Când scriu, mai sunt câteva ore până când PSD va citi textul moţiunii de cenzură în faţa câtorva parlamentari de duminică. Criza politică e în desfăşurare. Cum se va încheia e scenariu de anticipaţie. Moţiunea va trece şi PSD va reuşi să păstreze guvernarea împreună cu UDMR şi ALDE. Sau nu o va păstra şi preşedintele va forma o majoritate în jurul unui alt premier. Sau moţiunea nu va trece şi domnul Dragnea va începe să numere zilele ca preşedinte de partid. După cum se vede, duminica, ziua de azi, conţine multiple viitoruri posibile. În intervalul până când revista va fi tipărită, distribuită şi lecturată, una dintre aceste formule de viitor (sau alta) va primi confirmarea. Cititorul va şti un deznodământ parţial. Eu, aflat în trecutul prezentului lui, nu pot decât să asist la modul cum forţele declanşatoare din prezentul meu conturează viitorul şi îl transformă în prezent.

„Predicţiile despre viitor, cu câteva excepţii, au subestimat mereu ritmul progresului tehnologic”, spune fizicianul Michio Kaku

Nu e o postură ingrată să fii în situaţia să anticipezi. Cu o doză seducătoare de mister, viitorul este totuşi parte a prezentului. Şi încă una determinantă. Noi creăm viitorul, spunea Noam Chomsky (Desigur, aceasta e o viziune seculară la care eu, ca persoană „neimplicată religios”, mă asociez; un om care crede în predestinare, probabil că are altă părere). În egală măsură, viitorul posibil ne determină pe noi şi acţiunile noastre. Când a angajat acţiunea sa politică riscantă, dacă nu sinucigaşă, Liviu Dragnea era atent la felul cum va fi privit peste trei sau patru ani. E mult spus că gândea în termenii posterităţii. Cu toate astea, argumentele lui făceau referire la viitor. Şi neîndoielnic, cândva, un „astăzi” va fi acel „mâine” de care se temea „ieri”, după cum l-ar fi povăţuit Mark Twain.

Privirea spre viitor a fundamentat acţiunea şi evoluţia umană din momentul, încă necertificat, când viitorul a intrat în conştiinţa umană timpurie. Şi dat fiind că foarte mulţi îşi duc viaţa pariind pe diverse viitoruri posibile, cine nu şi-ar dori o maşină a timpului care să-i dea acces la cunoaşterea viitorului real (chiar şi alterat de prezenţa unui vizitator neautorizat). În absenţa unei astfel de facilităţi, proliferează investigatori ai timpului care caută să vândă predicţii dintre cele mai felurite. Deşi mulţi dintre ei sunt nişte caraghioşi, scrutarea viitorului e o întreprindere necesară, chiar dacă oferă scenarii plauzibile, alternative, nu certitudini. Sarcina anticipaţiilor este complicată de o mulţime de necunoscute viitoare şi de prejudecăţi şi interpretări personale ale prezentului. Chiar şi aşa, a o abandona înseamnă să renunţi la a identifica oportunităţi şi ameninţări dincolo de prezentul imediat, o cale precisă către stagnare.

În afară de asta, sunt vremuri de transformări majore când a lăsa viitorul de capul lui poate deveni periculos. Trăim astfel de vremuri. Aduce a plenară de partid comunist să spui că e momentul planificării viitorului. „Daţi o şansă viitorului”, aşa parcă suna o lozincă de partid. Pentru cei ce-şi aduc aminte, comunismul era o ideologie a viitorului. Partidul călăuzea o călătorie dintr-un prezent în permanentă urâţire spre un viitor utopic tot mai îndepărtat. Prezentul de azi arată mai bine şi, în consecinţă, românii visează mai puţin, vezi reculul literaturii de anticipaţie. Tocmai de aceea, în astfel de momente, când lucrurile ies din matca lor, să ne amintim că imaginaţia şi anticipaţia sunt uneltele cu care se construieşte astăzi civilizaţia viitorului.

S-a mai întâmplat în istorie, suntem la al treilea val, cum spunea Toffler, ca ştiinţa şi tehnologia să fie motorul care modifică lumea. Inovaţiile în cascadă şi descoperirile schimbă cu repeziciune întregul peisaj. Economic, politic, social. Asemenea celorlalte valuri ale schimbării, primul provocat de apariţia agriculturii, al doilea de revoluţia industrială, el răstoarnă credinţe şi prejudecăţi care sunt fundamentul organizării civilizaţiei umane. Unde ne duc toate schimbările tehnologice? E o întrebare care rămasă fără răspuns generează o incapacitate colectivă de a face faţă acestor schimbări rapide. Crizele locale şi globale sunt consecinţa acestei absenţe. De aceea, să nu ne lamentăm în privinţa cheii minore care învârte politica în România. E o debusolare generală. Dezorientarea, panica, pripa, lipsa investiţiilor pentru viitor formează regula conduitei administrative în lumea occidentală.

