1
2
3
4

În ultimele decenii s-a conştientizat tot mai mult importanţa parentingului, iar cercetările în domeniul dezvoltării personale a copilului au dovedit că mediul în care cresc copiii, inclusiv modelul de parenting pe care îl primesc, joacă un rol mult mai important decât factorii genetici pentru determinarea modului în care copiii vor funcţiona ca adulţi. Ce se întâmplă în mintea şi sufletul bebeluşului şi a copilului mic, cum gestionăm relaţiile dintre fraţi şi problemele adolescenţilor, cum abordăm problemele vieţii de familie, dramele, traumele şi bolile copilăriei sunt doar o parte dintre temele tratate în literatura de specialitate. Adevărata provocare pentru părinţi este astăzi aceea de a alege un model de parenting adecvat timpurilor moderne, un model adaptat ritmului rapid în care ne trăim vieţile.

Am dorit să aflăm de la Aletha Solter, psiholog şi expert în parenting, care sunt cele mai mari provocări în creşterea unui copil şi ce elemente esenţiale are la bază modelul de parenting pe care institutul său îl încurajează. Deşi pare de necrezut pentru unii părinţi, conform metodei Aware Parenting, chiar este posibil să creşti un copil fără a folosi vreodată pedepse sau recompense. „Când ne educăm copiii cu metoda Aware Parenting, aceştia vor deveni în mod natural independenţi. Nu trebuie să îi învăţăm sau să îi forţăm să facă asta. De fapt, a forţa copiii să se maturizeze înainte de a fi pregătiţi să o facă poate duce la practici de parenting pe care nu le recomand. Este dificil pentru unii părinţi să înţeleagă asta, dar totul se bazează pe ani întregi de cercetare”, explică Aletha Solter.

Dr. Aletha Solter, psiholog american de origine elveţiană, este fondatoarea Institutului Aware Parenting (www.awareparenting.com) şi se bucură de recunoaştere internaţională ca expert în parenting, teoria ataşamentului, psihologia traumei şi disciplina nonpunitivă. A studiat cu dr. Jean Piaget la Geneva, în Elveţia, unde şi-a obţinut masteratul în biologie umană şi, ulterior, şi-a susţinut doctoratul în psihologie la Universitatea din California. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi. Titluri de acelaşi autor: Attachment Play (Jocul ataşamentului, apărut la Editura Herald, 2017), Helping Young Children Flourish (Copiii noştri, frumoşi şi sănătoşi, Editura Herald, 2018), Tears and Tantrums (Lacrimi şi crize de furie), Raising Drug-Free Kids (O viaţă fără droguri, Editura Herald, 2015), The Aware Baby (Bebeluşul meu înţelege tot, Editura Herald, 2017).

Cât de mult s-a schimbat metoda de creştere şi educare a copiilor de către părinţi în ultimele decenii?Ce s-a schimbat şi ce a rămas la fel?

 Eu am început să scriu cărţi despre parenting la începutul anilor ’80. La acea vreme existau puţine cărţi care abordau parenting-ul non-punitiv şi care aveau la bază teoria ataşamentului. Acum există o bibliografie foarte cuprinzătoare, inclusiv cărţile mele, care îi ajută pe părinţi să aibă o relaţie sănătoasă cu copiii lor şi să găsească alternative atât pentru folosirea pedepselor cât şi a recompenselor. Însă abordarea Aware Parenting pe care noi o recomandăm este o sinteză unică a trei elemente: (1) un stil de parenting ce susţine ataşamentul, (2) disciplină non-punitivă şi (3) vindecarea traumelor şi eliberarea stresului. Personal nu cunosc alte abordări care să combine aceste trei elemente ca metodă de parenting.

De-a lungul timpului s-a conştientizat tot mai mult importanţa parenting-ului. Datorită cercetărilor în domeniul dezvoltării personale a copilului, ştim acum că mediul în care cresc copiii, inclusiv modelul de parenting pe care îl primesc, joacă un rol mult mai important decât factorii genetici pentru determinarea modului în care copiii vor funcţiona ca adulţi. De asemenea, este recunoscut tot mai mult faptul că bebeluşii şi copiii mici sunt fiinţe umane cu drepturi depline care au abilităţi de a gândi şi a simţi şi, ca atare, trebuie trataţi cu respect.

