată viața? De ce? Pentru că eu am descoperit ceva de când sunt dascăl, faptul că în fiecare dintre studenții mei, și în orice om de pe pământul ăsta, Lumea se-ncearcă!
Foto: Arhiva personală
Am vrut să te întreb de multe ori, cum ai ajuns să iubești natura și să cauți să o cunoști cu atâta pasiune? Ai avut un mentor, un model? Cum am putea să ne educăm copiii cu dragoste față de cunoaștere, față de natură?
De-a lungul copilăriei am fost marcat de o sumedenie de oameni, întâmplări și locuri, dar cred că ursita mi-a fost scrisă de nebănuita șansă pe care am avut-o să mă nasc la țară și să cresc în mijlocul Naturii, într-o familie care a știut mereu că educația este o prioritate sau mai bine zis singura șansă reală a unui viitor bun! De mic am crescut așa, cu gâștele, rațele, găinile, bibilicile și curcile, iar părinții și bunicii m-au lăsat și ajutat să umplu curtea cu tot felul de vietăți.
În jocul meu cu Natura, am avut susținerea profesorilor de biologie din școala generală și din liceu, am avut și am parte de sprijinul profesorului de biologie al părinților mei și de grija și încurajările unui vecin, care era pădurar și care mă mai lua cu el prin pădure. A reușit chiar să o convingă pe mama să nu îmi arunce oasele de mortăciuni, pe care le adunam acasă. Eram un copil curios, iar ei m-au învăț multe lucruri.
Am avut parte de mentori buni și mulți, printre ei însă este cineva care nu m-a învățat foarte multe, teoretic, dar de la care am luat, cred, fondul ființei mele și felul meu de a întâmpina Natura. Bunicul meu patern era un om puternic, de un calm inefabil, cu o căldură și o fermitate cum numai un om care a crescut toată viața lui boi și bivoli putea să fie. Nu mi-a spus niciodată că trebuie să iubesc animalele și Natura, pentru că în mintea lui nu exista varianta în care puteai să nu le iubești. Nu mi-a spus cum să mă port cu animalele, dar am crescut lângă el și vedeam, seara când venea ciurda, cum după ce lega vitele la iesle, le trecea mâna lui aspră peste greabăn și se făcea atunci liniște și pace între oamenii și animalele de peste tot. Așa, cu mâinile lui, iubea și pământul, și grâul. Și toate îl iubeau pe el. Când a murit, pământul nu l-a îngropat, l-a îmbrățișat, știu, căci am fost acolo și am văzut. Cred că, atunci când vine vorba despre dragoste, fie ea față oameni, natură ori valori, pentru copii este esențial să vadă cum se face, copiii înțeleg.
Sandu, din scrierile tale eu am văzut mai ales povestea omului, a evoluției lui. Ai o perspectivă filozofică, psiho-socială, antropologică. Tu iubești oamenii, viața și asta se simte în fiecare cuvânt. Care este astăzi modalitatea prin care poți ajunge să ai o înțelegere cât mai profundă asupra omului?
Eu cred că esențială este curiozitatea, ea ne duce spre cunoaștere. Dar lucrurile nu trebuie să se oprească la cunoaștere. Este un obiectiv, pe care ne dorim să îl atingem ca să mai putem face un pas – spre mirare. Curiozitatea ne ajută să cunoaștem, cunoașterea să ne mirăm, și de aici poate începe tărâmul admirației, acea stare pe care o ai în fața lumii, a oamenilor și a vieții, te copleșește și n-ai cum să nu le iubești pe toate și să vrei să le cunoști mai mult. Eu când scriu și povestesc acolo mă simt, pe tărâmul Tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte.
Foto: Arhiva personală
Pandemia a dezvăluit un paradox
Ne poți povesti câteva întâlniri memorabile?
Au fost câteva întâlniri memorabile în viața mea, acum îmi vin în minte trei, întâlniri cu oameni și cărți – adică tot oameni.
Pe la final de adolescență, mă găseam în punctul în care îmi doream să pot discuta cu cineva despre lucrurile pe care oamenii nu le aduc în dialog, atâta vreme cât dialogul pe aceste teme nu poate duce, de cele mai multe ori, la o concluzie clară și univocă. Despre problemele care nu au soluție, despre întrebările care nu au răspuns și despre umbrele cu care vine perioada adultă a vieții. Despre celelalte, toate probleme pentru care există soluție, aveam sprijinul părinților mei. În vremea aceea am găsit în librărie o carte, îmi aduc aminte perfect cum am citit titlul și îmi amintesc textura coperții. Am cumpărat-o și am început să o citesc. După ce am terminat cartea aceea, am continuat să citesc și nu m-am mai oprit. Așa am descoperit fascinația gândirii și a filosofiei. După ce am crescut, m-am înscris chiar la un masterat de filosofie, tot citind am început să gândesc și așa am început să scriu – ca să îmi cunosc mai bine gândurile. Cartea despre care vă vorbesc este Scrisori către fiul meu, a domnului Gabriel Liiceanu.
O altă întâlnire este legată de ziua în care m-am cazat în cămin, în primul meu an de facultate. M-am împrietenit atunci cu Dan, eram colegi de facultate, la Biologie, și am fost colegi în cameră de cămin pe toată epopeea facultății noastre. Este un spirit atât de motivat, extrem de disciplinat, cald și mărinimos, încât determinat de toate aceste calități ale lui, am învățat împreună, cot la cot, toată facultatea și am prins curaj și aripi. El acum face cercetare la unele din cele mai mari universități din lume, iar eu am învățat de la el ce înseamnă să ai disciplină și sa pui mâna să înveți. Datorită lui am luat note mari și la materiile care nu îmi plăceau și mi-am crescut prin exercițiu toleranța la frustrare și efort.
Am terminat facultatea, masteratul și doctoratul și predam în calitate de cadru didactic asociat laboratoare la Facultatea de Biologie și Geologie. Îmi amintesc perfect cum s-a deschis ușa biroului pe care îl împărțeam atunci cu un coleg și a intrat o doamnă. Ne-a întrebat dacă vrem să scriem un articol pentru revista Sinteza. I-am trimis un eseu pe care l-a publicat în revista Sinteza și de atunci scriu, nu doar articole, ci și cărți. Mi-a deschis fereastra spre lumea căreia atât de mult îmi place să îi povestesc.
Mă bucur că s-a întâmplat așa și revista Sinteza îți mulțumește. Dar cum îți alegi destinațiile? Cum stabilești punctul de pe hartă unde vrei să explorezi?
Nu cred că am o regulă după care le aleg. Sunt îndrăgostit de America de Sud, de tot ce-i viu și neviu în ea, de soarele ei, de muzică și de gândirea magică. Brazilia este pentru mine a doua casă, așa cum Berlinul este grădina mea secretă și caut mereu un prilej să ajung în ele. Sunt fascinat de păduri și mlaștini, acestea sunt locurile în care viața și moartea dansează amețitor și nasc diversitatea fascinată a viului.
În cartea ta care acum va fi lansată de editura Humanitas, faci la un moment dat o comparație între jungla amazoniană și cea urbană din Los Angeles sau Beijing. Între timp am trecut printr-o pandemie. Cum crezi că arată acum jungla umană? S-a schimbat ceva?
Jungla nu este doar un număr, parcă infinit, de arbori, ci este relația dintre aceștia, felul în care ei interacționează, legătura dintre ei este spiritul și puterea junglei. Astfel, jungla este mai mult decât suma copacilor. Dacă vorbim despre noi și jungla noastră urbană, cred că pandemia a dezvăluit un paradox. Câtă vreme am putut sta împreună, noi de fapt eram izolați unii de alții, căci nu ne cunoșteam, fiecare era înstrăinat în bula lui. Spun asta pentru că abia atunci când a trebuit să ne izolăm, am început să ne cunoaștem și acum când ar trebui să facem ceva împreună, să ne comportăm ca o junglă, să facem toți ceva spre binele tuturor, ne purtăm de parcă am fi arbori crescuți singuri pe un vârf de deal. Poate că asta este diferența dintre jungla amazoniană și cea urbană. În prima, copacii sunt mulți și împreună și asta o face plină de viață, în cea urbană oamenii sunt și ei mulți, dar separați, o junglă tot mai secată de viață. Acesta este un motiv pentru care am scris cartea Călătorie în jurul omului, ca să ne amintim ce înseamnă jungla din care am plecat pentru că, înțelegând de unde venim și cine suntem, putem alege drumul cel mai bun pe care să mergem.
