Revista „Sinteza” continuă traseul pe drumul vinului din România. După Banat, Crișana și Transilvania am ajuns în Moldova, mai exact în Vrancea, unde îngerii sunt cinstiți cu vinars nobil, iar vinul se tezaurizează în pivnițele vechilor voievozi.
Episoadele precedente:
Grafică: Isabela Muntean
Poate că sașii de pe lângă Alba Iulia și-au botezat ținutul „Weinland” și poate că, la Recaș, a fost descoperită „lumea nouă” a vinului românesc, dar epicentrul vinificării din țara noastră se află în Vrancea. Vinul produs aici și vândut vrac este așa de mult încât, în Focșani, la un restaurant mediu, o jumătate de litru de apă plată, îmbuteliată, costă cinci lei, iar aceeași cantitate de vin alb, demisec - nu o minunăție, dar curat și decent - costă șase lei.
Potrivit Direcției pentru Agricultură a Județului Vrancea, vița-de-vie este cultivată în acest moment pe 26.902 hectare de teren, ceea ce înseamnă 10,54% din suprafața agricolă a județului. Ca termen de comparație, cele mai mari cinci industrii de vinificare din România - Murfatlar, Jidvei, Cotnari, Vincon și Recaș - au sub 9.500 de hectare de viță-de-vie, împreună.
150.000 de sticle de vin sunt depozitate în Beciul Domnesc din Odobeşti
Vincon, brand story
La nivel național, vița-de-vie cultivată în Vrancea reprezintă 15% din total și este împărțită în trei podgorii importante: Panciu, Odobești și Cotești. Pe acest teren „joacă” unul dintre cei mai mari producători de vinuri din România, Vincon Vrancea. Vincon gestionează 11 crame, dintre care zece în podgoriile Vrancei și una la granița cu Moldova, în Podgoria Huși. Vincon își are rădăcinile în 1949, când în România s-au înființat acele întreprinderi de stat numite MAT (Monopolul Alcoolului și Tutunului). La apogeu, prin anii 1970, Vincon prelua struguri din toată zona și făcea vin în 28 de centre de vinificație.
Privatizarea a survenit în 1999. „Pe atunci, Vincon nu avea în proprietate niciun hectar de vie, tot ce însemna vin însemna producție din struguri preluați de la populație. Și în ziua de astăzi suntem un vector care face prețul pieței în această zonă, fiindcă în continuare achiziționăm struguri de la populație. Lumea nu cumpără struguri, până când nu afișează Vincon prețurile de achiziție”, povestește directorul de producție al companiei, Nicu Mateescu.
În cei 15 ani de după privatizare, noul proprietar, femeia de afaceri Luchi Georgescu, a achiziționat hectar după hectar, Vincon având acum 1.524 de hectare pe rod, dintre care 600 în Podgoria Huși și restul în cele trei podgorii vrâncene.
În portofoliul firmei se numără peste 140 de produse, vinuri și vinarsuri, dar și oțet din vin. Compania exportă pe piața din China și cea din Canada. „Fetească Albă și Fetească Neagră, doar aceste două soiuri românești le vor canadienii. Le trimitem sub brandul «Domeniile Vincon», creat exclusiv pentru ei”, explică directorul de producție.
În segmentul premium, Vincon mizează pe gama Beciul Domnesc, una dintre cele mai notorii mărci de vin din România, dar în 2013 trecut a lansat pe același segment și o gamă nouă, Egregio, de vinuri mai tinere. „În segmentul super-premium, avem gama Ambrosio, lansată acum trei ani. Sunt vinuri de excepție, medaliate la Concours Mondial de Bruxelles - un fel de campionat mondial al vinurilor. Avem din gama Ambrosio un Muscat Ottonel din 2011, care a luat medalie de aur în 2012, iar în 2013 am avut surpriza plăcută ca al nostru Cabernet Sauvignon din 2008, tot din gama Ambrosio să ia tot aur”, precizează directorul de producție de la Vincon.
În 2014, Vincon a produs 1.800 de vagoane de vin, adică 18 milioane de litri. Vincon nu vinde vin vrac, singura formă de comercializare apropiată fiind bag-in-box-ul de 20 de litri sau de 10 litri, care este destinat restaurantelor.
Bag-in-box este un ambalaj format dintr-o pungă rezistentă, cu robinet, care este introdusă într-o cutie de carton. „Vrem să ne orientăm cu aceste produse și către consumul larg, deoarece eu cred că acesta este trendul - oamenii își vor lua un bag-in-box de 10 litri, din care vor consuma toată luna. Este o practică uzuală în Grecia, în Croația și în alte țări din regiune”, spune directorul de producție de la Vincon.