Să privim spre ţara tuturor făgăduinţelor. Domnul Trump, un om al trecutului, percepe că locurile de muncă ale americanilor sunt ameninţate de imigranţii ilegali şi construieşte (declamativ, deocamdată) garduri ca să-i oprească. Frustrant mod de a vedea lucrurile pentru preşedintele celei mai inovative societăţi a tuturor timpurilor. Dacă cineva îi va îndepărta de muncă pe americani, şi nu numai, nu vor fi oameni dispuşi să muncească pentru mai puţini bani, ci roboţi care vor munci gratis. Revoluţia robotică, începută în fabrici de peste o jumătate de secol, se extinde în cele mai multe domenii ale muncii cunoscute în prezent. În 2013, cercetătorii de la Oxford prognozau că maşinile vor fi capabile să ocupe jumătate din locurile de muncă ale americanilor în următoarele două decenii. Ameninţarea maşinilor este poate mai puţin vizibilă acum decât cea a lucrătorilor veniţi din Sud. Să aşteptăm însă viitoarea recesiune, inevitabilă economiei de piaţă. Experienţa ultimei jumătăţi de secol arată că accelerarea „computerizării” locurilor de muncă are loc în perioade de criză economică. Fără o aplecare administrativă asupra pericolului real, viitoarea criză poate fi devastatoare prin numărul de oameni care vor fi disponibilizaţi, efect al recesiunii, dar şi al înlocuirii lucrătorilor de către maşini.

De ceva timp au fost prezise vremurile în care munca umană va dispărea. Poate că nu se va întâmpla nici acum, cum nu s-a întâmplat nici în perioada când muncitorii englezi dădeau foc primelor maşini cu aburi, în zorii revoluţiei industriale. În pofida scepticismului de atunci, rata ocupării forţei de muncă a crescut neîncetat de la primele progrese ale tehnologiei industriile. Neîndoielnic însă, revoluţia cibernetică va afla tot mai puţini oameni angrenaţi în muncile cu care erau obişnuiţi. Efectele secundare sunt mai greu de anticipat. Societatea se va diviza între cei câţiva specializaţi care vor continua să muncească şi o mulţime de oameni lipsiţi de slujbe şi de abilităţi care să le permită să muncească şi care nu-şi vor putea asigura traiul? Sau abundenţa generată de munca ieftină a roboţilor va fi repartizată, astfel încât societatea să intre într-o epocă fericită postmuncă. Un universitar american, Benjaminn Hunnicut, este optimist. El afirmă că sfârşitul muncii salariale va permite o epocă de aur a bunăstării, în care oamenii vor redescoperi plăcerea de a se integra într-o comunitate de oameni liberi. Condiţia este să existe prevederi guvernamentale corecte privind impozitarea şi redistribuirea, cuvinte care sunt deocamdată interzise în vocabularul politic american. Tabăra sceptică afirmă că distrugerea filaturilor de către muncitorii englezi în secolul al XIX-lea nu era greşită, doar prematură. Revoluţia robotică, se teme fostul Secretar al Trezoriei Lawrence Summers, va sfârşi în distrugerea civilizaţiei. Epoca postmuncă nu va fi una fericită, ci mizerabilă. Să notăm în final că istoria e făcută de optimişti, nu de pesimişti.

Progresul tehnologic la scara care se întrevede acum va duce la schimbări sociale și culturale care sunt aproape imposibil de imaginat pe deplin. Puterea de calcul a computerelor creşte exponenţial, fără vreo limită previzibilă. Dezvoltările tehnologice existente sau anunţate schiţează o lume mult schimbată în universul unui deceniu. În curând internetul va fi pretutindeni şi va facilita contactele sociale intermediate de tehnologie. Lumea va fi interconectată cibernetic. Translatoarele vocale cu traducere instantanee vor ridica barierele lingvistice. În curând, abilităţile de scriere nu vor mai fi necesare, computerul va fi programat să scrie după dictare. Împingând orizontul de imaginaţie cu câteva zeci, poate o sută, de ani, putem întrevedea unelte cibernetice controlate direct cu forţa minţii. Alfabetizarea este deja în declin şi va fi inutilă, din moment ce maşinile vor citi gândurile. Se naşte o civilizaţie a analfabetismului, după cum argumentează Mihai Nadin, un pas înainte în evoluţia umană. Oamenii, asemeni zeilor, se vor gândi la anumite porunci şi dorinţele le vor fi îndeplinite.

În epoca actuală de optimism tehnologic şi pesimism psihologic, nimic nu este prea îndrăzneţ pentru a fi imaginat. Fizicianul Michio Kaku afirmă că predicţiile despre viitor, cu câteva excepţii, au subestimat mereu ritmul progresului tehnologic. Să ne asumăm deci viitorul tehnologic. Care vor fi însă prefacerile psihologice şi sociale? Va anihila noul mediu tehnologic precedentul mod de viaţă sau cele două vor coexista? Cel mai probabil vor fi o combinaţie şi o relaţie între realitatea virtuală uşor accesibilă şi întâlnirile şi contactele umane faţă în faţă. „Oricine e capabil să prezică exact combinaţia acestor medii în viitor poate deveni extrem de bogat”, anticipează Kaku.

Mai sensibilă este dezbaterea despre cât de relevantă va fi credinţa în Dumnezeu în modul de nostru viitor de vieţuire. Susţinătorii credinţei se grupează în jurul unui citat, probabil neautentic, al lui Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Deşi Marlaux a dezminţit că ar fi spus asta, profeţia lui a devenit un loc comun. Alte vorbe ale lui Marlaux pot deveni însă la fel de memorabile. „Cred, spunea el, că, dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău… Secolul următor ar putea cunoaşte o mare mişcare spirituală: o nouă religie, o metamorfoză a creştinismului, la fel de imprevizibilă pentru noi, cum a fost pentru filozofii Romei, care au pevăzând sfârşitul, au presupus că va urma stoicismul, nu s-au gândit la creştini”. La fel ca Biserica, dar nu neapărat pe aceeaşi cale, ceea ce urmărea Marlaux, un ateu, era salvarea de la eşecul spiritual al civilizaţiei moderne şi viitoare.

Sentimentul religios va însoţi omul până la sfârşitul călătoriei sale. Dar omul religios al viitorului va fi creştin sau nu? Dumnezeu ştie, spun majoritatea românilor. Probabil că fundamentul creştinismului va fi slăbit de avansul tehnologic. Nu e deloc imposibil ca promisiunea creştină a vieţii de apoi să fie preluată de genetică. Deocamdată, progresul tehnologic şi ştiinţific în domeniu este îndreptat către rezolvarea unor probleme de sănătate, de exemplu vindecarea paraliziei sau redarea vederii. Întrebarea este unde e limita? Ce se va întâmpla dacă adepţii teoriei transumane, care spun că natura s-a comportat mizerabil cu corpul uman, vor reuşi să „tehnologizeze” nemurirea, transferând conştiinţa într-un corp robotic. Michel Houellebecq, în distopia sa „Posibilitatea unei insule” prevesteşte apariţia unei astfel de religii noi. „În fond, nemurirea făgăduită odinioară de creştinism se sprijinea pe baze şi mai modeste”, scrie scriitorul francez.

Trasarea limitelor, setarea unui prag astfel încât progresul tehnologic şi intelectual să nu se transforme în grave probleme sociale este o sarcină a guvernanţelor viitorului. Nu va fi uşor pentru că viitorul este năucitor pentru politicieni. Cu câteva zeci de ani în urmă, Toffler anunţa că evoluţia societăţii se petrece ca un proces revoluţionar care duce la destrămarea consensului şi incapacitatea deciziei. „Se înregistrează nu numai fărâmiţarea electoratului, dar şi  o necontenită perindare a grupurilor disidente, tot mai efemere, aceste schimbări făcând să devină tot mai desuete şi ideile despre coaliţiile politice, alianţe sau fronturi unite”, scria el în „Al treilea val”. (Cu o precizie neromânească, politicienii români îi transformă astăzi predicţiile în realitate).

În final, putem conchide că o nouă civilizaţie politică va trebui să se structureze pentru a guverna viitoarea civilizaţie informaţională. De altfel, aceasta va apărea doar dacă forţele inexorabile ale istoriei şi tehnologiei nu se vor împiedica în accidente catastrofice, cosmice sau generate de om şi proasta sa guvernare. Ştiinţa e o sabie cu două tăişuri. Genetica, dintre toate, potrivit lui sociologului Francis Fukuyama este cea mai periculoasă; el asemuieşte amenințarea genetică cu cea nucleară. Mickio Kaku este explicit: „În lumea de astăzi concurează două tendinţe. Una este cea care-şi propune crearea unei civilizaţii planetare tolerante, ştiinţifice şi prospere, pe când cealaltă glorifică anarhia şi ignoranţa care ar putea distruge structura societăţii noastre. Continuăm să fim animaţi de patimile sectare, fundamentaliste şi iraţionale ale strămoşilor noştri, diferenţa fiind că acum posedăm arme nucleare, chimice şi biologice”. Şi viruşi informatici letali, am putea adăuga.

Ce ştim despre viitor? Este inevitabil. Şi insondabil. În funcţie de provocările prezentului este perceput fie ca o promisiune, fie ca o ameninţare. Dar mai ştim că fiecare dintre noi îl împlineşte cu fiecare act, indiferent cât de mărunt, în fiecare zi. E reconfortant în credinţa creştină faptul că ţi se oferă permanent promisiunea îndreptării păcatelor, dar în ordinea seculară a lumii viitorul nu sună, ca poştaşul, de două ori. „Viitorul este suma paşilor pe care îi faci, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs”, spunea Henri Coandă.