1
2
3
4

Agricultorii din oraşul sârb Kikinda spun că Voivodina este atât de plată, încât este suficient să te urci pe un dovleac şi o vezi ca în palmă. Această provincie autonomă a Serbiei, multietnică şi pluriconfesională, este un şes aproape continuu, situat la extremitatea sud-estică a uriaşei Câmpii Panonice.

Doar două masive muntoase încreţesc marea plată de culturi agricole a Voivodinei: Fruška Gora, care se întinde, lung şi subţire ca un deget de pianist, la Sud de Novi Sad, capitala provinciei, şi Munţii Vârşeţ, o continuare a Banatului Montan din România.

Peisaj tipic Voivodinei, provincie plată ca o tipsie, excelentă pentru practicarea agriculturii

Peisaj tipic Voivodinei, provincie plată ca o tipsie, excelentă pentru practicarea agriculturii | Fotografii: Bogdan Stanciu

Voivodina, ce și cum

Voivodina este o provincie autonomă a Serbiei, situată în nordul acestei ţări. În mare, termenul desemnează regiunea din Imperiul Habsburgic şi apoi Austro-Ungar locuită majoritar de sârbi. În limba sârbă, termenul „vojvodina” înseamnă voievodat, iar numele iniţial, de „Voivodina Sârbească”, a fost folosit în titulatura uneia dintre entităţile administrative ale Imperiului: „Voivodina Sârbească şi Banatul Timişan”. Voivodina de astăzi este constituită din trei regiuni distincte – Banatul sârbesc, în Est, Bačka, în Nord-Vest şi Srem, în Sud-Vest.

Guvernul Voivodinei

Guvernul Voivodinei

Provincia Autonomă Voivodina numără 1,9 milioane de locuitori, din totalul de 7,1 milioane de locuitori ai Serbiei (fără Kosovo), ceea ce înseamnă cam un sfert din populaţie, şi se întinde pe 21.500 de kilometri pătraţi, din totalul de 77.500 de kilometri pătraţi ai Serbiei (fără Kosovo), ceea ce reprezintă un pic mai mult de un sfert din suprafaţă. Capitala provinciei, Novi Sad, numără 250.000 de locuitori şi este al doilea cel mai mare oraş al ţării, după capitala naţională, Belgrad. În Voivodina există şase limbi oficiale: sârba, maghiara, slovaca, româna, croata şi ruteana. Limbile minoritare au statut oficial în sânul comunităţilor unde sunt vorbite în proporţie semnificativă, dar şi la nivelul instituţiilor provinciale.

Ambele masive sunt, însă, mai degrabă nişte dealuri împădurite, decât munţi propriu-zişi. În schimb, dacă munţii sunt mici, râurile Voivodinei sunt măreţe – Dunărea şi cei mai mari doi afluenţi ai ei, Tisa şi Sava, udă provincia cu un belşug de apă.

Pe acest teritoriu, atracţiile culturale şi naturale se întreţes într-un mozaic captivant. Din Neolitic şi până la bombardamentele NATO din 1999, istoria zbuciumată a provinciei a lăsat urme de neşters peste tot locul. Căpetenii celte, împăraţi romani, sfinţi bizantini, despoţi slavi, paşale turceşti, generali habsburgi, funcţionari unguri, politicieni sârbi şi strategi ai Alianţei Nord-Atlantice au scris pe rând părţi din istoria Voivodinei.

Novi Sad. Război şi pace

Kilometrul 0 pentru a începe explorarea Voivodinei este, evident, Novi Sad, capitala provinciei şi al doilea cel mai mare oraş al Serbiei. Metropola se întinde de-a lungul malului drept al Dunării, vizavi de celebra fortăreaţă Petrovaradin.

