Din 1989 încoace, elita românească a reuşit să ducă la bun sfârşit o serie de proiecte importante. România este membră a UE şi NATO şi, cel puţin la nivel declarativ, împărtăşeşte valorile occidentale de libertate şi democraţie. Totuşi, sunt şi restanţe importante. Gradul de corupţie este ridicat, iar o parte relativ mare a populaţiei este dependentă de stat prin ajutoare sociale. În ceea ce priveşte venitul per capita suntem penultima ţară din UE. În multe sondaje, partidele politice sunt pe ultima treaptă a încrederii, secondate de parlament. Pe acest fundal încrederea publicului în elita politică şi în instituţii s-a menţinut la niveluri relativ joase după 1989 încoace.
În acest articol ne vom referi la elită prin prisma definiţiei lui J. Coenen-Huther. El arată că folosirea termenului la plural, adică „elite”, indică totalitatea persoanelor aflate pe poziţii superioare în sectoarele lor de activitate. Folosit la singular, „termenul elită va fi în mod frecvent sinonim cu elita conducătoare sau cu elita guvernamentală. După caz, el va desemna mediile guvernamentale, autoritatea administrativă, clasa politică sau, într-un sens mai larg, pe toţi cei despre care avem impresia, justificată sau nu, că participă în mod deschis sau din umbră la elaborarea deciziilor importante care influenţează viaţa unui popor sau relaţiile internaţionale” (Coenen-Huther, 2007,p. 13).
Accesul la elită, inclusiv la cea conducătoare, cea care ne interesează în acest articol, se poate face pe mai multe căi, unele legitime care îi propulsează pe cei mai competenţi, altele mai puţin corecte. După cum remarca Pareto, în elită se strecoară şi persoane care nu posedă calităţile demne de eticheta pe care o au, alterând astfel calitatea elitei. Acest lucru se întâmplă pentru că „averea, rudele, relaţiile sunt şi ele utile şi fac în aşa fel încât cuiva care n-ar trebui să o aibă, să îi fie atribuită eticheta elitei în general, sau a elitei guvernamentale în particular” (Pareto, 1916, p. 2035).
Nici democraţia nu este ferită de alterarea elitei, deoarece votul nu este criteriu de adevăr. Mai mult, democraţia şi elita ei nu sunt ferite nici de apariţia oligarhiei, care de asemenea poate fi alterată cu persoane incompetente. Organizarea, prin alegerea de reprezentanţi ai celor cu drepturi politice, duce la apariţia liderilor, a celor care vor deveni, în scurt timp, din „organe executive ale voinţei comune, (…) independenţi de orice formă de control. Cine spune organizaţie, spune tendinţă spre oligarhie.” Am descris aici, pe scurt, „legea de fier a oligarhiei” teza lui Robert Michels (Michels, 1959, pp. 31-32). Sociologul german vede apariţia nucleelor oligarhice dintr-o societate ca inevitabile, un efect al organizării şi o manifestare a naturii umane. Doar că delegaţii „au tendinţa de a se permanentiza”, iar obişnuinţa cu funcţia devine un drept pe care nu vor să-l piardă.
Totuşi, democraţiile mature, cu instituţii solide, pot evita apariţia oligarhiei. Referindu-se la societatea americană şi la elita acesteia, C.W. Mills (Mills, 1957) consideră că toate elitele specializate (politică, militară şi economică) alcătuiesc de fapt o singură elită a puterii. Unitatea este de ordin psihosocial, după cum notează autorul, şi vine de fapt din similaritatea membrilor săi, dată de acelaşi tip de educaţie, de origini sociale asemănătoare, ba chiar şi de confesiuni identice. Contactele între astfel de persoane sunt mult mai facile, existând sentimentul de apartenenţă la un grup care, prin valorile sale, se defineşte ca fiind select.
Din această perspectivă, spre deosebire de elita din marile democraţii, elita politică românească este eterogenă. Una din sursele acestei diferenţe o reprezintă universitatea ca instituţie de educaţie. În democraţiile mature, universităţile au rolul de a face o primă triere a candidaţilor la elită. În România, universitatea joaca în bună măsură acest rol pentru elitele economice, militare si pentru alte elite, dar în mica măsură pentru elitele politice. În democraţiile cu tradiţie avem universităţi de tipul École Polytechnique şi École Nationale d’Administration în Franţa, Oxbridge în Marea Britanie şi universităţile Ivy League în SUA.
În România, potrivit clasificării universităţilor din Legea 1/2011, acestea sunt de trei categorii, în ordinea calităţii:
1. Universităţi de cercetare avansată şi educaţie, pe care le-am denumit Universităţi de categoria 1. Aici intră cele mai renumite universităţi de stat
2. Universităţi de educaţie şi cercetare ştiinţifică, sau universităţi de educaţie şi creaţie artistică, pe care le-am denumit Universităţi de categoria 2. Aici intră alte universităţi de stat
3. Universităţi centrate pe educaţie, pe care le-am denumit Universităţi de categoria 3 unde intră toate universităţile private
În Muntean şi Preda (2016) am arătat că, în legislatura 2008, comparativ cu legislatura 2004, s-a dublat ponderea deputaţilor cu diplome de licenţă luate la universităţi private, de categoria 3, în timp ce în legislatura 2012 s-a triplat.
Diplomele de master sunt într-o şi mai mare proporţie luate de la universităţi de categoriile 2 şi 3 decât cele de licenţă. Vezi tabelul de mai jos:
Politicienii reprofilaţi din alte specializări, de regulă inginereşti, caută, după descoperirea politicii, o adecvare a studiilor la noul domeniu şi astfel ajung să se înscrie la masterate la universităţi unde admiterea, dar şi obţinerea diplomei, sunt mai uşoare.
Calculele autorilor bazate pe analiza datelor furnizate de Ministerul Educaţiei Şi în cazul diplomelor de licenţă şi în cazul celor de masterat există deputaţi care nu dau informaţii despre universitatea la care şi-au obţinut diplomele. Însă acest procent este foarte mare în cazul diplomelor de doctorat: 41.6% în legislatura 2004, 24.3% în cea din 2008 şi 30.8% în legislatura 2012 utilizează expresii eliptice ca „doctor în ştiinţe”, „diploma de doctor în inginerie”, etc., fără să indice şi unde şi-au obţinut diploma. În mediul privat un CV completat astfel nici nu ar fi luat în considerare.Dintre cei care oferă informaţii, numărul celor cu doctorate la universităţi private este în creştere şi este dublu chiar în legislatura 2012 comparat cu absolvenţii din acel an:
În cercetarea noastră am analizat şi calitatea diplomelor în ştiinţe juridice, întrucât specializarea în drept este una dintre cele mai relevante pentru parlament, organul legiuitor al ţării. Rezultatul a fost unul previzibil (Grafic 1). În legislatura 2004 aproximativ 77% aveau o diploma obţinută la universităţi de categoria 1 sau în străinătate (43,6% o obţinuseră înainte de 1989, 20,5% după 1989 iar 12.8% absolviseră în străinătate) în schimb ce în 2012 doar 29 % mai aveau diplome de acest tip. Restul fie absolviseră la universităţi de categoria 2 sau 3, sau nici măcar nu au scris de unde au diploma.
Poate în Guvern să găsim mai multe diplome valoroase. Specialiştii de regulă ocolesc parlamentul, întrucât procedurile legislative greoaie îi fac să se simtă ineficienţi şi le creează impresia că se deprofesionalizează. În schimb, o oprire de un an sau doi în Executiv pentru realizarea unui proiect care să ajute industria din care provine, pare mai atractivă. Chiar şi aşa, drumul unui specialist până la Palatul Victoria e lung şi presărat cu capcane politice. Pe baza celor discutate, doresc să evidenţiez trei concluzii. În primul rând datele ne arată clar că după introducerea uninominalului calitatea educaţiei parlamentarilor a scăzut. În al doilea rând, în România nu pare să existe o elită a puterii în interiorul căreia să apară sentimentul de apartenenţă la un grup select prin valorile împărtăşite. Poate aşa se şi explică multe dintre iniţiativele populiste sau care ar fi putut aduce atingere democraţiei. Iar în al treilea rând, apare ca o tristă diferenţă între noi şi alte state faptul că universităţile cele mai bune pierd teren în favoarea celor mai slabe în pregătirea elitei conducătoare. Ceea ce va face ca tendinţele menţionate anterior să persiste şi să se agraveze.
Bibliografie:
Coenen-Huther, J. (2004) Sociologia Elitelor, Editura Polirom, Iaşi
Michels, R. (1959) Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, Dover Publications, New York
Mills, C.W. (1957) The Power Elite, Oxford University Press, New York
Muntean I., Preda M. (2016) Transylvanian Review of Administrative Sciences, No 48E/2016, pp.84-103
Pareto, V. (1916) Traité de sociologie générale, Librairie Payot, Paris