1
2
3
4

În unanimitate, specialiștii din domeniul industriei de film consideră că impactul pandemiei de coronavirus a fost unul sever cu atât mai mult cu cât vorbim de o industrie fragilă aflată deja într-un proces constant și prelungit de demonetizare. Să nu mai amintim faptul că pentru finanțarea cinematografiei românești nu s-a consolidat vreo strategie coerentă de decenii încoace.

Anul cinematografic 2021 a început în România cu un semnal de alarmă lansat de regizorul Alexander Nanau și a continuat cu publicarea unei scrisori deschise a peste 150 de oameni din sectorul cultural adresat conducerii țării și celor care minimalizează impactul crizei prin care trece acest sector.

„De la începutul pandemiei, Ministerul Culturii nu a reușit să pună în practică o politică de sprijinire a culturii și a industriilor creative. Nu s-a făcut nimic substanțial în sprijinul lucrătorilor, creatorilor și a companiilor din domeniu.

Mii de oameni își văd amenințate ocupația. Teatrele, galeriile și trupele independente sunt în pericol existențial, festivalurile de toate genurile sunt anulate, la Centrul Național al Cinematografiei nu s-a mai organizat niciun concurs de proiecte, producția de film s-a prăbușit, iar cinematografele sunt în pragul falimentului” se semnalează în scrisoarea iniţiată de cineaștii Alexandru Solomon și Florin Iepan și publicată în 15 ianuarie, de Ziua Culturii Naționale.

Îndreptată către preşedintele Iohannis şi premierul Cîţu, în scrisoare i se cer ministrului Culturii clarificări şi scuze după afirmațiile făcute în spațiul public la adresa regizorului Alexander Nanau.

Astra Film Festival On Air/ Foto: Rareș Helici

„Răuvoitorul” Nanau vs. Ministerul Culturii

Regizorul filmului Colectiv, Alexander Nanau, a refuzat să fie decorat cu medalia „Meritul cultural” de președintele Klaus Iohannis, cu ocazia Zilei Culturii Naționale. El a explicat că decorarea sa ar fi o ipocrizie, din moment ce Statul nu a venit cu soluții pentru salvarea sectorului cultural, mai ales în această perioadă de criză cauzată de pandemia de coronavirus.

Ministerul a calificat drept „răuvoitoare şi lipsită de temei” afirmaţia conform căreia nu s-a implicat în gestionarea crizei sectorului cultural afectat de restricţii, în 2020, afirmând că a pus în prim plan această realitate şi a fost un partener onest al tuturor actorilor din domeniul cultural, luând măsuri în baza consultărilor cu aceştia. A răspuns apoi la reacția lui Alexander Nanau aratând câţi bani a dat filmului „Colectiv”, atât pentru producţie, cât şi pentru promovare și pentru participarea la festivaluri internaţionale.

Cu privire la acest episod, criticul de film Andrei Gorzo, totodată conferențiar la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC), a precizat pentru Revista Sinteza că Alexander Nanau a procedat admirabil refuzând să se lase decorat și alegând în schimb să semnaleze barbaria cu care guvernanții au tratat sectorul cultural în pandemie.

„Sper să ia Oscarul (pentru Colectiv, n.r.) și, cu el în mână (deci și cu ochii presei internaționale îndreptați asupra lui), să se înfigă tare – dar tare – în ministrul acesta al Culturii (sau în succesorul lui); să nu se lase până nu încep să respecte măcar un pic sectorul acesta de activitate, că înțelegere e prea mult să le ceri. Poate visez eu, dar cu un Oscar în mână nu-i exclus să fie măcar un pic ascultat – și sper să valorifice momentul”, a precizat Andrei Gorzo.

Dacă filmul Colectiv va fi nominalizat la premiile Oscar și, așa cum se prezintă lucrurile la ora asta e greu de crezut că va rata măcar o nominalizare, spune Andrei Gorzo, „e posibil ca succesul lui (ar fi prima nominalizare a unui film românesc la un Oscar) să schimbe niște lucruri în bine în cultură: să atragă niște fonduri către sectorul cultural, poate chiar niște scheme coerente de susținere pe termen lung, să-i facă pe filistinii de la guvernare mai puțin disprețuitori în atitudinea lor față de domeniul acesta”.