S-au schimbat metodele de educare a copiilor de către părinţi odată cu evoluţiile tehnologice? În ce mod tehnologia îi ajută pe părinţi să îşi educe copiii?

 Evoluţia tehnologică, în special apariţia dispozitivelor digitale cu ecran, au impact clar asupra parenting-ului. Mulţi părinţi sunt îngrijoraţi în privinţa timpului pe care copiii lor îl petrec în faţa ecranului şi se întreabă dacă este indicat sau în ce mod să seteze limite.

Nu există dovezi că dispozitivele digitale (activităţile care se desfăşoară în faţa unui ecran) ar fi benefice pentru copii (sub opt ani). De fapt, există dovezi că aceste activităţi pot crea dependenţă şi că pot consuma foarte mult din timpul care ar trebui să fie alocat activităţilor necesare dezvoltării precum: alergat, sărit, căţărat, construit, vorbit, întrebat, jucat cu ceilalţi şi angajat în jocuri de imaginaţie. Copiii mici învaţă cel mai bine exersând activităţi din viaţa reală nu interacţionând cu un ecran bidimensional. O problemă în plus apare atunci când copiii au acces la jocuri video violente, ceea ce poate să le augmenteze comportamentul agresiv. Deşi mulţi părinţi se bucură de timpul liber pe care îl au în momentul în care copiii lor sunt ocupaţi cu ecranele digitale, prea mult timp liber obţinut în acest mod poate face parenting-ul mult mai greu de gestionat pe termen lung. Recomandarea mea este de a evita aceste activităţi cât mai mult posibil (în special privitul la televizor) mai ales pentru copiii cu vârsta de sub opt ani. Pentru a realiza asta, părinţii trebuie să găsească alte metode pentru a-şi satisface propriile nevoi.

Unii părinţi cred că educaţia fără recompense sau fără pedepse este un mit. Chiar există acest tip de parenting şi poate fi aplicat ca metodă în orice familie?

Da, chiar dacă pare de necrezut, este posibil să creşti un copil fără a folosi vreodată pedepse sau recompense. Mii de familii folosesc această abordare ca metodă de disciplină care este total diferită de orice abordare autoritară sau permisivă.

Orice familie poate învăţa să folosească această metodă. Desigur, nu întotdeauna este uşor mai ales când părinţii nu au fost crescuţi în acest fel şi nu-şi pot folosi părinţii lor ca modele. Dar când părinţii fac trecerea spre acest model, beneficiile sunt imediate. Copiii sunt mult mai dispuşi să coopereze şi astfel părinţii vor duce mai puţine lupte de putere cu ei. Relaţia părinte/copil devine mai puternică şi copiii se vor simţi mult mai în siguranţă şi mult mai iubiţi. Când devin adolescenţi nu vor mai simţi nevoia de rebeliune.

Mediul în care cresc copiii, inclusiv modelul de parenting pe care îl primesc, joacă un rol mult mai important decât factorii genetici pentru determinarea modului în care copiii vor funcţiona ca adulţi.

Cum putem să ne educăm copiii corespunzător în aceste vremuri în care timpul pare din ce în ce mai limitat? În SUA şi în unele ţări din Europa, de exemplu, mamele se întorc la muncă după trei luni de la naşterea copilului.

Pentru mulţi părinţi este dificil să petreacă atât de mult timp cu copiii lor pe cât şi-ar dori. Aceşti părinţi sunt conştienţi că un copil necesită multă atenţie individuală, dar în acelaşi timp trebuie să lucreze pentru a-şi asigura veniturile. Ca urmare, creşele sau grădiniţele rămân singurele lor opţiuni. Încurajez părinţii să le asigure copiilor cât mai multă îngrijire individuală pe durata primilor doi sau trei ani de viaţă. În cazul în care părinţii trebuie să lucreze, unul dintre bunici sau o rudă apropiată, sau poate o bonă îi pot ajuta. Dacă singura opţiune este grădiniţa, recomand nu mai mult de 20 de ore pe săptămână, mai ales în primul an după naştere.