Cum faci cinste îngerilor
La marginea Focșaniului, într-o clădire industrială, ponosită și anostă, se ascunde un unicat în partea aceasta de lume: cea mai mare cramă de distilate de vin din Europa Centrală și de Est, proprietate a Vincon. Aici, unul lângă altul, 4.000 de butoaie între 500 și 700 de litri stau clădite pe mai multe niveluri, stivuite pe etajere gigantice. Ca să devină vinars, vinul distilat este îmbogățit cu arome din roșcove, stafide și smochine macerate, apoi este uitat la învechit în această cramă, câțiva zeci de ani, până se face vremea să fie îmbuteliat.
Crama unde se țin butoaiele pântecoase de stejar se numește „Paradis”, și nu întâmplător: numele provine de la vinarsul care se evaporă din butoaie, despre care vinificatorii spun că este „partea îngerilor”. „Mai ales vara, procesul de evaporare este unul intens, din cauza căldurii, și nouă așa ne place să credem, că cei de sus își iau partea lor, și restul ne rămâne nouă, oamenilor”, spune directorul de producție al Vincon.
Totuși, dacă ești un antreprenor cu picioarele pe pământ, să faci cinste îngerilor nu este neapărat o afacere, așa că, recent, crama a fost primenită cu nouă tancuri de inox de câte 63.000 de litri, care previn evaporarea vinarsului.
„Crama Paradis este unică în România. Avem în patrimoniu vii din podgoria Panciu, unde vinurile nu sunt la un nivel calitativ foarte înalt, sunt de consum curent. Fiindcă volumele de producție din zonă erau enorme, oamenii au găsit acest debușeu, al distilării. Sunt două metode de distilare diferite, Charante sau Coloană. Produsul obținut prin prima metodă este cognac, numai că nu avem voie să îi spunem așa, deoarece este o denumire rezervată, așa că îi spunem vinars. Coloana este o distilare continuă, un pic mai brută, un pic mai vulgară, din care se obține vinarsul românesc tradițional”, explică Nicu Mateescu.
„Când vorbim de distilate premium și super-premium, vorbim de Miorița, de 18 ani, Jad, de 28 de ani, și Miorița de 25 de ani, dar recent am lansat și Miorița de 30 de ani. O Miorița de 12 ani a luat în 2010 aur la Concours Mondial de Bruxelles, unde a concurat alături de marile nume ale industriei: Curvoisier, Martel, Hennessy, Remy Martin și Bisquit”, adaugă specialistul în vinificare.
În crama „Paradis” sunt depozitate 4.000 de butoaie de vinars
Din ceruri și până sub pământ
Dacă vaporii vinarsului pus la învechit în butoaie de stejar ajung până în tăriile cerului, la îngeri, cele mai vechi vinuri de la Vincon trebuie căutate în măruntaiele pâmântului. Mai exact, în Beciul Domnesc. Acesta se găsește în orașul Odobești, și numele său nu ascunde nicio metaforă, ci descrie exact ceea ce este el: un beci domnesc. Unul adânc și răcoros, cu ziduri acoperite de mucegai nobil și cu unghere ascunse sub pânze groase, peste care împărățesc păianjenii. Mii și mii de sticle stau aici la odihnă, întinse pe orizontală, lăsându-se acoperite de praf, rând după rând și raft peste raft, an după an, așteptând ca un cunoscător să întindă mâna și să le scoate la lumină.
Despre Beciul Domnesc legenda spune că a fost clădit de Ștefan cel Mare, un mare degustător de vinuri, după cum se știe. Istoricii spun însă că datează „doar” din secolul al XVI-lea, deci probabil după domnia marelui voievod, decedat chiar la începutul acelui secol, în 1504.
Ruinată în timpul vremurilor tulburi ce au urmat, pivnița voievodală a fost rezidită de domnitorul Mihail Sturdza, care în 1834 a intrat în posesia unei moșii pe care se aflau 200 de hectare de viță-de-vie și două crame ruinate. Una dintre acestea, Sturdza a pus să fie întărită cu piatră ponce de pe Milcov. Lucrările s-au încheiat în 1839, lucru atestat chiar de inscripția cu litere chirilice de deasupra intrării în beci, unde adastă și capul de bour de pe flamurile vechilor voievozi.
Beciul Domnesc este în acest moment cea mai mare colecție profesională de vin din România. În pivniță sunt peste 150.000 de sticle. Beciul este în formă de cruce, în capete fiind vinurile foarte vechi, iar la mijloc vinuri selecționate din anii mai recenți. „Depozităm acolo vinuri doar dintre cele care ating cel mai bun nivel calitativ. Nu avem de exemplu vinuri din 2005, care a fost un an prost, sau din 2010”, spune Nicu Mateescu.
Cele mai vechi vinuri sunt din 1949 - 23 de sticle de Merlot. „Vinul din 1949 nu are preț, nu se vinde, este un tezaur pe care nu-l vom mișca de acolo. Dacă nu îl mai am acolo, nu mai știu cine sunt. Este într-un fel ca aurul din banca României”, spune directorul de producție Nicu Mateescu. Cel mai vechi vin de vânzare din Beciul Domnesc este o Fetească Neagră de Cotești, din 1952, care costă undeva la 200 de euro sticla.
Chelarul de azi al beciului este Dorică Bușilă, cel care deschide ușile puținilor vizitatori ai pivniței. Puțini, fiindcă Beciul Domnesc nu poate fi vizitat decât cu programare prealabilă. „Ținem vinurile cât mai departe de orice stres, la o temperatură constantă, protejate de pereții din piatră ponce, care au anumite calități izolatoare foarte bune”, explică oenologul din Odobești.
Oenologul Dorică Buşilă ţine în mână o sticlă de Merlot din 1949
„Și suntem prieteni și cu paianjenii, pentru că pânza lor ne confirmă că vinurile nu sunt tulburate”, adaugă cu un zâmbet. Prezintă metodic și răbdător fiecare porțiune de raft, cu anul de producere, soiurile de vin și eventual câteva detalii generale despre vin, despre vii sau despre orice altceva este întrebat.
Înspre finalul vizitei, de undeva din capătul opus intrării al Beciului Domnesc ia o sticlă și o ridică în lumină, ca un cărturar care vrea să deslușească un manuscris. „Uitați, vedeți un praf fin care se depune în interiorul sticlei? Nu înseamnă ca a pus cineva prafuri în vin. Este un proces natural și înseamnă că avem de a face cu un vin roșu foarte, foarte vechi”, spune oenologul. Apoi așază cu multă grijă sticla de vin înapoi. Era una din cele 23 de sticle de Merlot din 1949.
Lumini și umbre
O analiză realizată de revista vinul.ro în 2012 ajungea la concluzia că potențialul Vrancei este imens, dar calitatea vinurilor lasă de dorit, per ansamblu. „Problema vinurilor din Vrancea nu e cantitatea, ci calitatea”, confirmă Mariana Ochean, o cunoscută specialistă în vinificare din zonă. Această părere este răspândită în lumea vinficatorilor și a cunoscătorilor din domeniu. Există însă tot mai mule crame de dimensiuni medii care mizează pe calitate. Gigantul Vincon este de asemenea prezent pe piața vinurilor de calitate. Și lucrurile continuă să se îmbunătățească.
Un exemplu este chiar micuța cramă-boutique a Marianei Ochean, situată în satul Cârligele, aproape de Cotești. „Arta Vinului” este o bijuterie de cramă, de mici dimensiuni, cu un spațiu amenajat rural-chic, pentru degustări. „Tot conceptul are la bază vânzarea aici a vinurilor pe care le producem. Crama-boutique este o cramă unde vii ca la tine acasă, ești primit frumos, ți se arată mai multe vinuri, stăm cu tine la o poveste, degustăm și nu te lăsăm să pleci fără un vin care îți place”, explică Mariana Ochean.
Specialista în vinuri lucrează în branșă din 1996, când a început ca șef de laborator la IAS Odobești. În 2000 a trecut în sectorul privat, deschizând un mic laborator în Focșani. A lucrat așa cinci ani, după care a trecut în consultanță, pentru cramele vrâncene, care în acea perioadă accesau fonduri SAPARD pentru dezvoltare. Din această postură a făcut vinuri pentru Cramele Gârboiu, Odovitis, Vinex Odobești sau Casa Panciu.
În 2009 a demarat propriul proiect, „Arta Vinului”. Crama-boutique a luat ființă pe baza unor fonduri europene, în valoare de 550.000 de euro, la care s-au adăugat fonduri proprii, până la un total general de un milion de euro.
Afacerea a pornit de la ideea că există o barieră între producătorul de vinuri și consumator, iar crama-boutique este interfața dintre cei doi, unde acea barieră dispare. „Arta Vinului” nu are viță-de-vie proprie, ci se bazează pe strugurii cumpărați de la viticultorii din jur.
Mariana Ochean, unul dintre cei mai cunoscuţi oenologi din Vrancea, şi-a deschis propria cramă-boutique
Producția a început în 2011, după o serie de proceduri de autorizare. „Am scris proiectul în 2008-2009, l-am depus în 2009 și am semnat contractul de finanțare tot în 2009. Am construit crama în șase luni, între septembrie 2010 și aprilie 2011, apoi am autorizat-o în șapte luni”, zâmbește specialista în vinuri.
Producția cramei este de doar 23 de vagoane (230.000 de litri) pe an, iar o parte din producție este vândută vrac, unor mari producători naționali. „Folosim doar cei mai buni struguri, pentru un vin curat, fără niciun aditiv, care să pună în valoare specificul zonei. Filozofia mea despre vin este că acesta trebuie să transporte toate aromele strugurelui”, mai spune proprietara cramei.
Aproape pe nepusă masă, în crama-boutique apar două cumpărătoare din lumea financiar-bancară a Bucureștiului. Au venit din Capitală cu mașina, special pentru a cumpăra vin de sărbători de la crama Marianei Ochean, după ce au gustat un rose produs de ea.
Înainte de a se ocupa de cliente, Mariana Ochean rezumă: „Vrancea este o zonă binecuvântată de Dumnezeu pentru vinuri. Păcat că această binecuvântare e acoperită de sărăcie și neștiință”.
Vinul de la șosea...
Mariana Ochean se referă în special la micii vinificatori, care lucrează „după ureche”. Cei mai mulți dintre aceștia își vând marfa pe marginea șoselei, așa cum în unele sate din Bucovina se vând murăturile, sau, în Bărăgan și Oltenia, fructele și legumele. Venind dinspre București, de-a lungul celor 13 kilometri dintre Dumbrăveni și Focșani am numărat 33 de puncte de vânzare a vinurilor, la PET, pe marginea șoselei. Acest „business” reunește de la vânzători cu alură dubioasă, care te privesc pieziș dacă întrebi de bon fiscal, până la case de vinuri arătoase, în spații curate și luminoase, unde vânzătorul fuge după tine până la mașină să-ți înmâneze același bon. Prețurile vinurilor sunt derizorii la șosea, între patru și cinci lei litrul, dar calitatea e pe măsura prețului, spun oenologii profesioniști din zonă.
Unul dintre vânzătorii de la șosea este Valentin Grosu, în vârstă de 47 de ani, din Dumbrăveni. Pe o masă de scânduri subțiri a pus la vedere o duzină de bidoane de cinci litri de vin, alb și roșu. Afară e frig, așa că podgoreanul - cum li se spune în zonă vinificatorilor tradiționali - se încălzește la un foc de tabără improvizat. Are pe el o canadiană groasă, kaki, până la glezne, iar pe cap și-a tras, până peste urechi, o căciulă neagră. Nu este cel mai prezentabil vânzător de vin, dar se jură că vinul lui e curat, făcut cu aceleași unelte cu care vinifica și tatăl său, de la care le-a moștenit. „O cadă, un zdrobitor și un teasc cu șurub”, enumără Valentin Grosu dotarea micuței instalații de vinificare din bătătură.
Podgoreanul Valentin Grosu (dreapta) spune că nu vinde mai mult de 2-3 bidoane de vin pe zi
Bărbatul trăiește din cultivarea viței-de-vie. Într-o primă fază, vinde strugurii și, pe cei care îi rămân nevânduți, îi transformă în vin. Face asta din 1996, chiar dacă nu vinde mai mult de 2-3 bidoane de cinci litri pe zi, la un preț de patru lei litrul. Vinurile sunt din soiurile Muscat Ottonel, Muscat de Hamburg și Fetească Neagră. „Sunt 100% curate, așa cum am învățat să le fac de la tata, dar sunt pe aici și dintre cei care aduc prafuri și fac vinuri după rețeta de pe plic”, încheie podgoreanul. Apoi fuge să vândă un bidon de vin unui șofer de TIR.
...și cel de pe deal
La mică distanță de taraba lui Valentin Grosu, un indicator discret arată drumul spre Crama Gârboiu, una dintre cele mai renumite din Vrancea. De la drumul național sunt cam trei kilometri până la Dealul Cramei. Trei kilometri, dar cu totul altă lume. Cramele Gârboiu sunt orientate spre vinurile premium. Game precum Varancha, Livia, Epicentrum sau Bacanta au câștigat o cârcă de medalii de aur și argint, la concursuri naționale și internaționale.
Gârboiu este o cramă nouă, care și-a început activitatea în 2008, în urma unei investiții de peste 2 milioane de euro, cu ajutorul unei finanțări SAPARD. Ulterior, crama a fost modernizată printr-un proiect FEADR. Acum, Gârboiu exportă în Polonia, Olanda și China, vinuri sofisticate, create de oenologul Valentin Sercovschi, originar din Republica Moldova.
Crama își trage seva de pe viile care în perioada interbelică aparțineau unui boier, Alecu Zamfirescu, vestit pentru vinul pe care îl făcea la crama sa. „Mergem mai mult pe vinuri dintr-un singur soi, decât pe cupaje, majoritatea demiseci, și vrem să ne axăm pe vinuri premium, dar ambalăm și la bag-in box”, spune Mihaela Lupu, analist la Cramele Gârboiu.
Producția din 2014 s-a ridicat la 1,2 milioane de litri, de pe o suprafață de 200 de hectare. „Miza este să facem un vin care să rămâna în memoria celui care îl consumă”, încheie Mihaela Lupu.
Gama Varancha, de la Cramele Gârboiu, face trimitere la termenul cu care a fost atestat documentar prima dată ţinutul Vrancei
Mândrie locală: Șarba, Plăvaia și Galbena de Odobești
Cramele vrâncene se mândresc cu vinurile produse din soiuri locale, cum sunt Plăvaie sau Șarbă. „Plăvaia este un vin ușor, neutru, puțin acid, cu alcoolemie mică”, îl descrie oenologul Valentin Sercovschi, de la Cramele Gârboiu. Dar vinul local favorit al acestuia este Șarba. „Cei care beau o dată Șarbă se îndrăgostesc de acest vin” - sună sentința pe care o dă oenologul moldovean.
Directorul de producție de la Vincon, Nicu Mateescu, este unul dintre cei îndrăgostiți de Șarbă. „Este un vin ușor de băut și versatil, un sec cu aromă foarte frumoasă, de trandafir. Din păcate, lumea nu îl cunoaște suficient, mai ales în afara Vrancei. Noi îl comercializăm și în gama Beciul Domnesc, dar consumatorii nu cunosc suficient soiul și dau din umeri”, spune Mateescu.
Numele vine de la Dealul Șarba, de lângă Odobești, iar soiul de struguri din care provine a fost obținut în 1972, tot la Odobești, din Riesling italian și Tămâioasă Românească.
Un alt vin vrâncean de legendă este Galbena de Odobești, un vin popular, foarte căutat în perioada comunistă, dar care acum este aproape pe cale de dispariție. „Avem plantată Galbenă de Odobești. Nu îl lăsăm să dispară, pentru că ar fi o crimă, deoarece este un soi tipic Vrancei, nu se cultivă decât aici, doar în zona Odobești, unde l-am plantat și noi. Nu pot să spun că este un soi care ar fi tentant pentru multă lume, deoarece nu dă un vin premium, dar este un vin foarte ușor de băut, la o petrecere, cu prietenii, cu familia. Avem undeva la 28 de hectare plantate cu Galbenă de Odobești, prin reconversie și 60 de hectare vie bătrână”, explică Nicu Mateescu.
Ruinele Bisericii Cazaclii din Odobeşti
Pe o stradă lăturalnică de pământ din Odobești, care după o ninsoare ușoară arată ca o mlaștină, ruinele Bisericii Cazaclii se prefigurează fantomatic, printr-o ceață neguroasă. Biserica a fost construită în 1777 de negustorii ruși stabiliți în Odobești, numiți cazaclii de localnici. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, cazacliii din Odobești au prosperat pe seama negoțului cu vin dintre Moldova și Rusia. Se spune, chiar, că pe platoul din fața bisericii lor se stabilea prețul vinului pentru o bună parte din Europa de Est. Vremurile bune ale neguțătorilor cazaclii au apus în 1859, când regimul țarist a impus taxe vamale pe vin, iar neguțătorii au părăsit Odobeștiul. Biserica s-a ruinat, iar platoul din fața mai este populat doar de bălării înalte de un stat de om.
Urmați-ne mai departe pe drumul vinului din România. În următorul episod vorbim despre vinurile regale din Dobrogea .