Doi ani terminali ai unor veacuri complicate jalonează istoria aşezării: 1699, când, la o aruncătură de băţ, s-a semnat pacea de la Karlowitz, şi 1999, când NATO a bombardat masiv oraşul, distrugând podurile de peste Dunăre. Novi Sadul de astăzi este un oraş cu oameni ocupaţi, cu un centru mic, dar foarte populat. Plat ca în palmă, presărat de clădiri administrative austro-ungare, care amintesc de Arad sau Cernăuţi, Novi Sad are un centru istoric surprinzător de mic, dar cât se poate de plăcut. Un tur al oraşului, in exenso, nu durează mai mult de două ore. Oraşul este bilingv, minoritatea maghiară beneficiind de inscripţii în limba maternă pe toate instituţiile, în schimb, limba română, şi ea oficială la nivelul instituţiilor provinciale, nu am găsit-o decât pe clădirea bibliotecii orăşeneşti.
În piaţa centrală, care se întinde între biserica catolică a oraşului şi primărie, permanent se petrece ceva, după cum, seară de seară, stradelele pietonale sunt pline de muşterii la terasele care freamătă de poftă de viaţă. La fel şi parcul miniatural, cu cele două lebede, Isa şi Bisa, pe care le îndoapă localnicii şi turiştii.

În centrul orașului Novi Sad aproape întotdeauna se petrece ceva

În centrul orașului Novi Sad aproape întotdeauna se petrece ceva

Cel mai popular loc de distracţie din Novi Sad este plaja oraşului, întinsă de-a lungul Dunării, în sus şi în jos de Podul Libertăţii. Acesta a fost distrus de americani în 1999 şi reconstruit între 2003 şi 2005. În jos de pod se găseşte zona de plajă cu nisip, şezlonguri şi terase, în timp ce zona din amonte este mai degrabă un parc de bronzat, cu iarbă verde şi copaci, spaţii de joacă şi terenuri de sport. În serile de vară, ştrandul devine loc de întâlnire pentru tinerii oraşului, care se bucură de viaţă până târziu în noapte.

Nici aceasta nu este însă cea mai mare atracţie turistică a oraşului, ci fortăreaţa Petrovaradin, supranumită de istorici Gibraltarul de pe Dunăre. Imaginaţi-vă cetatea din Alba Iulia, amplasată pe o stâncă abruptă care domină un cot al Dunării, exact în locul unde se ciocneau două imperii: cel otoman şi cel habsburgic.
Sistemul de fortificare construit de austrieci la Petrovaradin, cu începere din 1692, după alungarea turcilor de cetate, este formidabil. În partea de jos a cetăţii se află Wasserstadt (Oraşul apei), unde se găseau clădirile administrative, locuinţele ofiţerilor, spitalul şi alte clădiri publice. Această aşezare putea fi inundată complet în caz de asediu, pentru a bloca sau îneca, după caz, trupele ostile. Mai sus de Wasserstadt, a fost creată o suită de fortificaţii în stil Vauban, cu ziduri masive alternând cu spaţii minate, clădite unele peste altele, ca o cascadă în trepte. Transportul trupelor dintr-o parte în alta se făcea printr-un labirint de tuneluri – în total 16 kilometri – care pot fi vizitate.

Graţie acestui sistem de apărare, Petrovaradin s-a dovedit inexpugnabil în 1716, când turcii au încercat să îl recucerească. Trupele asutriece, conduse de legendarul Eugeniu de Savoia, au respins masivul asalt într-o bătălie de proporţii epice: 83.000 de asediaţi contra 150.000 de asediatori. După înfrângerea turcilor, Eugeniu de Savoia a contraatacat, eliberând Timişoara şi Belgradul. Prin pacea semnată în 1718, la sfârşitul războiului, s-au conturat graniţele a două imperii, care aveau să dureze până la începutul Primului Război Mondial.

Muzeul oraşului este găzduit de o clădire a garnizoanei din Petrovaradin, situată pe platoul de la cel mai înalt nivel al fortificaţiei. Principala atracţie a muzeului este colecţia de mobilier urban din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Tot pe acest platou, chiar în „buza” Dunării, se află un punct de belvedere decorat de un turn cu ceas original: acul cel mic arată minutele, iar cel mare, orele.