Părinţii nu trebuie să se simtă vinovaţi dacă nu le pot oferi copiilor atenţia individuală necesară. Să ne amintim că nu este normal pentru specia umană să îşi crească copiii în familii izolate formate dintr-un părinte sau doi. În trecutul preistoric trăiam în triburi şi existau întotdeauna alţi membri ai familiei care ne ajutau. Există o zicală în limba engleză “It takes a village to raise a child – E nevoie de un sat ca să creşti un copil”. Ca urmare, eu încurajez părinţii să găsească sau să îşi creeze propriul trib. Fără ajutor şi sprijin din partea altor adulţi este foarte dificil să creşti un copil în modul pe care eu îl recomand.

Care este principala diferenţă dintre parenting şi babysitting? Ce înseamnă un bun babysitter?

Parenting-ul este ceea ce ar trebui să facă părinţii, mai exact persoanele cele mai conectate cu copiii lor şi cei care investesc cel mai mult în viitorul acestora. Un babysitter poate ajuta, dar nimeni nu îi poate înlocui pe părinţi. Un babysitter bun este iubitor, jucăuş, răbdător şi atent, ştie să asculte, evită să dea pedepse şi recompense şi este de acord să urmeze directivele impuse de părinţi.

Cât de importantă este implicarea ambilor părinţi în educarea copilului?

Copiii au nevoie de ambii părinţi. De fapt, ar fi de foarte mare folos ajutorul din partea unui al treilea sau al patrulea părinte!. Uneori taţii au impresia că un bebeluş are nevoie doar de mama lui, dar nu este deloc adevărat. Taţii sunt la fel de importanţi ca mamele şi sunt atât de multe lucruri pe care taţii le pot face încă de la început. De fapt, singurul lucru pe care un tată nu îl poate face este alăptatul.

Cum putem compensa lipsa unui părinte în cazul cuplurilor divorţate? Cum cresc copiii în cuplurile homosexuale?

Parenting-ul este evident mult mai dificil când este realizat doar de un părinte. Încurajez cuplurile divorţate sau persoanele singure să caute neapărat ajutor. În caz de divorţ, copiii sunt mai câştigaţi dacă părinţii găsesc o cale care le permite să se implice în mod egal în creşterea copiilor. Un alt sfat pentru părinţii divorţaţi este să evite să se certe în faţa copiilor şi să evite critica la adresa celuilalt părinte în prezenţa copiilor.

Copiii pot creşte şi se pot dezvolta la fel de bine în familii homosexuale. Nu există vreo dovadă că aceşti copii ar suferi în vreun fel sau că ar avea mai multe probleme decât copiii care sunt crescuţi de părinţi heterosexuali.

Din punct de vedere cultural trăim o perioadă în care căsătoriile sunt de scurtă durată şi copiii cuplurilor divorţate trebuie de multe ori să facă faţă unor medii de creştere total opuse. Ce impact au asupra copilului metodele diferite de parenting? Ce sfaturi aveţi pentru părinţii care nicicum nu reuşesc să se alinieze în privinţa filozofiei de creştere a copilului?

Este evident mult mai puţin confuză situaţia pentru un copil atunci când părinţii folosesc aceeaşi metodă de educaţie. Există şi cazuri când un părinte se consultă cu mine când foloseşte metoda Aware Parenting, dar partenerul lor nu o înţelege sau nu este de acord să o aplice. Îi încurajez pe aceşti părinţi să comunice în mod afectuos cu partenerul lor şi să încerce să le înţeleagă sentimentele. De multe ori, rezistenţa faţă de această abordare are la bază o experienţă traumatizantă din propria copilărie. Aşa că este de obicei recomandat să discuţi cu acea persoană despre copilăria ei. Îţi aminteşti să fi fost pedepsit când erai copil? Cum te simţeai atunci? Cum reacţionau părinţii tăi când plângeai? S-au jucat vreodată cu tine?.

Când unul dintre părinţi se comportă abuziv faţă de un copil, în orice fel (de exemplu lovindu-l sau plesnindu-l), îl încurajez pe celălalt să îi spună să se oprească. Dar când părintele nu este abuziv (dar în continuare opune rezistenţă în faţa metodei Aware Parenting) îl încurajez pe celălalt părinte să îl lase pe cel care opune rezistenţă să facă greşeli şi să înveţe din ele. Părintele care opune rezistenţă va observa în cele din urmă că părintele care foloseşte abordarea Aware Parenting are o mai bună relaţie cu copilul şi obţine din partea lui o mai bună cooperare. Acest lucru ar putea să îl motiveze pe cel care opune rezistenţă să înveţe şi să îşi schimbe abordarea.

