Scriitoarea Ana Blandiana a străbătut lumea în călătorii de documentare și de studiu și a participat la congrese și festivaluri de poezie, în calitate de invitată a unor universități, academii, organizații culturale. Despre toate acestea am discutat în interviul care urmează.
– Doamna Ana Blandiana, sunteți un ochi larg deschis asupra lumii în care trăim, o apărătoare a libertății și democrației. Cum vedeți acum această „libertate românească”, unde ne aflăm pe drumul spre ea?
– Cred că există trei noțiuni care împreună – și numai împreună – pot asigura existența și funcționarea benefică pentru membrii ei a unei societăți. Acestea sunt: libertatea, democrația și statul de drept. În ceea ce privește societatea românească de azi, ea este după decembrie ’89 liberă și, în măsura în care nu sunt manipulate alegerile, democratică. Doar cea de a treia noțiune, statul de drept, nu este încă funcțional în România și, în lipsa ei, primele două își pierd nu numai eficacitatea, ci și definiția, și pot deveni îndoielnice și chiar periculoase.
Pentru că statul de drept este mecanismul care ține în echilibru prin puterea legii și face să funcționeze rațional forțele societății, armonizând tendințele de sens contrar. Cei mai bine de 30 de ani de discuții despre legile justiției, ca și luptele politice înverșunate și demonstrațiile civice neobosite care le-au însoțit, dovedesc importanța acestei mize și a nevoii de a realiza construcția fără de care libertatea aparține corupției și democrația clanurilor mafiote.
Răspunsul la întrebarea dumneavoastră este: ne aflăm pe drumul dinspre libertate și democrație spre statul de drept, înaintând exasperant de încet, dar înaintând totuși, de 30 de ani.
– Ați călătorit aproape peste tot în lume și în perioade diferite ale evoluției țărilor vizitate. Ați surprins un parcurs comun al lumii noastre? Avem un orizont, ceva universal spre care ne îndreptăm?
– Faptul că am călătorit mult m-a făcut mai puțin severă și prăpăstioasă în ceea ce privește propria noastră evoluție, pentru că m-am obișnuit să văd cât de multe și diferite, și totuși asemănătoare, probleme au toți. Îmi amintesc în urmă cu 5-6 ani, în timpul participării la un festival literar care s-a desfășurat în patru țări foste comuniste (Cehia, Slovacia, Polonia, Ucraina) cât de uimită am fost să descopăr cât de asemănătoare și evidentă le era moștenirea traumelor, cât de mult semănau cu ale noastre. Pe de altă parte nu numai mondializarea economică, ci și evoluția politică a amestecat perspectivele. Înainte de ’89 visam Occidentul ca pe un paradis al libertății și bunăstării, în timp ce acum îi descoperim nu doar problemele asemănătoare cu ale noastre, ci și greșelile de care trebuie să ne apărăm.
– În procesul acesta de globalizare credeți că și cultura va suferi același proces?
– Globalizarea este evident un proces obiectiv născut din necesități și interese economice. Asupra culturii influența ei ar putea fi nefastă în măsura în care ar presupune un amestec și o uniformizare, o ștergere a diferențelor specifice și mai ales a tradițiilor, presiunea progresismului și corectitudinii politice funcționând ca o circumstanță agravantă. Dar, dacă suntem optimiști am putea spera și că mondializarea și desființarea granițelor ar putea favoriza o mai mare răspândire a culturii în general, un mai mare apetit al traducerilor în special.
– După mai bine de 30 de ani de la Revoluție, ne străduim dar n-am reușit încă să facem România bine. Cum vedeți evoluția fenomenului migrației de la noi? Cu ce momente, cauze, poate fi legat în mod special?
– Unul dintre proverbele românești care îmi place mult este „Tot răul e spre bine”. Nu știu dacă există și în alte limbi și nu știu dacă este o dovadă de optimism paradoxal sau una a adâncimii suferințelor și nenorocului nostru. În orice caz, nu pot să nu observ, ca în atâtea rânduri, că în răul catastrofal al scăderii exponențiale a populației prin emigrare se cuprinde și binele – e adevărat, greu de suportat – al ieșirii pe cont propriu din însingurarea fără speranță cu care ne-a obișnuit istoria. Am supraviețuit pe locul în care s-au bătut de nesfârșite secole munții în capete, ne-am obișnuit să observăm că suntem altfel și străini de cei din jurul nostru și să ne spunem că singurul vecin care nu ne vrea răul este Marea Neagră. Asta ne-a salvat, dar ne-a și creat complexe care prin această forțată plecare de acasă încep să dispară. Românii care emigrează mânați de sărăcie se amestecă printre ceilalți, muncesc alături de ei, fac comparații și descoperă că pot să fie egali; observă motivele de inferioritate și de superioritate care apropie oamenii, atât de asemănători, fericiți sau nefericiți în atât de egală măsură; învăța liberul arbitru și-și dezvoltă spiritul critic, învăță să respecte și să fie respectați; se integrează pe cont propriu într-o măsură mai mare și mai dreaptă decât o face țara lor, împiedicată de corupția politicienilor. Și cu toate aceste câștiguri vor să se întoarcă acasă așa unde trimit mereu banii câștigați, iar această întoarcere nu depinde decât de țara lor. Întoarcerea lor acasă nu depinde, în ultima instanță decât de felul în care funcționează în țara lor justiția capabilă sau nu să înfrângă corupția.
– Ați fost recent în Spania, la Sevilla și Pamplona. Le-ați vorbit tinerilor despre Poezie. De ce o considerați centrul lumii?
– Ideea nu-mi aparține. Eu am povestit doar, ca pe un basm, încercarea UNESCO de a crea, în urmă cu vreo 20 de ani, o academie mondială de poezie care-și propunea să „reașeze poezia în centrul lumii” așa cum fusese la izvoarele omenirii. Pe urmele acestei utopii eu am adus câteva exemple de momente din istoria recentă în care, în disperarea de cauză, oamenii au recurs la poezie ca la o șansă de salvare: poezia transmisă prin alfabetul Morse în închisorile staliniste din România, importanța poeziei prin care se respirau ultimele molecule de libertate existente în țările comuniste din deceniile 7 și 8 ale secolului trecut și creșterea exponențială a numărului festivalurilor de poezie în Europa și în lumea încercând să se salveze din materialitatea sufocantă a societății de consum.
– Ce impresie v-a făcut publicul spaniol?
– Mi-au apărut în Spania în ultimii ani 9 cărți, dintre care 7 de poezie, iar ultima dintre ele, „Variațiuni pe o temă dată”, s-a aflat în topul vânzărilor atât în Spania cât și în mai multe țări din America latină. Cu siguranță acest succes – mai mare decât în alte țări – i se datorește în primul rând norocului de a fi fost tradusă de cineva (Viorica Patea) având nu doar talent și cultură poetică (este autoarea unor cărți despre TS Eliot și Ezra Pound), ci și o mare sensibilitate înrudită cu a mea. Dar dincolo de calitatea traducerilor în spaniolă este evident că formatul și calitatea vieții literare spaniole, ca și capacitatea publicului de limbă spaniolă de a se apropia de poezie și de a se lăsa cucerit de ea sunt superioare celor din alte țări.
– Lumii actuale i se reproșează un consumerism și materialism exagerate. Cu toate acestea, la întâlnirea cu poeții, sălile sunt pline. Cum se explică setea aceasta nepieritoare de poezie, de artă?
– Chiar oboseala de consum crescând pe fondul tot mai pustiit și mai lipsit de căldură al secularizării, a dus la nevoia oamenilor de a descoperi forme alternative de spiritualitate. La asta se referea cu siguranță și André Malraux când spunea că „secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Și în acest sens spuneam și eu că poezia va salva lumea. Pentru că oamenii nu pot rămâne oameni doar muncind ca să câștige tot mai mult, ca să mănânce tot mai mult, ca să facă cure de slăbire pentru că au mâncat prea mult. Ieșind din primate, omul a devenit om în momentul în care a înălțat ochii spre cer, și chiar dacă între timp cerul e populat cu sateliți și nave cosmice, fără acea privire ridicată spre misterul ființei, el se simte pustiu și străin în univers. Poezia are aceleași legături cu nevoia de a exprima inexprimabilul ca și credința în Dumnezeu, căreia îi poate ține uneori locul.
– În întâlnirile dumneavoastră cu publicul din străinătate, ați cunoscut, desigur, și comunități ale românilor. Cum sunt întâlnirile cu ei? Cum sunt românii de acolo? Povestiți în cartea dumnevoastră „Soră Lume” despre fraternitățile care se creează între românii plecați din țară. Îmi amintesc de o scenă pe care ați trăit-o pe aeroportul din Viena. S-a schimbat ceva de atunci? Mai simțiți aceeași comuniune?
– Am fost în urmă cu câțiva ani, împreună cu soțul meu, ca oaspeți ai românilor din Silicon Valley. Ne aflam la târgul de carte de la New York, unde mi se prezenta o carte de versuri apărută la Londra, și programul ni s-a lărgit prin două invitații și întâlniri care ne-au emoționat la fel de profund deși erau pe planuri diferite: o prezentare a Memorialului de la Sighet la Library of Congress în prezența a numeroși istorici americani și întâlnirea cu oamenii de știință români stabiliți în centrul mondial al informaticii, după ce fuseseră alungați de minieri din Piața Universității. Erau atât de mulți încât își construiseră din banii lor o catedrală pe care o umpleau cu sentimentul că sunt acasă, știau încă să cânte „Mai bine mort decât comunist” și „Vino Doamne să vezi ce-a mai rămas din oameni” și aveau branșate la televizoare instalații care înregistrau toate emisiunile posturilor TV din țară, ca să le poată asculta apoi pe rând. Atunci, țin minte că, după mulți ani, mi-am amintit deosebirea dintre noțiunea de exil și cea de diaspora, care erau perfect separate înainte de 1989, încărcătura de idei politice, dragoste de țară, nostalgie, și chiar suferință a exilului fiind mult mai mare. Nu mi se întâmplă prea des să mă întâlnesc organizat cu românii în străinătate, dar mă emoționează la recitaluri ascultătorii care îmi aduc buchete de flori și care sunt aproape întotdeauna români. La întâlnirea de la Universitatea din Sevilla s-a dovedit că aproape un sfert din sală erau români, studenți proveniți din diaspora sau pur și simplu veniți la studii în Spania și chiar profesori ai Universității, alături de medici, arhitecți, ingineri veniți din oraș. Îi priveam și eram mândră de ei.
– Ce credeți că ar trebui să oferim diasporei, cum ar trebui organizat sprijinul pentru ca legătura cu limba și cultura română să nu se piardă?
– Legătura cu limba și cultura română poate fi organizată de statul român și cred că există asemenea forme de organizare instituțională (îmi amintesc că, într-un an, festivalul și concursul de poezie pentru elevi care se dezvoltă de 10 ani la Brăila sub sigla numelui meu a avut printre premianți un elev de la o școală românească din Torino), dar înaintea lor – și cronologic și ca importanță – stă obligația românilor de a-și învăța copiii românește, de a păstra legătura cu limba și lectura în română dincolo de integrarea în societatea și cultura locului, ca pe o sămânță de identitate. Asta nu ține de instituțiile țării de acasă, ci de țara din sufletul lor și de cultul noțiunii de acasă fără de care sunt spulberați de vântul – bătând mereu din altă direcție al – străinătății.
Cine este Ana Blandiana
Poeziile Anei Blandiana au fost traduse în peste 26 de limbi, publicate în volume de poezie precum și grupaje de poeme, în reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania.
Dar nu doar poezia sa a apărut în publicații din întreaga lume, ci și articolele și eseurile politice. Este poetă, dar este și imaginea României în schimbare, a României care a luptat pentru democrație, pentru libertate.
Ana Blandiana a inițiat organizația Alianța Civică, fiind președinte al acesteia în perioada 1991-2001. Alături de Romulus Rusan a înființat, sub egida Consiliului Europei, primul Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței din lume (Sighet, România), iar în 1994 a fondat Fundația Academia Civică (a cărei președinte este încă de la înființare), organizația neguvernamentală care administrează Memorialul Sighet. Este președintă de onoare a PEN Club România, membră a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé”, membră a Academiei Europene de Poezie, membră a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).