Poate singurul câștig al sectorului cultural în perioada asta, câștig observat și de lectorul universitar Daniel Iftene, de la Facultatea de Teatru și Film din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, a fost coagularea a tot mai multor voci care să susțină, în fața guvernanților, că nu-și mai pot bate joc de zona artistică, nu o mai pot considera pur și simplu „decorativă”, de scos la înaintare când mai apare câte un premiu, dar de ignorat când vine vorba de finanțări.

„Din păcate, însă, reacția recentă a Ministrului Culturii la semnalul de alarmă pe care l-a tras foarte bine Alexander Nanau când a refuzat distincția oferită de Președintele României arată că dialogul e încă departe de a fi unul real și substanțial”, consideră Daniel Iftene.

O parte din realizatorii și protagoniștii documentarului Colectiv

Criticul de film Irina Trocan, lector și ea la Facultatea de Film din cadrul UNATC București, distinge două discuții separate pe această temă. Pe de o parte, o discuție despre efectele directe ale pandemiei și efectele proastei gestionări a crizei în România, dintre care sunt simptomatice anularea concursului CNC și închiderea pentru mare parte din timp și fără preaviz a cinematografelor.

Dacă se poate redresa situația, asta depinde de politicile publice din perioada imediat următoare – din păcate cinematografia locală nu s-a putut baza pe clienții plătitori nici în vremuri mai bune (nu doar că e neplauzibil să existe un public educat care să ceară mai mult decât Netflix fără programe mult mai vaste de educație cinematografică, dar inclusiv pentru versiunea locală de filme mainstream n-au mai existat de decenii destule săli să se distribuie în țară, în afara orașelor mari).

Altfel, problema nu e strict românească, ci comună tuturor țărilor care prioritizează susținerea a ce aduce încasări mai mari – în SUA s-au închis cinematografe și centre culturale din martie încoace, lockdown-ul le-a dat, din păcate, un mic șoc care le-a destabilizat complet”, consideră Irina Trocan.

Efecte la scară globală

Pandemia a schimbat definitiv industria de film la nivel global, cum au avut tendința să o facă, de altfel, toate evenimentele care au cutremurat la un moment dat această lume.

Cinematografele s-au aflat aproape tot anul 2020 în așa-numitul „Survival Mode”și încă nu știm care dintre ele au și supraviețuit, calendarul lansărilor a fost dat cu totul peste cap atât în 2020 cât și în 2021, iar la starea de pre-pandemie nu mai pot spera nici cei mai optimiști dintre noi. De altfel poate nici nu se dorește revenirea la starea inițială a unei industrii deja fragile și care era deja într-un proces constant și prelungit de demonetizare, cum spune, de altfel, criticul de film Irina Trocan.

Cât de sever a fost impactul pandemiei de coronavirus asupra industriei de film? Cât de marcantă pentru industrie a fost lipsa festivalurilor de film în 2020? Ce consecințe a produs spargerea „conductei” Hollywood-Marvel-Netflix? Ce alt alt tip de consumator au născut platformele de streaming? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care trebuie să le gestioneze industria filmului în 2021.

Robert Downey Jr. în rolul lui Iron Man în producția Studiourilor Marvel. Foto: Zade Rosenthal/©Walt Disney Pictures

A fost odată…un model de business

În ceea ce privește practica de a vedea filme în săli de cinematograf, înconjurat de necunoscuți, nimeni nu știe încă în ce măsură ea își va mai reveni după pandemie, spune Andrei Gorzo. Oricum tindea de mult să se restrângă; nu mai era felul dominant de a consuma filme.

„După ce pandemia va trece și cinematografele vor încerca să se redeschidă, vom vedea la ce scară mai supraviețuiește obiceiul mersului la film. Eu nu simt deloc nevoia să sar cu profeții – nici în privința asta, nici în privința eventualelor transformări pe care le vor suferi modelele dominante de business în producția de film. Este clar că eficiența modelului pe care s-a bazat Hollywood-ul în ultimii 40 de ani – mă refer la ideea că pilonii producției anuale trebuie să fie un număr de blockbuster-uri, de filme extrem de costisitoare – a fost pusă sub semnul întrebării în 2020: vezi eșecul lui Tenet, eșecul lui Wonder Woman 1984…