Cum îi putem educa pe copii să devină independenţi? Cum ar trebui să reacţionăm când aceştia vor să creeze distanţă şi să aibă tot mai multă autonomie?

Când ne educăm copiii cu metoda Aware Parenting, aceştia vor deveni în mod natural independenţi. Nu trebuie să îi învăţăm sau să îi forţăm să facă asta. De fapt, a forţa copiii să se maturizeze înainte de a fi pregătiţi să o facă poate duce la practici de parenting pe care nu le recomand (cum ar fi ignorarea bebeluşului atunci când plânge). Este dificil pentru unii părinţi să înţeleagă asta, dar totul se bazează pe ani întregi de cercetare. Studiile demonstrează că un copil îşi dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi atunci când aceştia îi asigură contact fizic suficient încă de la primele zile de viaţă, când răspund prompt plânsetelor bebeluşului şi când evită perioadele lungi de absenţă. Chiar dacă un copil pare dependent de părinţii lui când este mic, în acest mod el îşi formează încrederea de sine şi îşi procură resursele necesare care îi vor permite să devină independent mai târziu în viaţă.

 Pentru un adolescent este normal să îşi dorească să petreacă mai mult timp cu prietenii lui şi mai puţin cu părinţii, cu condiţia ca acesta să nu fie un simptom de rebeliune sau o reacţie la disciplină punitivă. Dar dacă un copil vrea să creeze distanţă faţă de părinţi dintr-o anumită furie sau de frica unei pedepse, acesta ar fi un motiv de îngrijorare şi indică faptul că părinţii sunt prea autoritari şi punitivi.

Uneori, un eveniment traumatizant sau un anumit motiv de stres în familie îi poate determina pe copii să se distanţeze de părinţi. De exemplu, moartea unui membru al familiei, îmbolnăvirea unuia dintre părinţi, depresia, divorţul, consumul de droguri, sau problemele financiare, toate pot destabiliza relaţia părinte/copil şi îi pot determina pe copii să se izoleze sau să se distanţeze de familie. În loc să presupună că aceşti copii trec printr-o etapă „normală” de dezvoltare spre autonomie, aş recomanda părinţilor să caute ajutor din partea unui terapeut profesionist.

Replica „Pentru că sunt mama ta şi aşa spun eu” este foarte des folosită în conversaţiile dintre mame şi copii pentru a pune capăt unui dialog în contradictoriu. Care este calea de a-ţi arăta autoritatea faţă de copilul tău ca părinte?

Părinţii nu trebuie să îşi arate autoritatea. De fapt, atunci când încearcă să se impună într-un mod autoritar, copiii de cele mai multe ori dau dovadă de nesupunere şi rebeliune. Obiectivul în disciplinarea copilului nu este conformarea oarbă în faţa autorităţii, ci cooperarea reciprocă bazată pe iubire, încredere şi respect.

Există numeroase căi prin care părinţii ajung să coopereze cu proprii copii: conştientizând şi recunoscând nevoile copiilor prin conştientizarea propriilor nevoi şi sentimente, fiind atenţi la emoţiile transmise de copii, stabilind reguli în mod democratic prin întâlniri de familie sau folosind abordări jucăuşe. Prin aceste abordări disciplinare non-punitive, non-autoritare nu dăm pedepse sau recompense copiilor. În schimb, lucrăm cu ei pentru a rezolva conflicte în moduri care să satisfacă nevoile tuturor.

Desigur, există situaţii care nu se negociază, mai ales atunci când vorbim de siguranţa copilului (de exemplu când trebuie să poarte centura de siguranţă în maşină). Copiii mici se împotrivesc de multe ori acestor reguli de siguranţă, dar părinţii trebuie să insiste asupra lor şi să îl ajute pe copil să coopereze oferindu-i informaţii, oferindu-i posibilitatea de a alege sau adoptând o atitudine jucăuşă: „Nu putem pleca niciunde până nu îţi legi centura de siguranţă”, „Vrei să îţi legi singur centura de siguranţă, sau să ţi-o leg eu?”, „Hai să cântăm un cântecel în timp ce îţi leg centura de siguranţă”. De fapt, cea mai puţin eficientă cale de a-l face pe copil să coopereze ar fi să îi spui „Pentru că aşa spun eu”, şi apoi să te aştepţi să se supună. Acel tip de abordare pur şi simplu nu va funcţiona (doar dacă copilului îi este frică să nu fie pedepsit, ceea ce bineînţeles nu recomand).

