Cu excepția Germaniei, care datorează momentului istoric 1989 reîntregirea sa, în celelalte țări vest-europene sărbătorirea a 25 de ani de la căderea Cortinei de Fier nu a însemnat mai mult decât o consemnare politicoasă a acelor evenimente la telejurnalul de seară și eventual încă o ocazie de a mai recicla niște reportaje sau filme documentare.
În acest context, este de apreciat gestul lui Cees Hendrikse, colecționar și mare iubitor al artei din România, de a determina conducerea Muzeului Beelden aan Zee din Haga, să organizeze expoziția „Transformation – Romanian Sculpture, 25 Years After the Romanian Revolution”, de altfel singura manifestare artistică găzduită de o instituție olandeză dedicată acestei aniversări.
„Golden Flat” de Alexandru Potecă
În mod suprinzător, presa olandeză, de regulă mai mult decât reținută în ce privește evenimentele culturale referitoare la România, și ,în general la Estul Europei, abundă acum în diverse prezentări și cronici pozitive despre expoziție, iar câteva dintre ele, mi-au atras în mod special atenția. Dincolo de curiozitatea lor politicoasă, ce ascunde aceeași retorică condescendentă, la care se adaugă clișeele simpliste despre comunism și anii dictaturii din România, unul dintre articole menționează de-a dreptul faptul că, înainte de 1989, în România, singurul tip de artă era cea realist socialistă, iar începutul artei românești își datorează vizibilitatea activității galeriilor Plan B sau Sabot din perioada anilor 2000.
Greu de combătut aceste convingeri, mai ales pentru că, generația artiștilor aflați acum la vârsta creativității maxime – cei de treizeci și cinci plus, respectiv cei mai activi și cunoscuți în zona pieței internaționale, ca Adrian Ghenie și Victor Man – artiștii luați ca reper de presa olandeză, au declarat public că, înaintea lor, nu a fost nimic, că nu au avut modele de urmat, și singura lor șansă a fost aceea de a–și lua singuri destinul în mâinile lor, luptând împotriva contextului neprielnic generațiilor tinere. De fapt, marele noroc al acestei generații de artiști a fost că parcursul lor artistic a coincis cu dezvoltarea fără precedent a pieței de artă, în consecință nu e de mirare că majoritatea vesticilor interesați în evoluția artei din România, percep fenomenul artistic de la noi aproape exclusiv în funcție de recordurile obținute de acești artiști pe piața internațională.
Din această perspectivă, Adrian Ghenie reprezintă reperul absolut, un adevărat brand de țară, iar pretențiile jurnaliștilor olandezi de a găsi pe simezele muzeului din capitala olandeză lucrări aparținând unor artiști români, cel puțin de talia lui Ghenie sunt așadar perfect justificate .