Întrebarea e cum va răspunde Hollywoodul acestei crize: oare se va agăța și mai tare de „filosofia” blockbusterului, pompând și mai multe resurse în acest tip de cinema, mizând și mai mult pe el? (Și, dacă va proceda astfel, atunci cu cât succes?) Sau va regândi totul, încercând să înlocuiască vechiul model cu unul mai rațional? (Dar care?) Bine, e un moment de autochestionare nu numai pentru Hollywood, ci și pentru zona de lux a cinemaului internațional de artă – zona autorilor superprestigioși, cărora le trebuie trei-patru-cinci ani pentru a face câte un film, finanțarea adunându-se din nu știu câte surse, și care intră pe piață cu marfa lor pe porțile celor câteva mari festivaluri”, declară Andrei Gorzo.

Nu numai modelul hollywoodian de business e greoi și risipitor – după cum s-a văzut clar în lumina pandemiei –, ci și acest model, atrage atenția criticul de film Andrei Gorzo.

Visând la un „al treilea cinema”

În principiu, dintr-un asemenea moment, care pune sub semnul întrebării eficiența unui model dominant, făcându-l să apară ca un dinozaur – se pot naște lucruri interesante. În principiu.

„Putem visa, nu-i așa?, că momentul se va dovedi favorabil înfloririi unui „al treilea cinema”, unul mai prompt, mai incisiv, mai de reacție imediată, mai de gherilă, cu mecanisme de producție și de difuzare mai ieftine și mai lejere. Pe de altă parte, mă întreb la ce public ar ajunge acest „al treilea cinema”. Impresia mea e că o bună parte din publicul pe care un asemenea cinema alternativ ar fi putut să conteze a dezertat în ultimii ani: e ocupat să se uite la seriale Netflix pretins edgy – majoritatea cât se poate de convenționale. Da, e clar că zona asta a serialelor prosperă – tot mai mulți creatori importanți de cinema se reorientează într-acolo. În continuare nu văd nimic foarte îmbucurător în fenomenul ăsta. Văd triumful unui fel de a povesti care, în general, nu e prielnic noului, ci e prielnic rețetei”, precizează Andrei Gorzo.

Gravitatea efectelor negative pe care situația globală din ultimul an le-a avut asupra industriei cinematografice este greu de pus în cuvinte. Cert e că ele nu pot fi negate și sunt susținute foarte exact cu cifre, de la pierderile de bani la instabilitatea financiară care s-a resimțit mai ales în sectorul independent, spune, la rândul său, Daniel Iftene.

„Cred că în perioada asta, cu toții am urmărit cu îngrijorare cum îngenunchează, cad sau dispar lucruri care păreau foarte bine consolidate: producții amânate mai mult sau mai puțin timp, trăitul în colectiv pe platourile de filmare și în sala de cinema, companii intrate în criză, distribuitori amenințați cu dispariția.

În același timp, m-am tot întrebat în ultima vreme dacă toată criza pe care pandemia a declanșat-o în întreaga zonă artistică – nu numai în cinema – nu ne-a ajutat să învățăm, chiar dacă prin metoda neplăcută a lovitului cu capul de tocul ușii. Dacă mă uit la ultimele luni, în primul rând din poziția cuiva care lucrează într-o școală de film, trebuie să recunosc că a părut câteodată îngrozitor de dificil să treci „la distanță” ceva ce nu se poate face decât față în față, prin contactul direct dintre oameni. Să fii obligat să te desparți, acolo unde, prin firea lucrurilor, ar trebui să fii împreună. În același timp, am simțit că ni se pun la încercare creativitatea, flexibilitatea și capacitatea individuală și de grup de a găsi soluții și de a ne ajuta. Și sunt convins că asta s-a întâmplat peste tot”, precizează Daniel Iftene.

Sunt multe genuri de evenimente, care se dezvoltă în prezența fizică a publicului în același spațiu, în același timp, fie că vorbim de teatru, de festivaluri de film, sau chiar și de evenimente religioase. Anul acesta, observă Csilla Kató, director artistic al Astra Film Festival, pentru prima dată s-a și vorbit despre acest aspect, care până acum nu s-a articulat în cuvinte.