Unii părinţi ar spune că este uşor să fii părinte al unui „copil bun”, dar ce se întâmplă dacă ai un copil „cu probleme”, care necesită mai mult timp, mai multă energie, mai multă răbdare? Ce le spuneţi acelor părinţi?

Unii copii sunt mai greu de crescut decât alţii şi, în mod sigur, au nevoie ca părinţii lor să le dedice mai mult timp, energie şi răbdare. Există trei factori importanţi care semnalează copiii cu probleme: (1) provocări de ordin fizic sau dizabilităţi, (2) un temperament foarte sensibil şi (3) o traumă nevindecată din primii ani de viaţă.

Primul motiv este deja bine cunoscut şi destul de evident. Celelalte două motive, însă, nu sunt recunoscute ca factori care contribuie la dezvoltarea unui comportament cu probleme. Unii copii se nasc cu un sistem nervos foarte sensibil, ceea ce îi face să se lase uşor copleşiţi şi stimulaţi. Aceşti copii sunt de asemenea extra precauţi, au mai multe frici decât alţi copii, plâng mai mult şi au tendinţa să opună rezistenţă în faţa noului şi a schimbării. Al treilea factor este impactul unei foste traume, care poate fi o traumă de la naştere sau o traumă prenatală. Cercetările au demonstrat că bebeluşii ale căror naşteri au implicat complicaţii şi intervenţii de ordin medical, plâng mai mult decât cei care au avut parte de o naştere uşoară. După naştere, un copil poate fi traumatizat de multe lucruri, de exemplu de o operaţie, de un dezastru natural, de un deces în familie, sau orice formă de abuz, sau chiar dacă mama lui trece printr-o depresie.

În cărţile mele descriu modul în care părinţii îi pot ajuta pe copiii lor să se vindece de traume încurajându-i să îşi folosească propriile mecanisme naturale de vindecare. Dar când părinţii nu dispun de acea informaţie în mod necugetat îi împiedică pe copii să se vindece. O traumă nevindecată poate conduce mai târziu la probleme emoţionale şi comportamentale. Din păcate, părinţii de cele mai multe ori tind să creadă că aceşti copii dificili au nevoie pur şi simplu de mai multă „disciplină”.

Din experienţa mea, cei mai dificili copii sunt cei foarte sensibili, care sunt şi victime ale unei traume devreme în viaţă şi ai căror părinţi nu ştiu cum să-i ajute să se vindece. Când părinţii învaţă cum să îşi ajute copiii să se vindece după o traumă, problemele comportamentale de obicei dispar.

Care este rolul fricii în parenting?

Mulţi părinţi se tem pentru siguranţa şi supravieţuirea copiilor lor într-o lume care pare a avea tot mai multe pericole. Acest tip de frică poate fi de ajutor dară îi inspiră pe părinţi să facă ce e necesar pentru a-şi ţine copiii în siguranţă şi sănătoşi. Dar dacă aceste frici sunt prea puternice, părinţii ar putea deveni extra protectori, ceea ce ar fi o barieră în dezvoltarea copilului. Mai mult, copiii care au părinţi temători suferă adeseori de anxietate cronică dat fiind că fricile sunt contagioase.

Atunci când părinţii se confruntă cu frici puternice în legătură cu siguranţa sau supravieţuirea copiilor lor, îi încurajez să se întoarcă din nou la copilărie pentru a găsi o posibilă sursă a anxietăţii lor. Un factor probabil ar fi suferinţa cauzată de o separare traumatizată, precum decesul unui părinte sau al unui frate.

O altă frică destul de comună are legătură cu dezvoltarea copilului şi viitorul său. Mulţi părinţi se întreabă dacă copilul lor este normal, sau dacă va ajunge vreodată să fie un adult independent şi responsabil. Se întreabă dacă sunt părinţi suficienţi de buni. Acest tip de frică îi poate determina pe părinţi să le găsească copiilor tot felul de defecte şi ca atare să îi critice. Niciodată nu ajută să îţi critici copiii. Îi încurajez pe părinţii care manifestă astfel de frici să se concentreze asupra calităţilor bune inerente ale copiilor şi asupra stabilirii unei relaţii bazate pe iubire, încercând să îi accepte aşa cum sunt.

Mulţi părinţi mi-au spus că volumele scrise de mine i-au ajutat să înţeleagă şi să accepte mai uşor comportamentele iritante sau dificile ale copiilor lor. De exemplu, părinţii se simt liniştiţi de faptul că un tantrum comportamental (criză de furie) indică un răspuns sănătos la stres şi nu înseamnă că părinţii ar fi procedat greşit în educaţie. Părinţii ajung să înţeleagă că un copil dependent de părinţii lui poate indica nevoia de apropiere şi conectare şi că dacă îi asiguri aceste nevoi nu înseamnă că acel copil nu va deveni independent mai târziu în viaţă.

Care ar fi întrebările la care fiecare persoană ar trebui să mediteze înainte de a deveni părinte?

Există două întrebări la care o persoană ar trebui să se gândească înainte de a deveni părinte: (1) Voi avea destul ajutor şi susţinere să cresc un copil? (2) Sunt oare pregătit şi dispus să îmi retrăiesc copilăria, fie că vreau sau nu?

 Mulţi oameni nu îşi dau seama că un copil poate declanşa în noi amintirile şi emoţiile dureroase pe care le-am trăit la rândul nostru în copilărie. Părinţii care au trecut prin experienţa abuzurilor sau a altor tipuri de traume vor avea probleme în a deveni părinţi ideali mai ales dacă nu au avut oportunitatea să se vindece de trecutul lor traumatizant. Aceşti părinţi vor avea nevoie de multă susţinere după naşterea copilului lor.

Unii părinţi sunt surprinşi atunci când partenerul lor devine frustrat sau nervos ca reacţie la comportamentul copilului, pentru că nu şi-au dat seama că partenerul lor este de fapt o persoană care se inflamează uşor. Un copil scoate din tine tot ce e mai bun şi mai rău. Aşa că e de ajutor atunci când părinţii înţeleg aceste lucruri înainte de a avea copii.

În ce stadiu se află cercetarea în domeniul dezvoltării comportamentale a copilului? Din punctul dumneavoastră de vedere, în ce direcţie ar trebui alocate cele mai multe resurse?

 Se întâmplă foarte multe lucruri interesante în domeniul cercetării comportamentului copiilor şi sunt fericită că aceste noi studii validează multe dintre afirmaţiile pe care eu le-am făcut în cărţile mele în anii ’80. Cercetările în domeniul neurofiziologiei au clarificat modul în care traumele afectează creierul şi comportamentul copilului şi studiile asupra diferitelor abordări terapeutice au condus la o mai bună înţelegere a modului în care copiii se pot vindeca de anumite traume. Cercetarea în domeniul ataşamentului validează importanţa conexiunii dintre părinte şi copil cât mai devreme în viaţă. Studiile despre aplicarea pedepselor şi a recompenselor au clarificat faptul că o abordare autoritară nu este doar ineficientă, dar şi nocivă. În cele din urmă, datorită studiilor privind modul în care copiii învaţă, avem astăzi o idee foarte clară despre tipurile de şcoli la care să ne trimitem copiii. De câte ori scriu o carte nouă sau actualizez una veche, includ şi cele mai recente cercetări cu privire la aceste subiecte.

Ce aţi descoperit despre propria persoană în momentul în care aţi devenit mamă?

 Experienţa mea ca mamă m-a învăţat mai mult despre bebeluşi şi copii decât despre propria persoană. Mă cunoşteam destul de bine înainte să mi se nască primul copil. Am învăţat foarte multe de la copiii mei şi din greşelile pe care le-am făcut!. Prima carte pe care am scris-o (The Aware Baby) este cartea pe care mi-ar fi plăcut să o am ca proaspătă mămică. Aşa că sunt foarte fericită să dau mai departe ceea ce am învăţat părinţilor din întreaga lume!.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR