Pentru că acum, dacă am aflat al 46-lea președinte al Statelor Unite, ne putem relaxa nițel. Ne putem trage și sufletul, dar și învățămintele pentru viitor. Ce-i drept, la ora la care scriu aceste rânduri, Donald Trump și susținătorii săi fanatici refuză încă să accepte înfrângerea și se pregătesc de o serie de bătălii juridice (în Houston tocmai s-a încheiat un miting la care au participat câteva sute de suporteri). Mă îndoiesc însă că încă-președintele își mai face iluzii că va putea răsturna soarta alegerilor. În ciuda bombasticismelor a la Vadim Tudor, e un om de afaceri cu picioarele pe pământ. Vrea doar să câștige timp pentru a-și negocia termenii plecării de la Casa Albă.
Așadar, ce concluzii putem trage?
Prima și, poate, cea mai importantă, ar fi aceea că e mult prea devreme pentru a cânta prohodul Americii. Spre surprinderea mea, în ultimele săptămâni, opinia publică din România a devenit la fel de inflamată și de polarizată precum cea din Statele Unite. Am primit zeci de mesaje „de condoleanțe” că vine comunismul peste americani, dar tot cam atâtea la fel de îngrijorate, de această dată de tâmpirea în masă a americanilor dispuși să-l voteze pe Donald Trump și a doua oară. Ce se întâmplă? Se duce America de râpă? M-am grăbit să-i liniștesc și pe unii, și pe ceilalți. Pe primii, spunându-le că, economic vorbind, americanii n-au în ADN niciun fel de genă a comunismului. (Dacă ați urmărit primul discurs din postura de President Elect / Președinte Ales a lui Joe Biden, era imposibil să nu fi observat în fundal o reclamă uriașă la cartea de credit Chase. QED.). Pe ceilalți, asigurându-i că numărul celor care l-au votat pe Donald Trump pentru că era Donald Trump e, la scară mare, nesemnificativ. L-au votat pentru a se apăra de ceea ce e perceput ca o încercare de a schimba „paradigmă americană”.
Și unii, și ceilalți aveau parțial dreptate, dar motivele de îngrijorare reală sunt altele. Primul, „experții”. Al doilea, polarizarea societății. Să începem cu „experții”. Folosesc ghilimele, deși nici ei, nici cei care îi citează nu le consideră necesare. Fiind însă de modă mai veche, mă încăpățânez să cred că un adevărat expert chiar se pricepe la ceea ce face. Mă încăpățânez să cred că un cizmar care în loc de un pantof îmi face o opincă sau un profesor de algebră care susține că doi plus doi fac cinci nu își merită calificativul de expert-fără-ghilimele. Iar aici se încadrează nu doar „experții” sondajelor de opinie, dar și „experții” din mass media, „analiștii politici”, sau, cum li se mai spune, „the pundits”. De vreo jumătate de an ni s-a „demonstrat”, cu cifre, sondaje, interviuri, mesaje de pe social media ș.a.m.d., că un „val democrat” (a blue wave) va mătura America de la coasta de Est până la coasta de Vest. Faptul că, pentru a două oară la rând (!), după eșecul din 2016 cu Hillary Clinton, toate „expertizele” s-au dovedit complet eronate s-ar cuveni să pună pe gânduri nu doar „experții” în cauză, ci mai ales pe cei cărora chiar le pasă de ceea ce se întâmplă în lumea reală. Vorba americanului: „Prostește-mă o dată, rușine să-ți fie! Prostește-mă a două oară, rușine să-mi fie mie!” (“Fool me once, shame on you! Fool me twice, shame on me!”) Pentru că prăpastia dintre lumea reală și cea virtuală se mărește de la o zi la alta – și nu mă refer acum doar la aceste alegeri, ci la o situație mult mai răspândită la multe niveluri. Toate bune și frumoase, câtă vreme putem visa că suntem o lume de Ilene Cosânzene și de Feți-Frumoși, răpunând, fără doar și poate, și zmeii-cei-răi și pe Muma Pădurii. Problema e că, la un moment dat, realitatea te prinde din urmă. Realitatea te obligă să te trezești din visare, să mănânci, să te speli pe dinți și să folosești toaleta. Vrei, nu vrei. Altminteri, visul devine coșmar, cum s-a întâmplat la Revoluția Franceză sau la revoluțiile comuniste. A venit rândul așa-numitei „revoluții-digitale”. Să avem grijă cum o gestionăm.
Polarizarea în lumea reală
Și de aici, din această polarizare întreținută de cutiile de rezonanță ale lumii virtuale, ajungem la polarizarea din lumea reală. Polarizarea în politică americană nu e ceva nou. De la înfruntările dintre Federaliști și Antifederaliști, dintre Federaliști și (primii) Republicani, la cele dintre Democarati și Whigs, la cele dintre (noii) Republicani la (vechii) Democrați, și – cea mai sângeroasă – dintre Nordiști și Sudiști, istoria Statelor Unite a fost marcată de polarizare. În Statele Unite au apărut și primele partide „moderne”, partidele „de masse”, în ciuda tuturor avertismentelor fondatorilor. (A se reciti, bunăoară, discursul de rămas bun al lui George Washington, scris, foarte probabil, de către Alexander Hamilton). În tot acest timp, însă, de bine de rău, la nivel declarativ, compromisul a fost văzut că piatra de temelie a Constituției (cea de-a două, ratificată neconstituțional conform prevederilor primei – Articolele Confederației) și, prin extensie, a politicii americane. Ca om politic, dispoziția de a face compromisuri era văzută ca o virtute – însemna că ești dispus să-ți sacrifice interesele personale sau de partid pentru binele comun. Henry Clay se mândrea cu porecla de Marele Compromițător (The Great Compromiser). Acum, compromisul a devenit un „cuvânt murdar” (“a dirty word”).
După cum spuneam, însă, nu vă grăbiți să cântați prohodul Americii. Atâta vreme cât această Constituție – gândită de către o mână de oameni pentru a face față oricăror crize – rezistă, America rezistă. Restul sunt detalii. Compromisul e prea adânc grefat în ADN-ul american pentru a putea fi extirpat cu ușurință. Dovadă cea mai bună a fost discursul lui Joe Biden de sâmbătă seară. A fost un discurs conținând toate ingredientele necesare și mult așteptate: am candidat că democrat, dar voi fi președintele tuturor americanilor, nu suntem dușmani, suntem cu toții americani, nu există state „roșii” (republicane) și state „albastre” (democrate), ci doar Statele Unite ale Americii (Obama), etc. Și nu doar atât. Șocant pentru mulți, a făcut mai multe referințe religioase decât orice președinte, probabil de la Abraham Lincoln și Martin Luther King Jr. încoace, citând însă și din amândoi (“the better angels of our nature”, “the arc of the moral universe is long, but it always bend toward justice”)!
În Primul Discurs Inaugural, ca lider al partidului Republican, după o aprigă (și murdară) bătălie electorală cu Federaliștii, Thomas Jefferson spunea „suntem toți Federaliști, suntem toți Republicani”, e vremea reîmpăcării. Vorba Eclesiastului – din care Președintele-Ales a și citat de altfel – „nimic nou sub soare”. Din fericire, pentru America și pentru restul lumii.
P.S. S-a vorbit și se va mai tot vorbi despre faptul că, pentru prima oară în istoria Statelor Unite, Kamala Harris va fi primul vicepreședinte femeie, de culoare, născută din părinți imigranți – o mamă indiancă și un tată jamaican-american. Așa e. Puțină lume își mai amintește, însă, că Joe Biden, al 46-lea Președinte al SUA, e totodată doar al doilea președinte catolic – după JFK. Cine are urechi de auzit să audă, că tot cităm din Biblie. Iar cine nu înțelege să nu înțeleagă.