„În spațiul unui eveniment se întâmplă un schimb de energii dincolo de comunicarea a ceea ce se vede, sau ce se aude. Este o comunicare energetică a sălii de spectacol, a cinemaului, care nu s-a putut recrea pe online. Ce e drept, nu este exclus să se creeze o infrastructură digitală online pentru a recrea experiența culturală comunitară”, subliniază directorul artistic al Astra Film Festival.

Mi-e dor să merg la cinema. Sau nu prea?

Un an e un timp prea scurt pentru a provoca modificări majore sau pentru a schimba fundamental la față spectatorul de film, consideră lectorul universitar Daniel Iftene.

„Într-adevăr, poate mulți dintre noi ne simțim în momentul acesta blocați în lumea platformelor online și aud tot mai multă lume spunând, apăsat, „Mi-e dor să merg la cinema!”. Mă gândesc la un program la care am participat în timpul ultimului TIFF (a cărui existență, în contextul global, pare chiar și acum aproape miraculoasă). O săptămână întreagă, totul a fost plin. Zi de zi, oamenii suportau temperaturi și de peste 30 de grade, ca să fie acolo, să vadă un film pe ecranul mare, în condiții de cinema. Cumva, exemplul ăsta te umple de optimism”, precizează lectorul universitar Daniel Iftene.

Cum ar fi dacă, acriți de Netflix, Disney, Amazon ș.a., spectatorii ar reumple sălile de cinema? Să te bați pe bilete în fiecare zi, nu numai la premiere sau evenimente speciale? Din păcate, universitarul clujean nu se declară foarte optimist în această privință și crede că, după o perioadă normală de extaz, apele vor reintra destul de repede în matca pe care o cunoaștem.

„Pentru că „rețeaua” nu a dispărut, ci a arătat că e pregătită fie să „împacheteze” criza cât mai bine, ca să-și țină fanii atenți, fie să profite de ea. Și aici mă gândesc la investițiile masive care s-au făcut în producția pentru televiziune în ultima perioadă”, mai spune Daniel Iftene.

Csilla Kató, director artistic al Astra Film Festival, compară impactul pandemiei de coronavirus asupra industriei de film cu un cutremur de sistem puternic. Statisticile, arată doar pierderile de încasări din cauza pandemiei, dar încă nu s-au făcut studii care să arate pierderile sistemice, cele în ansamblu.

Zona cea mai afectată este clar oprirea producției de cinema, a distribuției de orice fel în săli de cinema, și eliminarea posibilității de a planifica pe o perioadă nedeterminată, orice activitate legată de producție și distribuție, care este strict legată de tot ceea ce înseamnă filmări cu actori, sau pe teren, sau proiecții în săli de cinema.

„În același timp nu putem să nu observăm, că o altă parte de distribuție de film online (VOD-uri-Video on Demand) se dezvoltă puternic, vorbim de o masivă migrare de conținut de cinema, care a devenit accesibil online, pe VOD-uri existente până la pandemie, sau cele lansate de atunci. Ca la război, sau la orice calamitate, unii pierd tot, alții se îmbogățesc exact din situația de criză creată. Unele schimbări probabil devin bune practici (lansări, festivaluri în format hibrid, evenimente de industrie ținute exclusiv online etc), care vin, ca o soluție, la problemele industriei, dar daca asta va produce sau nu schimbări decisive în istoria cinematografiei în ansamblu, asta rămâne de văzut în timp”, precizează Csilla Kató.

Festivaluri greu încercate

Festivalurile au fost neașteptat de flexibile și rezistente, cel puțin în sensul că n-au vrut să renunțe la selecțiile deja făcute și susținerea artiștilor pe care deja îi remarcaseră și s-au orientat să reorganizeze totul online sau să disipeze proiecțiile pe mai multe săptămâni, să facă evenimente cu invitați internaționali online.

Marea diferență, subliniază criticul de film Irina Trocan, a constat în încasări și eventual în diminuarea publicului care în lunile acestea s-a săturat să urmărească încă un eveniment online.

„Altfel, cred că pentru cine le-a urmărit conștiincios opțiunile de avarie, a fost un an mai plin de evenimente cinefile decât pentru publicul mai larg – Cannes și Veneția, de exemplu, au părut să insiste să țină o ediție fizică evident mai puțin glam decât într-un an normal, dar asta pentru că lor le e crucială aura evenimentului fizic (sunt un market unde e important să se întâlnească oameni importanți, să fie un hype în jurul filmelor care caută distribuitori etc.). Pentru Oberhausen, de exemplu, n-a fost mare dramă să treacă temporar la versiunea online – platforma digitală era deja creată, genul scurt e versatil, imaginea festivalului că aduce în atenția mult mai multor privitori niște filme de nișă se păstrează onorabil etc”, a precizat Irina Trocan.

În luna aprilie a anului trecut, directorul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), Tudor Giurgiu, accentua rolul extrem de important al festivalurilor de film mai ales pentru economiile locale.

„Un festival înseamnă uneori contribuții de zeci de milioane de euro în economia locală. Hoteluri, restaurante, săli de cinema, furnizori de echipamente – toți vor avea de suferit. Nu știu câți vor supraviețui. Dar statul poate interveni aici și e important de spus că CNC-ul francez, de pildă, a decis să adopte o serie de măsuri care să ajute financiar industria, în aceeași idee – avem nevoie de cinematografe, de festivaluri, avem nevoie de cultură. Alte țări au instituit scheme de ajutor de stat pentru sprijinirea festivalurilor amânate sau anulate”, declara Tudor Giurgiu pentru Transilvania Reporter.

De altfel, TIFF a fost printre singurele evenimente de film majore care au avut o ediție de anvergură în pandemie.

În cazul Astra Film Festival, anul 2020 a venit cu o încercare, la fel ca pentru toate evenimentele culturale. Varianta AFF 2020 a fost una hibridă, jumătate din program, 50 de filme proiectate în 10 zile la începutul lui septembrie în aer liber și jumătate în octombrie, în online.

Astra Film Festival On Air/ Foto: Cristi Staicu

„Toate proiecțiile au fost extrem de bine primite, am ținut discuții lungi de o oră în tihna liniștii și căldurii de vară, în pădurea Dumbrava, la muzeul de aer liber Muzeul Astra. Practic am reinventat festivalul în format de aer liber. Am avut inclusiv proiecții de film în care spectatorii au vizionat filmul din barcă, pe malul lacului din muzeu. Interesant este faptul că această locație și așezarea spectatorilor în bărci au venit chiar prin filtrul pandemiei. Directorului festivalului, Dumitru Budrala, i-a venit această idee, astfel redând sentimentul de nesiguranță în care ne aflam. Apropo de efectele pozitive neașteptate ale acestei crize asupra muncii noastre de organizare”, a precizat Csilla Kató.

Lansările filmelor, a premierelor mondiale, cele plănuite să se întâmple în circuitul festivalier au fost afectate cel mai mult de efectele pandemiei. Mai ales pentru ecosistemul cunoscut până acum al industriei de film de autor a fost o mare lovitură, subliniază Csilla Kató.

„Aștept și eu să citesc studiile aferente, în ce fel a bulversat tot sistemul faptul că mari festivaluri au fost anulate (Cannes, Karlovy Vary), altele au fost ținute (Veneția, Toronto) într-o variantă adaptată condițiilor, altele au fost organizate în format hibrid spre online (Locarno, CPH Dox, Vsison du Reel, IDFA). Cu siguranță sunt filme, care au fost retrase, ținute „in hold” pentru o „lansare adevărată”. Altele au fost „lansate” online în diferite festivaluri, sau platforme. Feedbackul este însă discutabil”, remarcă Csilla Kató.

Cu ochii pe sezonul premiilor

Printre previziunile acestui sezon de premii, (Bafta, Globuri de Aur, Premiile Oscar) sunt listate inclusiv numeroase filme lansate pe platformele de streaming. Oferta producțiilor care s-ar preta la premii, conform publicațiilor Variety și The Hollywood Reporter, de pe aceste platforme în ultimul an a fost extrem de diversă, cu titluri precum: The Trial of the Chicago 7 (Netflix), Ma Rainey’s Black Bottom (Netflix), One Night in Miami (Amazon Studios), Sound of Metal (Amazon Studios), Da 5 Bloods (Netflix), Mank (Netflix) etc.

Criticului de film Andrei Gorzo i se pare derutantă abundența de produse care vin spre noi pe atâtea canale.

„Încă de dinainte de pandemie, consumul cultural tindea tot mai tare să se privatizeze, să se fragmenteze în nișe tot mai mici. Impresia mea era că se întâmpla tot mai rar ca interesele diferitor nișe să conveargă temporar asupra unui obiect-film într-un mod care să genereze o dezbatere publică reală. În anul de dinaintea pandemiei, de pildă, lucrul acesta s-a întâmplat în cazul lui Joker, al lui A fost odată la… Hollywood, al Parazitului lui Joon-ho Bong. Anul ăsta, împrăștierea a fost mult mai mare. Și mă întreb dacă viitorul nu va arăta ca anul ăsta – fiecare grupuscul de consumatori cu chestia lui”, precizează Andrei Gorzo.

Pe de altă parte, Irina Trocan consideră că blocajul industriei se va simți cel mai probabil într-un an, sau doi. Acum, încă, mai ies la suprafață filmele nelansate în pandemie.

„N-aș desconsidera Netflix sau altele ca el, cu siguranță un film ca The Trial of the Chicago 7 n-ar fi văzut de prea multă lume dacă ar trebui să-l caute (bine, nu e nici cel mai grozav film despre un protest; platformele vor, oarecum, ca filmele pe care le fac să fie cât mai accesibile). Ce sper eu e să apară mai multe filme found footage dat fiind că a cam rămas toată industria creativă blocată în casă niște luni – e loc de multă ingeniozitate acolo”, spune Irina Trocan.

The trial of the Chicago 7 (r.Aaron Sorkin)

Dacă ne gândim la decernările de premii care vin în lunile următoare și Daniel Iftene consideră că încă vom culege ce s-a semănat înainte de blocajul global, pelicule care în 2020 se aflau deja în faza de post-producție.

„Așa că impactul pe care îl resimțim nu cred că ține de calitatea filmelor, ci de felul în care au fost distribuite, de întâlnirea cu ele în cinema. Cele mai bune semnale despre ce s-a reușit sau nu s-a reușit în 2020 vor începe de la Berlin și vor continua la Cannes și ne vor urmări până cel puțin în 2022. Abia acolo vom avea o măsură justă.

Evident, mă pot gândi la favoriți, însă trebuie să recunosc că, din ce am reușit să văd în ultima vreme, mi-a lipsit acel „wow!” pe care cred că fiecare dintre noi îl caută într-un film mare. Poate că e starea personală de spirit, poate e impactul redus de absența experienței de cinema și chiar faptul că titlurile au fost sau sunt oferite de atât de multe platforme, încât ai impresia că sunt împrăștiate.

Cu siguranță vor fi pe listă First Cow, Mank, Ma Rainey’s Black Bottom, Nomadland sau The Trial of Chicago 7, care nu sunt cu nimic mai prejos decât ceea ce vedeam în mod obișnuit în selecțiile pentru premii.

Ce va fi însă interesant e cum va evolua toată reticența din ultimii ani la a lua în considerare producții care (dată fiind situația) nu au fost difuzate decât pe platforme de streaming, rezervă care a fost alimentată de marile studiouri de la Hollywood”, a precizat Daniel Iftene.

Csilla Kató sugerează că în cazul previziunilor de acest fel, nu ne aflăm pe un teritoriu al cinemaului, ci al PR-ului industriei de film. Ca orice zonă de PR, un film este o creație a unui spațiu de atenție, în care elementele jucătoare (filmele, realizatorii) devin importante în urma unor politici (unele chiar propagandistice), prin lobby, prin concepte organizatorice, prin hazard și multă, multă ignoranță a ceea ce este esențial.

„Anul acesta, majoritatea filmelor nominalizate sunt făcute înainte de lockdown, în acest sens, nu văd diferența, însă faptul, că s-a extins baza de votare, fiind mult mai mulți membri votanți, și faptul, că s-a modificat regulamentul vor aduce o schimbare semnificativă la Oscar, cel puțin în palmares”, declară Csilla Kató.

Un an ambițios pentru filmul românesc

Filmul românesc a încasat și el niște lovituri în 2020 pentru care nu era tocmai pregătit. Unii cineaști au demonstrat însă că se poate, dar a depins de capacitatea de adaptare la starea de criză. Criticii îl numesc chiar un an interesant prin prisma diversității producțiilor.

Înainte însă de a ne pregăti pentru filmele făcute anul trecut, avem niște restanțe cu filmele care nu au ajuns la public așa cum ar fi trebuit, în 2020, spune Daniel Iftene.

„Mă gândesc la Ivana cea Groaznică a Ivanei Mladenovic, peste care a intrat brutal starea de urgență, la Malmkrog al lui Cristi Puiu (care a rulat la TIFF) și, recent, pe câteva platforme de distribuție online sau la documentare ca Holy Father (Andrei Dăscălescu), Lemn (Monica Lăzurean Gorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinzinger), Acasă, My Home (Radu Ciorniciuc) sau Profu’ (Alex Brendea). Știu multă lume care abia așteaptă să le (re)vadă în cinema.

În al doilea rând, ambițios e cuvântul-cheie pentru filmele făcute în 2020, și nu din perspectiva anvergurii, ci pur și simplu pentru că să faci film în plină pandemie a fost un act de încăpățânare (în sensul bun) și curaj. Cred că aici intră exemplul lui Radu Jude, cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, pe care l-a filmat anul trecut în august-septembrie, în condițiile dificile care au decurs din normele de siguranță de la nivel național.

Nu aș vrea să fac însă pronosticuri despre cum vom arăta în festivalurile de film din 2021, mai ales în condițiile în care, deși se văd semne bune la orizont, nu ne e clar cât de repede se va bucura de ele și lumea filmului”, punctează Daniel Iftene.

Inclusiv faptul că s-au ținut câteva festivaluri cu tradiție sau mai noi, în ce formă s-a putut, a ajutat la menținerea unei normalități intermitente.

„Eu vorbesc ca spectator/cinefil, dar să întrebăm pe oricine a așteptat ultimele decizii DSU înainte de lansarea unui film/eveniment și mă îndoiesc că poate, deocamdată, să vorbească despre situație cu calm. Filmele produse de/în locul Festivalului Filmului European sunt un exemplu bun de creativitate în vremuri tulburi. Și în ce privește 2021 cred, iarăși, că încă n-au ieșit din postproducție niște filme care erau în lucru de când nu știam, majoritatea, ce-i un coronavirus”, precizează Irina Trocan.

Foto | Dan Bodea

Tandemul Malmkrog/Colectiv

După lansarea în Festivalul de Film de la Berlin, premiera națională a noului film semnat de Cristi Puiu, Malmkrog, a avut parte de o lansare „cu scântei” la TIFF în 2020 și aici ne referim desigur la discursul anti-mască, chiar „halucinant” numit de unii, al regizorului. A urmat apoi refuzul lui Cristi Puiu de a participa în juriul Festivalului de Film de la Veneția pentru a nu-l transforma într-un festival „despre mască”. Dincolo de acest aspect, filmul intrase deja în atenția presei internaționale și a criticilor de film din România.

„În Malmkrog, Cristi Puiu filmează, în limba franceză, un text literar de la 1900, aparținând unui filosof religios rus. Textul e alcătuit integral din dialoguri, dar nu din dialoguri dramatice, ci din dialoguri filosofice, ale căror mize se lasă greu penetrate, după 120 de ani, fără note de subsol. Iar Puiu le filmează așa cum sunt. Se pot spune destule lucruri împotriva filmului său, dar nu se poate spune că nu e ambițios.

Personal, nu sunt încântat de ce-a făcut aici – de felul în care s-a baricadat în acel text literar care-l obsedează, aproape nemaiîncercând să le comunice și altora ce anume i se pare atât de interesant la el; cel puțin asta e impresia mea – că nu prea mai încearcă; demersul lui e criptic sau opacizant într-un mod care cel puțin la mine ajunge însoțit de un iz de paranoia – ceva ca un refuz fobic de a fi înțeles –, dar poate mă înșel. În orice caz, m-am bucurat sincer atunci când noua redacție Cahiers du cinéma a clasat Malmkrog pe locul 4 printre filmele anului 2021. Puiu rămâne un artist foarte important pentru mine, deși nu-l pot urma acolo unde s-a plasat cu acest film și nici nu cred că plasarea e una fertilă”, consideră criticul de film Andrei Gorzo.

Celălalt film românesc al anului 2020 a fost, desigur, Colectiv, în regia lui Alexander Nanau, care spune povestea primului an de după incendiul din clubul Colectiv și care ar avea mari șanse la o nominalizare importantă la Premiile Oscar.

Andrei Gorzo îl numește mai degrabă o senzație trecătoare, decât o operă aptă să reziste în timp.

„Nu m-am înnebunit după filmul pe care l-a făcut. În spirit, e un film foarte hollywoodian – și nu într-un sens bun: e un film cu indivizi eroici – în prima parte câțiva jurnaliști (în primul rând Cătălin Tolontan), în partea a doua un tânăr politician (Vlad Voiculescu) – care încearcă să țină piept sistemului. Și, fiindu-i atât de devotat lui Voiculescu (pe care-l filmează la vremea primului său mandat de ministru al Sănătății), fără nicio urmă de distanță critică, sfârșește prin a prezenta alegerile parlamentare din 2016 (câștigate de PSD) într-o lumină maniheist-romantică. La cât de îngustă e optica din care sunt prezentate lucrurile în filmul lui Nanau, reiese că singurul motiv pentru care un cetățean român ar fi putut să voteze PSD în 2016 era dorința fierbinte de a muri infectat prin spitale”, precizează Andrei Gorzo.

În ceea ce privește filmele românești care urmează să se lanseze în 2021, criticul de film Andrei Gorzo amintește de noul film al lui Radu Jude, Barbardeală cu bucluc sau porno balamuc, care ar putea să facă valuri mari pe plan internațional.

„E unul dintre cele mai bune filme ale lui Jude – agresiv, experimental, debordând de idei și mai ales de un simț superincisiv al contemporanului. De asemenea, abia aștept noul film al lui Radu Muntean, Întregalde. Muntean nu e un cineast foarte la modă în momentul de față, dar are o filmografie cu adevărat solidă”, a concluzionat Andrei Gorzo.

Foto | Dan Bodea

Pandemia, subiect de film?

Pentru filmul documentar, 2020 a fost un an remarcabil în realizări, consideră Csilla Kató, amintind de filme finalizate înainte de pandemie: Colectiv (Alexander Nanau) lansat în toamna 2019 și Acasă (Radu Ciorniciuc) lansat în ianuarie 2020, care au făcut furori atât în circuitul festivalier mondial, cât și prin premii și distincții de autor, nemaiîntâlnite până acum în parcursul documentarului românesc.

În selecția Astra Film Festival, unde rulează producțiile de documentar românesc făcute an de an, au fost mai multe documentare românești relevante produse de tineri autori: Andrei Dăscălescu (Tatăl nostru), Alina Manolache (Copii pierduți pe plajă), Andreea Borțun (Reflexii în Est), Maria Cinar-Jiga (Între lumi), Andra Tarara (Noi împotriva noastră) etc.

Nu este exclus nici ca pandemia de coronavirus să nască secțiuni speciale în festivalurile de film documentar, care să trateze tema acestor luni dificile prin care a trecut omenirea.

„Este posibil să apară producții legate de pandemie, de tipul «Cum am petrecut carantina?» sau altele. O astfel de producție relevantă, care sa aibă acces la informații și imagini de culise, care să aducă la lumină acest fenomen complex este foarte așteptată. În orice caz, spre deosebire de alte subiecte curente, se pare, că tema Covid-19, nu e neapărat un cuvânt cheie, pentru care să se îmbulzească lumea la vreun film. Există o saturație, o oboseală de a mai fi deschis la încă și încă o reflexie sau la o opinie parțială despre un fenomen atât de complex”, este de părere Csilla Kató.

De aceeași părere este și criticul de film Irina Trocan.

„Nu cred că e o perioadă pe care ne-o vom aminti cu drag curând, deci nu știu dacă merită pariat pe genul coronafilm. Dar cu siguranță va fi măcar o subtemă sau nevroză subconștientă pentru filmele din anii următori. Și poate încurajează un anumit tip de producții, de exemplu desktop documentaries, acum, că ne-am obișnuit ca asta să fie realitatea noastră”, precizează Irina.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR