Vrea să fie cel mai bun în tot ce face și se ghidează în viață după principii în care crede cu tărie. Pentru Alexandru Dedu nici nu ar putea fi altfel. Ca sportiv a fost unul dintre cei mai mari handbaliști ai României și ai lumii. Este triplu câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu FC Barcelona și a devenit un model pentru tinerii practicanți ai sportului pe semicerc. Se ghidează de multe ori după instinct, ştie foarte clar unde vrea să ajungă, și mai ales ştie şi cum să-și atingă ţelurile. Îi place să „gonească” cu motocicleta, să adoarmă cu mâna pe soţie, are momente în care îi place singurătatea şi-i place să realizeze tot ce şi-a propus. Îi place să aibă dreptate, dar nu cu orice preţ. Nu ține morțiș să facă schimbări, dar este ferm convins că orice lucru poate fi îmbunătățit.

Domnule Dedu, aţi revenit relativ recent în handbalul românesc, după o perioadă lungă petrecută în ţări în care handbalul este o forţă şi un mod de viaţă, ce v-a determinat să candidaţi la şefia FRH? Este handbalul un microb de care v-aţi contaminat şi nu mai puteţi scăpa?

A fost o succesiune de evenimente. Dacă nu mă înșel în 2010, după o pauză de handbal în care am încecat să-mi construiesc o casă, un business, să asigur o stabilitate familiei, mi-am dat seama că handbalul e viața mea și nu pot să stau departe. E lucrul la care mă pricep cel mai bine. Am avut o discuție cu domnul Cristian Gațu, la acea vreme președintele Federației Române de Handbal, și mi-am arătat disponibiliatea de a reveni în acest fenomen. Sigur, nu am fost eu primul fost sportiv care își arăta disponibilitatea de a lucra în handbal, dar m-a întrebat: «ce vrei să faci?». I-am spus că vrea să fiu președintele federației. N-a schiţat niciun gest şi mi-a spus să merg la FRH. Am ales să stau lângă domnia sa, să învăț şi am stat vreo trei luni dar implicarea nu era cea pe care mi-o doream aşa că am rupt colaborarea. Fiindcă cluburile au dorit o ligă profesionistă de handbal, am fost propus şi ulterior ales şef al Ligii Profesioniste de Handbal. Am stat doi ani în fruntea ligii. Mai apoi, când Gaţu a anunţat că nu mai vrea să fie preşedinte, am discutat cu el şi i-am spus că vreau să candidez. Nu a avut nicio obiecţie şi mi-a spus că va sprijini orice candidat tânăr. Ca şef al ligii profesioniste, eram şi membru în Consiliul de Administraţie a FRH şi acest lucru m-a ajutat în alegeri.

Cum vi se pare că este văzut handbalul în Romania, de către public? Sunteți mulțumit de vizbilitatea acestui sport?

Nu sunt mulțumit de nivelul de vizibilitate și cred că o parte din vină ne aparține și nouă, celor de la Federație. Însă, cel mai nociv lucru care duce la o imagine proastă a sportului în general, și eu mă refer aici la handbal în mod special, este tabloidizarea presei sportive. Am avut de multe ori neplăcerea să particip la interviuri și să constat că unii jurnaliștii nu știau să adreseze o întrebare, din cauză că, încercând să caute ceva senzațional, ascundeau esența întrebării. Aceasta tabloidizare nu este deloc ok. Însă, în barometrul vizibilității cred că turneul de la Cluj-Napoca, Trofeul Carpați (martie 2015) va fi un etalon asupra vizibilității handbalului la această oră. Vom vedea cu ocazia acestui turneu la ce nivel de vizibilitate suntem, și atunci vom ști cu atât mai mult ce avem de făcut.

Care este în acest moment baza de selecție pentru handbal? De unde își recrutează cluburile noua generație de sportivi?

Handbalul este un sport reprezentat foarte bine pe întreg teritoriul țării noastre. Suntem peste 200 de cluburi care participă de la nivel de copii și juniori la competițiile organizate de Federația Română de Handbal, de asociațiile județene care sunt afiliate federației și din fericire avem o plajă, încă, destul de mare de selecție. Un factor important este și mediatizarea handbalului. Copiii văd la TV un meci, mai mult, începe să le placă și vin singuri către handbal. Stăm bine la aria de selecție.

De ce ar alege un copil să facă handbal în loc să stea să se joace pe computer, de exemplu? Dar, de ce ar alege să facă handbal și nu fotbal sau tenis, sporturi cu mult mai mult potențial de venituri?

Am dubii că există foarte mulți copii care să-și dorească să alerge, să transpire, să muncească, dar, din fericire există încă mulți părinți care care înțeleg importanța practicării unui sport. Înțeleg că este o șansă de dezvoltare, de muncă în echipă, disciplină etc. În plus, handbalul este un sport care îți poate aduce venituri frumoase, pe lângă o dezvoltare armonioasă și corectă, dar repet, aici părinții au un rol foarte important.

Cum poate ajunge un sportiv handbalist de performanță?

Motivația oricărui sportiv, și mai ales a sportivului de performanță, este foamea de trofee și foamea de bani. La început îți dorești o medalie, un trofeu, apoi timpul trece devii tot mai conștient că muncind ai o șansă în plus față de alții care iau sportul, sau îl practică doar de plăcere. Și este un lucru foarte clar, foamea de trofee și foamea de bani sunt strâns legate între ele, una fără cealaltă nu poate exista. Dar pe lângă acestea eu mai spun un lucru: nu este suficient doar talentul. Cu hotărâre spun că este nevoie de puțină nebunie, trebuie să-ți placă handbalul, trebuie să te simți bine jucând handbal, plus multă, foarte multă muncă. Repet, talentul nu este de ajuns.

Ce șanse are un handbalist de performanță, după ce își termină cariera sportivă? Are alte alternative în afară de antrenorat?

Eu deja am avut discuții pe această temă cu componenții echipei naționale, dar și cu alți sportivi. În plus vorbesc despre acest subiect cu copiii mei, care la rândul lor pracică handbalul și le spun așa, viața sportivă este foarte frumoasă, este extraordinară, te ajută să vezi lumea la o vârstă la care alții încă nu-și termină școala. În funcție de nivelul la care evoluează, ca sportiv ai parte de recunoaștere locală, națională, sau internațională, dar toate aceste lucruri se obțin doar prin muncă. În sportul de performanță nu poți minți. Valoarea ta se vede în fiecare moment. Ei, în viața reală, lucrurile nu mai sunt atât de frumoase, stau altfel. Viața reală este mult mai greu de luat în piept de performeri. Pentru foarte mulți dintre ei este un șoc momentul retragerii din activitate. De aceea eu îi rog pe toți cei cu care discut să pună mâna pe carte, să studieze. Vrea să fie antrenor, foarte bine. Trebuie să urmărească ce face antrenorul, să-și noteze metodele, exercițiile, să se dezvolte personal din acest punct de vedere. Dacă nu vor să fie antrenori nu e nicio problemă, dar atunci trebuie să fie atenți în ce-și investesc banii, să aibă grijă cum îi investesc, pentru că handbalul nu-ți aduce venituri din care să trăiești o viață întreagă. E nevoie de mult echilibru. Nu toți sportivii pot deveni antrenori, unii nici nu au aptitudini, alții sunt foarte buni manageri, dar toate acestea trebuie pregătirte încă din timpul activității de performanță.

În urmă cu aproape 20 de ani, aţi ales să plecaţi din România pentru a vă realiza în străinătate, ceea ce s-a şi întâmplat, cum aţi caracteriza perioada petrecută în handbaul Românesc, până să vi se deschidă porţile Europei?

Eu am crescut uitându-mă la handbal la televizor. Eram singurul din casă care am ales să practic handbalul. M-a pasionat, mi-a plăcut. Şi acum îmi aduc aminte de nişte meciuri extraordinare pe care România l-ea câştigat pe muchie de cuţit. Apoi m-am apucat şi eu de handbal şi am avut şansa să joc cu oamenii pe care îi vedeam la televizor. Am avut şanasa să joc într-un campionat puternic, cel al României. Pe vremea aceea, România nu lipsea de la Cupa Mondială, de la Olimpiadă. Nicio secundă nu m-am gândit că voi pleca să joc afară. Nu mi-am făcut un scop să mă îmbogăţesc. Am luat handbalul ca pe o meserie pe care o practicam cu pasiune şi mă pricepeam. Una din discuţiile care revine constant în atenţia presei şi a noastră este de ce nu mai vin sportivii motivaţi la loturile naţionale? E simplu. Pe vremea când România era campioană mondială, îţi dădea un anumit statut să joci pentru echipa naţională, aveai nişte privilegii. Viaţa ţi se îmbunătăţea vizibil. Apoi, în perioada mea, la începutul democraţiei, când am început să ne exprimăm liber, salariile erau mici, spre mizere, dar trăiam cu ideea că am putea ajunge în străinătate să câştigăm mai bine, dar că să ieşi afară era obligatoriu să joci pentru echipa naţională. În perioada actuală, majoritatea sportivilor de lot naţional au nişte venituri mai mult decât civilizate şi atunci motivaţia nu mai vine din foamea de bani sau de performanţă, şi atunci nici sportivii nu mai sunt implicaţi total.

Revenind la momentul plecării dumneavoastră. Ce însemna pentru un tânăr sportiv român, primul contact cu vestul din perspectivă afectivă, emoțională?

Din toate punctele de vedere a fost un şoc. Din punct de vedere sportiv cu totul şi cu totul altă abordare, iar ca sportiv acest lucru îl resimţi în primul rând în pregătire. Pentru un tânăr intervine partea financiară. În Franţa spre exemplu am câştigat în 18 zile, cât câştigam în România într-un an. Nu e uşor să te adaptezi. Oamenii ăia creşteau cu cărţi de credit, cu rafturi pline, cu bună ziua pe staradă. Eu a trebuit să le iau pe toate şi să le învăţ într-un timp foarte scurt. E un şoc cultural. Acolo în Franţa am realizat că, pentru un sportiv, este important să trăiască şi să se adapteze ca om. Abia după ce ai reuşit să te integrezi clutural, social, poţi să performezi în sport. Când am plecat la Barcelona, mi-am chemat viitoarea soţie şi stăteam permanent cu ea, pentru că îmi dădea linişte, sentiment de familie, stabilitate. Acest lucru m-a ajutat foarte mult, altfel cine ştie…

Cum s-a schimbat omul Dedu în Occident? Mă refer mai ales la perioada Barcelona unde aţi făcut parte dintr-o echipă extraordinară.

Radical. Experienţa Barcelona a însemnat punctul de vârf, ca şi carieră sportivă, dar şi ca om. A fost o schimbare radicală. Am văzut care sunt, şi am simţit care sunt adevăratele valori, lucrurile după care trebuie să te conduci. Am descoperit acel bun simţ pe care trebuie să-l ai în toate. Am înţeles ce înseamnă meritocraţie, am învăţat că nu totul este scuzabil pentru a-ţi îndeplini un obiectiv şi mi-am dat seama că o organizare bună poate să ducă la rezultatele dorite. Ca jucător m-am schimbat. Înainte eram un apărător foarte dur şi nu mă feream să lovesc. Acolo am învăţat că poţi să fii un bun sportiv şi fără răutate, că trebuie să ai respect pentru adversar, deoarece şi adversarul reacţionează la fel ca tine.

Care ar fi trei lucruri pe care le-ați învăţat în străinătate și pe care nu le regăsiți în România sau pe care nu le ştiaţi din România?

Cred foarte mult în echipă şi am învăţat că individualităţile ajută, dar nu sunt suficiente. Cred foarte mult că o imagine sănătoasă poate să genereze bunăstare, lucru care nu este valabil şi reciproc. Nu cred în mâine. Vreau, cred în investiţia pe termen lung, fiindcă în cazul meu a dat roade. Cam toate proiectele mele, de la cele sportive, până la cele de familie, au dat roade fiindcă au fost ţeluri reale şi întinse în timp.

Aţi revenit acasă într-un moment în care idolii din sport, mai ales în fotbal, aveau deja o imagine pătată. Nu va fost teamă că veţi fi catalogat aidoma lor?

Oricum sunt catalogat. Adevărul stă în ochii privitorului. Depinde cum te vede lumea şi ce interese are cu tine. Nu poţi să intervii foarte mult, doar timpul arată dacă lucrurile pe care le-ai făcut sunt bune. Mie îmi place foarte mult de omul Hagi (Gheorghe Hagi, n.a.), de cum se comportă. Gică are bun-simț, sunt „n” dovezi că este un exemplu pentru noi toți. Este un om care construiește, este mereu aproape de familie, un om care nu intră în polemici de prost-gust. Eu am mare respect pentru el și atâta vreme cât există astfel de modele, e bine. Am un mare respect pentru el.

Sunteţi o persoană sociabilă? Vă faceţi uşor prieteni?

Nu neapărat. Cred că sunt în mare parte o companie plăcută, cu care se poate discuta orice, am o plaetă largă de cunoştinţe, si aici trebuie să le mulţumesc părinţilor şi familiei mele. Când eram eu copil, adolescent, tata cumpăra la propriu o geantă de cărţi pe săptămână. Îmi place liniştea în familie şi nu ţin să fiu în centrul atenţiei. Sunt momente în care acest lucru te ajută, dar cred că puţina linişte ajută şi mai mult, de aici şi dragostea mea pentru motocicletă. Să fiu doar eu, motorul, natura şi … mă încărcam.

Care este momentul din viaţă pe care aţi vrea să-l retrăiţi la nesfârşit? Sau de care vă amintiţi cu cea mai mare plăcere?

Încă nu sunt la vârsta bilanțurilor, să stau și să mă uit în urmă, dar sunt lucruri care m-au marcat și cel mai mult am fost marcat când mi s-a născut primul copil. Eram în sală eu, medicul și soția mea și am fost ajutorul medicului. Atunci am fost foarte marcat și bucuros deopotrivă. A fost cea mai intensă trăirea a mea. Pe urmă câștigarea Ligii Campionilor. Ca sportiv atunci ți se pare normal, cu timpul îți dai seama că lucrurile nu sunt chiar așa, că un astfel de succes este consecința muncii tale, a unor sacrificii etc.

Alexandru Dedu

Ce ar fi fost omul Alexandru Dedu, dacă nu ar fi fost un handbalist împlinit?

Sunt convins că aș fi fost un bun profesionist în orice aș fi făcut. Mi-am dorit să fiu în cel mai bun liceu din orașul meu, chiar dacă nu se făcea handbal acolo. Apoi mi-a plăcut tot timpul fizica, matematica, și chiar am fost olimpic la Limba Română până în clasa a VIII-a. Când am plecat la echipa din Timișoara, m-am dus și decis să intru la facultatea de informatică. Cred că, dacă nu eram handbalist, eram un bun profesionist în orice domeniu. Sunt autodidact. Dacă am o problemă o rezolv.

Dacă nu aţi fi câştigat alegerile FRH, vaţi fi dorit să antrenaţi?

Da şi cred că aş fi fost un antrenor bun, fiindcă am o calitate care este imperativă în această meserie, iau decizii foarte rapid şi de cele mai multe ori sunt cele bune.

Ce v-aţi dorit să faceţi în viaţă şi nu aţi reuşit până acum?

Am avut bun simţ să-mi fixez obiective realizabile. În viată, obiectivele mari nu mi s-a întâmplat să le ratez, nici în sport, nici în viaţa personală. Când mi-am propus ceva, s-a întâmplat. Sunt foarte bucuros că am ales o viaţă care îmi dă şansa să am două cariere. Cea de sportiv este a mea şi nu poate fi contestată, iar acum mi s-a oferit şansa pe partea administrativă să am o a doua carieră. Îmi place fiindcă nu este deloc monotonă.

A trecut deja un an de la alegerea dumneavoastră în fruntea FRH, este vreun lucru ce vă deranjează, ceva ce nu va plăcut în acest an?

Da, nu-mi plac anumiţi oameni care se învârt în acest fenomen şi se opun ostentativ bunului simţ.

Vă irită ceva anume?

De când sunt președinte, 90% dintre întrebările care mi-au fost adresate, și lucrurile luate în discuție, a fost Gheorghe Tadici (fostul selecționer al echipei naționale feminine de handbal a României n.a.). Handbalul este mult mai mult decât Tadici. El este o priatră de hotar, dar se exagerează cu Tadici. Este un om care a făcut foarte mult pentru handbal, a adus trofee și a muncit enorm, este un amant al handbalului, dar nimeni nu este de neînlocuit, nici Tadici, nici Gațu, nimeni. Lucrurile merg în continuare. Eu cred că atitudinea domnului Tadici este onorabilă, îl respect foarte mult pentru atitudinea avută față de echipa națională și mă sprijin pe experiența dânsului, în măsura în care timpul îi va permite să ne consilieze în continuare.

La ce să se aştepte fanii handbalului din România, pe perioada mandatului dumneavoastră de preşedinte?

Pentru mine și în casa mea, handbalul este un mod de viață. Am doi copii care au crescut în handbal și fac handbal. Eu am crescut în handbal și ceea ce sunt în momentul de față din toate punctele de vedere este datorită handbalului. Consider că din poziția pe care o am, ca președinte, pot să ajut handbalul, așa cum handbalul m-a ajutat pe mine. Mi-am propus să aduc un suflu nou, un suflu de speranță. Vreau să aduc încrederea în sufletul celor care sunt la bază, celor care muncesc cu copii, că federația este imparțială și își dorește să facă bine, să facem pasul către cluburi, să vadă că sunt puși în valoare, vreau să avem discuții prin care de comun acord să creăm regulamente sănătoase. Haideţi să ne uităm la polonezi, e simplu. Ce era Polonia acum 10 ani, la fete şi băieţi? A venit Wenta, un mare jucător, un mare antrenor, a fost băgat în seamă, a fost ascultat şi acum ce avem? O echipă naţională de băieţi care bate fără probleme Germania şi este la medalii la turneele finale. La feminin în această situație este Ungaria. Sunt exemple care ne arată că se poate, și într-acolo trebuie să ne îndreptăm și noi.

Ce șanse are România să găzduiască un turneu final de Campionat European sau Mondial de handbal?

Am mari dubii că lucrul acesta se va putea întâmpla înainte de 2020, pentru că deja sunt licitate viitoarele gazde ale acestor întreceri. Dar este îmbucurător că deja există foarte multe proiecte de construcții de săli de sport de nivel european. Unele sunt în stadiu de construcție, altele pe hârtie, dar e bine că există și eu cred că, în câțiva ani, vom avea destule săli civilizate cu care să ne putem prezenta la aceste licitații. Deocamdată nu avem cu ce, cu proiecte pe hârtie nu ne ia nimeni în seamă. Apoi lumea, autoritățile trebuie să înțeleagă cât de important este să organizezi un turneu final. Sunt numeroase exemple în lume, de orașe care au devenit destinații turistice după ce au organizat competiții majore, și nu doar de handbal.

Interviu realizat de Patrice Podină