Oraşul Novi Sad, văzut de peste Dunăre, din fortăreaţa Petrovaradin

Oraşul Novi Sad, văzut de peste Dunăre, din fortăreaţa Petrovaradin

Top 5 Novi Sad

Jelena Radivojko este ghid de turism în Novi Sad. Am rugat-o să alcătuiască un clasament al celor mai mari cinci atracţii ale oraşului:
1. Vizitează fortăreaţa Petrovaradin şi tunelurile de sub ea
2. Plimbă-te prin centrul istoric pietonal al oraşului
3. Relaxează-te la ştrandul de pe malul Dunării
4. Ia parte la un concert de muzică în fosta Sinagogă
5. Plimbă-te prin parc şi hrăneşte cele două lebede, Isa şi Bisa

Dacă Petrovaradin este un monument al războiului, la numai nouă kilometri de el se află un omagiu adus păcii. Este vorba despre Capela Păcii din Sremski Karlovci (Karlowitz), ridicată pe locul unde între 16 noiembrie 1698 şi 26 ianuarie 1699 a avut loc o conferinţa de pace între Imperiul Otoman şi Liga Sfântă, mediată de Olanda şi Anglia.

Discuţiile au avut loc într-un cort în care a fost amplasată o masă rotundă, pentru a sublinia calitatea egală a participanţilor. Tot în acelaşi scop, cortul avea patru intrări, câte una pentru fiecare dintre forţele beligerante şi cele mediatoare. „Negociatorii Liga Sfântă, formată în primul rând de austrieci, polonezi, veneţieni, intrau prin uşa de nord, reprezentanţii turcilor, prin cea opusă, iar intrările dintre acestea două, respectiv cele de est şi de vest, erau pentru mediatorii englezi şi olandezi”, explică ghidul de turism local Jasmina Stanković.

Masa rotundă folosită pentru prima dată la Karlowitz a devenit ulterior un termen diplomatic mondial. Acum, pe locul cortului fiinţiază o frumoasă capelă ecumenică barocă. Lăcaşul de cult are tot patru intrări, pentru a păstra spiritul păcii semnate aici.

Pe lângă Capela Păcii, Sremski Karlovci se laudă şi cu alte monumente istorice de primă mână, ridicate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, când orăşelul era centrul cultural, spiritual şi politic al sârbilor din monarhia habsburgică şi apoi austro-ungară. Aici se află catedrala şi palatul mitropolitane, primul gimnaziu sârbesc (cu aer orecum de Hogwarts) şi al doilea cel mai vechi seminar ortodox din lume. La acesta din urmă au studiat şi prelaţi români din monarhia habsburgică, iar Mitropolia de Karlowitz a intervenit frecvent în problemele bisericeşti din Transilvania, ca protectoare a ortodocşilor români.

Capela Păcii de la Sremski Karlovci, locul primei mese rotunde din istoria diplomaţiei

Capela Păcii de la Sremski Karlovci, locul primei mese rotunde din istoria diplomaţiei


Jasmina Stanković,

Jasmina Stanković

Sremski Karlovci este primul loc din lume unde a avut loc o masă rotundă. După aceea, astfel de negocieri au ajuns o uzanţă internaţională, iar termenul a intrat în limbajul diplomatic

Jasmina Stanković, ghid de turism


Fruška Gora. Crame şi sfinţi

Sremski Karlovci poate fi baza de pornire pentru explorarea foarte fotogenicului masiv Fruška Gora. Dacă nu v-aţi săturat de monumente religioase la Sremski Karlovci, puteţi descoperi şiragul de mănăstiri care împodobesc zona. Sunt 15 aşezăminte monastice pline de istorie unde vă puteţi reculege. Una dintre cele mai cunoscute şi vizitate este Šišatovac, unde se crede că celebrul inventator Nikola Tesla s-a vindecat de holeră, cu ajutorul apei dintr-un izvor sfânt. Unii merg până acolo încât spun că aici a primit inventatorul harul divin, de la un porumbel alb.
Dacă sunteţi înclinaţi spre o excursie mai lumească, puteţi vizita câteva din vestitele crame ale zonei. De exemplu, pe cea a lui Predrag Bajilo, chiar din Sremski Karlovci. Predrag este un uriaş cu calviţie, un adevărat stâlp al pământului, cu gesturi largi şi cuvinte răspicate. Te ghidează prin străfundurile pivniţei vorbind apăsat despre cele patru generaţii Bajilo de vinificatori. Se mândreşte cu vinurile din soiurile locale şi cu un excelent Bermet – un vin puternic alcoolizat, aromatizat cu diverse ierburi.

Reţeta Bermetului nu este una standard, fiecare vinificator experimentând pe cont propriu, după cum spune Nikola Mihajlović, secretar al Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism (FIJET), filiala Serbia. Unii vinificatori pun mai mult pelin, pentru a face băutura mai amară, foarte aproape ca gust de Unicumul unguresc. Dar, atenţie, spre deosebire de vecinul maghiar, Bermetul nu este un digestiv, ci un desert şi, din nou atenţie, nu se bea în shoturi ci o singură porţie, de 50 de grame, după mâncare. „Dacă beţi înainte de mâncare, şi nu unul, ci mai multe păhărele, eu nu pot să garantez pentru ceea ce veţi face apoi”, zâmbeşte Bajilo.

Grexit?? Nu, Exit!

Cetatea Petrovaradin

Cetatea Petrovaradin

Cetatea Petrovaradin din Novi Sad este scena de desfăşurare a unuia dintre cele mai populare festivaluri de muzică din Europa. Pe scena principală a Exit Festival au evoluat de-a lungul anilor „monştri sacri” ai celor mai diverse genuri muzicale, de la Pet Shop Boys, Billy Idol sau Guns N’ Roses, până la Cypress Hill, The Prodigy, Sex Pistols sau Slayer. Pe lângă scena principală, mai există şase alte scene, pe care evoluează artişti de toate tipurile, de la dance sau electro-pop la punk şi metal. Exit este votat în mod constant printre cele mai bune festivaluri muzicale din Europa. În timpul festivalului, localnicii pleacă în număr mare din localitate, lăsând Novi Sad sub „ocupaţia” participanţilor la Exit. Aflat la a 15-a ediţie, anul acesta festivalul a avut loc între 9 şi 12 iulie.

Din sud până-n nord

Voivodina nu se rezumă însă la Novi Sad şi împrejurimi. În capătul sudic al provinciei, definit de Sava cea maiestuos curgătoare, se găseşte acum micul oraş Sremska Mitrovica. În epoca de glorie a aşezării, aici se hotărau destinele unui sfert din Imperiul Roman. Oraşul antic se numea Sirmium şi a fost descris de istoricul Ammianus Marcellinus ca fiind „mama glorioasă a tuturor oraşelor”. Apogeul aşezării romane a fost atins în secolul al IV-lea, după ce Diocleţian a împărţit puterea imperială în patru, creând Tetrahia. Unul dintre cei patru co-împăraţi, Galerius, îşi avea capitala chiar la Sirmium. Nu mai puţin de zece împăraţi romani s-au născut aici sau în apropiere, iar ultimul conducător al Imperiului Roman unificat, Teodosius I, a devenit aici împărat.

Acum, rămăşiţele palatului imperial sunt conservate sub acoperişul unei clădiri care le protejează de intemperii. Mozaicuri valoroase sunt păstrate „in situ”, în vreme ce o copie miniaturală a oraşului te edifică despre dimensiunile şi puterea oraşului în perioada sa de glorie. Spre exemplu, apa din oraş era adusă printr-un apeduct lung de 14 kilometri, din munţii Fruška Gora, deşi oraşul se afla pe malul Savei.

Zasavica, model de ecoturism

Rezervaţia Zasavica se află la sud de Sava şi după jumătate de oră de condus de Sremska Mitrovica. Măgarii şi porcii Mangaliţa sunt printre cele mai de preţ „bunuri” ale rezervaţiei. Populaţiile aproape dispărute din Serbia ale acestor specii au fost revitalizate aici. Pe lângă ele, zona a fost populată şi cu alte rase rare de animale domestice, cum e vaca de Podolia, sau sălbatice, cum e castorul.

Un platou cu slănină de porc Mangaliţa, cârnaţi de măgar, cârnaţi de Mangaliţa şi cârnaţi afumat se lăfăie lângă un alt platou, cu pâine proaspătă unsă cu untură de Mangaliţa, presărată cu boia iute. Lângă ele, un deţ de şliboviţă aromată. „Acesta e slow food sârbesc”, râde Vuk Simić, unul din managerii rezervaţiei naturale. Suntem la o masă de lemn de la parterul centrului de vizitare. La nivelul doi, alte mese de lemn aşteaptă oaspeţii. La nivelul trei, un foişor de observaţie, de unde rezervaţia se vede ca în palmă. Nivelul patru nu există, doar un cuplu de berze, care s-a instalat confortabil în cuib.

Zasavica este un ecosistem complex, într-o zonă mlăştinoasă din lunca Savei. Un braţ de apă a fost amenajat pentru pescuit şi plimbări turistice cu o ambarcaţiune. De asemenea, la Zasavica a fost amenajat unul dintre cele mai bine cotate campinguri din Balcani, echipat la cele mai înalte standarde.

Zasavica este acum un model de destinaţie ecoturistică „slow travel”. Preluată în administrare de către un ONG, la sfârşitul anilor 1990, este acum una dintre mândriile turismului sârbesc. „Nu era nimic aici. Doar teren pustiu. În timp, am construit tot ce vedeţi. De multe ori ajungem să gândim în termeni economici, deşi suntem în primul rând o organizaţie neguvernamentală conservaţionistă”, spune Vuk. De formaţie antropolog, se ocupă acum full-time de managementul rezervaţiei.

Ferma de măgari de la Zasavica este a doua cea mai mare din Europa şi singura din lume care produce brânză de măgăriţă. Această brânză este de altfel recunoscută pe plan mondial ca fiind cea mai scumpă de lume, la un preţ e de 1.000 de euro/kilogram.

„Este foarte costisitor să producem această brânză, de aceea este aşa de scumpă. Problema este că măgăriţele nu dau decât foarte puţin lapte şi foarte rar, deoarece perioada de gestaţie este de un an. Astfel, preţul unui litru de lapte de măgăriţă este de 40 de euro. Este nevoie de 25 de litri de lapte de măgăriţă pentru a produce un kilogram de brânză, şi astfel am ajuns la acest preţ, de 1.000 de euro”, explică Vuk. El este fiul lui Slobodan Simić, cel care a fondat rezervaţia şi care a obţinut pentru prima dată acest tip de brânză, în 2012.

Brânza de măgăriţă de la Zasavica a ajuns instantaneu vedetă, după ce jucătorul sârb de tenis Novak Djoković a cumpărat toată producţia anului 2012 pentru lanţul său de restaurante. Pentru cei care nu au 1.000 de euro ca să cumpere un kilogram de brânză de măgăriţă, există şi cutii-suvenir de 15 grame.


Vuk Simić

Vuk Simić

Nu era nimic aici. Doar teren pustiu. În timp, am construit tot ce vedeţi. De multe ori ajungem să gândim în termeni economici, deşi suntem în primul rând o organizaţie neguvernamentală conservaţionistă

Vuk Simić, manager al rezervaţiei Zasavica


Geografie culturală

Conform definiţiei geografice, Voivodina nu face parte din Balcani, deşi se află în Serbia, deoarece graniţa nordică a Peninsulei Balcanice este formată de linia Sava-Dunăre, iar Voivodina se află la nord de Sava. Mai mult, Voivodina a fost timp de două sute de ani (sec XVIII-XIX) legată politic şi administrativ de imperiul central-european al habsburgilor, succedat de Austro-Ungaria. Arhitectura oraşelor păstrează această moştenire, reamintită şi de existenţa unei semnificative minorităţi maghiare în partea de nord a provinciei.

Unchiul Josika este mascota satului Totovo Selo (Tóthfalu), o comunitate maghiară din nordul Voivodinei, care încearcă dezvoltarea unui turism etno-rural. Din fotografie lipseşte Bunica Maria, soaţa lui Josika, dusă temporar la reparat

Unchiul Josika este mascota satului Totovo Selo (Tóthfalu), o comunitate maghiară din nordul Voivodinei, care încearcă dezvoltarea unui turism etno-rural. Din fotografie lipseşte Bunica Maria, soaţa lui Josika, dusă temporar la reparat

Dar o călătorie în Voivodina este un plonjon în complexitatea geografiei culturale a Balcanilor. Iar Balcanii culturali, fără nicio conotaţie peiorativă, sunt aici la ei acasă, în ciuda moştenirii şi legăturilor central-europene ale provinciei.

De exemplu, o veritabilă instituţie balcanică, proprie Voivodinei, este „salas”-ul (se pronunţă „salaş”). Cu acest termen sunt denumite vechile gospodării ţărăneşti, transformate de antreprenori privaţi în spaţii mixte, de cazare şi luat masa, departe de tumultul oraşului. „Avem numeroase rezervări din Novi Sad pentru zilele de weekend, când o masă poate dura aproape o zi”, spune Aleksandar Samardžija, proprietarul Salas 137 din Čenej, o localitate situată la 20 de minute de Novi Sad.

Încă tânăr, cu părul negru cârlionţat, volubil, dar autoritar, proprietarul salas-ului vorbeşte fluent engleza, germana şi italiana. A plătit 88.000 de mărci germane în urmă cu 17 ani pentru a cumpăra salas-ul de la ultima sa proprietară directă. „Asta înseamnă 44.000 de euro. A fost enorm. Bătrâna s-a ţinut bine. Ştia că vreau să cumpăr şi nu a lăsat din preţ. Acum nu mă plâng, afacerea merge”, spune Aleksandar.

La o masă din curtea umbrită cu copaci a salas-ului, un individ de vârsta a doua, cu părul şi barba albe, tunse „periuţă”, cu guşa revărsată şi ochelari cu rame metalice subţiri pufăie mulţumit dintr-un trabuc enorm, pe care îl ţine între degetele grăsulii. E însoţit de două femei, cărora le face dedicaţii la taraful de ţigani (contrabas, viori şi voce) care a înconjurat masa din trei părţi. Solistul are doar jumătate din dantura inferioară. Liderul orchestrei e obez, chel, cu ochi porcini şi cercel în ureche. Cântă la o chitară un pic mai mare ca un ukulele. Pare o scenă din „Pisica Albă, Pisica Neagră”, cu tot cu coloana sonoră.

Salas-urile oferă şi spaţii de cazare rural-chic, dar cel mai bine sunt cunoscute pentru cum se mănâncă şi se bea. Salas 137 are 15 camere, decorate în stil Alt Deutsch, care se închiriază la un preţ de 25 de euro/persoană/noapte, cu mic dejun inclus.

Nici în oraşe, sârbilor nu le place să stea acasă. „Şi în Novi Sad, ca în Niş sau în Belgrad, se iese foarte mult în oraş, se ia masa, se fac afaceri, se traieşte pe stradă. Sârbilor le place foarte mult acest fel de a fi”, spune Nikola Mihajlović, secretarul FIJET Serbia.

Pitoreasca orchestră de ţigani de la Salas 137

Pitoreasca orchestră de ţigani de la Salas 137

În oraş sau în salas-uri, vinuri nobile sau tării aromate însoţesc mâncărurile săţioase, servite în porţii pantagruelice. Dacă găsiţi în meniu, nu rataţi să comandaţi o porţie de ciolan de porc dezosat, înăbuşit în hrean.

În vipia verii, rachia de poame şi şliboviţa de prune îmblânzesc grăsimile din cărnuri, sub coroanele verzi ale gutuilor, merilor sau perilor, care umbresc curţile gospodăriilor sau ale salas-urilor.

Nu poţi digera mâncărurile sârbeşti decât în tihnă, la fel cum nu poţi vizita Voivodina decât pe îndelete, gustând fiecare aromă culinară, fiecare filă de istorie, fiecare savoare culturală şi fiecare comoară a naturii.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR