Politică externă a unui stat este determinată de permanențe și de rupturi produse de schimbările majore din sistemul internațional. Ungaria nu face excepție. Permanențele politicii externe maghiare sunt date în primul rând de geografie.
Ungaria este un stat al Europei Centrale învecinat cu Balcanii sau, mai bine spus, care priveşte spre Balcani şi spre sud-estul Europei în general: înglobarea Croației ca uniune personală, după bătălia de pe Muntele Gvozd, în 1102, urmată de stabilirea frontierei pe Carpații Meridionali și Orientali, la sfârșitul secolului al XII-lea, în timpul domniei lui Bela al III-lea (1172-1196) și, în sfârșit, de exercitarea suzeranității asupra teritoriilor de la Sud de Carpați, către sfârșitul secolului al XIII-lea, inclusiv în prima parte a domniei lui Basarab I, și crearea Mărcii de apărare a lui Dragoș (1343) în teritoriul care avea să devină voievodatul Moldovei. Această expansiune în primele secole ale statalităţii Ungariei a introdus în permanenţele politicii maghiare teritoriile din Bazinul Carpatic şi cursurile mijlociu şi inferior ale Dunării. Migrațiile de secol al XIII-lea, contactul cu populațiile ortodoxe (schismatice) și expansiunea otomană i-au cristalizat o altă permanență: Ungaria revendică și misiunea de țară de frontieră, de protectoare a Europei. Expansiunea habsburgică de mai târziu și mai ales instituirea Dualismului, la 1867, au accentuat aceste permanențe ale politicii ungare. Catolicismul și apoi Reforma au inclus Ungaria în marile curente culturale europene, în Europa universităților, a cruciadelor, a marilor dezbateri teologice și, ceea ce este și mai important, au introdus Ungaria în imaginarul vest-european. De asemenea, viața urbană timpurie au inclus Ungaria în cultura vizuală vest-europeană.
Insula
Dar în același timp, în permanențele politicii ungare regăsim și comportamentul de insulă, comportament izvorât din particularitățile sale etno-culturale, de țară înconjurată de popoare neînrudite și cu care s-a aflat deseori în ostilitate. Acest sentiment de insularitate vine de foarte departe, de la venirea triburilor conduse de Arpàd în vasta câmpie a Panoniei, pe malurile Dunării și ale afluentului său, Tisa, la 896, eveniment care a trezit în Europa acelor vremi amintirea hunilor. Limba lor aparține unui grup lingvistic asiatic, diferit de cel al vecinilor, germanici, slavi și romanici. În mod paradoxal, sentimentul insularității transpare și în intervalul 1896-1900 când, Ungaria, mare putere europeană, își celebrează o mie de ani de existență. Pavilionul Ungariei de la Expoziția Universală de la Paris, la 1900, traduce și intenția a-și justifica existența în cadrul unor frontiere în care populația dominatoare este sub 50%. Momentul Trianon a accentuat și mai mult sentimentul insularității, Ungaria închizându-se în specificități naționale, adevărate sau mitizate. Mai aproape de noi, diferențele de dezvoltare, cel puțin față de vecinii slovaci, sârbi, ucraineni și români, și-au adus și ele o contribuție la întărirea sentimentului de insularitate. În mod paradoxal însă, pe cât se consideră o țară de frontieră și o insulă, pe atât de mult Ungaria se revendică a fi o punte între Est şi Vest, un cap de pod către ţările Europei Occidentale, o răscruce a Europei danubiene.
O imagine emblematică a capitalei ungare, Budapesta, cu Podul Szechenyi în prim plan și clădirea parlamentului, în fundal | Foto: Pixabay © Creative Commons CC0
Și această deschidere către alte spații nu s-a făcut numai după integrarea în NATO și UE, chiar dacă s-a accentuat și a devenit chiar un fel de port-drapel al țării vecine de la vest. Ungaria își dorește să fie un nod de comunicare, un hub regional al energiei, o poartă de intrare în Europa pentru investiții venite din China, Rusia și Japonia, chiar din SUA. Interconectarea, atragerea de investiții și exportul sunt cuvintele de ordine în prezent în Ungaria. Ungaria este în momentul de față unul dintre marii avocați ai extinderii Uniunii Europene către țările Balcanilor de Vest, după cum a fost unul dintre marii susținători ai integrării României în structurile europene și euro-atlantice, desigur nu fără a se gândi la „spiritualizarea frontierelor”, pentru a-l parafraza pe Nicolae Titulescu, și a-i aduce pe toți maghiarii din interiorul Arcului Carpatic în spațiul liberei circulații.
Ambițiile
Prin proiectele de infrastructură și investiții, Ungaria este pe cale să devină centrul economic al Arcului Carpatic. Cel puțin aceasta este intenția. Această idee de centru european regional, altă permanenţă a politicii ungare, îi este întreţinută și de prezenţa comunităţilor maghiarofone pe traseul frontierelor sale orientale de odinioară. Cine ne oprește și pe noi să căutăm să fim „statul far” pentru comunitățile românești din jurul frontierelor, pentru Republica Moldova și pentru comunitățile românești din Balcani ? Cine oare ne oprește să fim statul-far al Europei de Sud-Est, statut pe care l-am avut în timpul lui Carol I ? Sau cel puțin să avem o strategie în acest sens… Exemplul Ungariei ar trebui să ne facă să ne gândim nu atât la ce face vecinul de lângă noi să își promoveze interesele, dar mai ales la ce facem noi.
Ar fi absurd să cerem unei țări să își facă agenda de politică externă în funcție de interesele noastre! Nu Ungaria ne-a oprit în ultimii 27 de ani să străpungem Carpații cu autostrăzi și căi ferate de mare viteză, iar dacă unii cetățeni români de la Timișoara, Cluj-Napoca, Târgu-Mureș și chiar Sfântu Gheorghe se uită mai degrabă către Ungaria (pentru turism și afaceri) decât spre Oltenia, Moldova, Dobrogea și București, acest lucru nu li se poate reproșa în niciun caz vecinilor noștri.
Revenind însă la geopolitica vecinilor noștri de la Vest, aceasta este marcată și de rupturile din sistemul internațional, mai cu seamă de după sfârșitul Războiului Rece. Imediat după căderea comunismului și mai ales după integrarea în Organizația Tratatului Nord-Atlantic și în Uniunea Europeană, prioritatea Ungariei a fost poziționarea țării ca platformă sau hub regional prin atragerea de investiții străine directe și o absorbție eficientă de fonduri europene. Pentru atingerea acestui obiectiv ambițios au fost construite autostrăzi, platforme logistice, dar au fost finanțate și structuri universitare pentru atragerea de studenți străini.
Această strategie a fost dublată de o politică regională ambițioasă atât în cadrul grupului de la Vişegrad (V4), dar și prin inițiative regionale mai largi (V4, Croația, Slovenia și România) și candidaturile de succes ale Budapestei, ca sediu pentru agenții europene (Colegiul European de Poliție/CEPOL, stabilit la Budapesta în 2005, și Institutul European pentru Inovație și Tehnologie, în 2010) pentru a întări profilul internațional al capitalei. Ungaria a înțeles de timpuriu necesitatea alianțelor și grupurilor informale, de unde prioritatea acordată grupului de la Vişegrad (V4 – Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia).
Orientare spre Asia
Dar Ungaria a sesizat mai bine decât alte state din Est și relativ recentul mare curent al istoriei care face din regiunea Asia-Pacific centrul de greutate al mondializării. Inaugurarea în ianuarie a.c. a cursei feroviare de marfă ce leagă orașul din sud-estul Chinei, Xiamen, cu Budapesta – un traseu lung de 11.595 km, parcurs în 18 zile – reprezintă o legătură simbolică ce arată și calitatea dialogului politic dintre Ungaria și China. Și poate că în acest context ar trebui să amintim și că linia feroviară de mare viteză Budapesta – Belgrad este realizată tot cu fonduri și asistență tehnică chineze. Dezvoltarea relațiilor cu Republica Populară Chineză nu exclude intensificarea cooperării cu Japonia, ale cărei investiţii directe în economia ungară au ajuns la 4,5 miliarde de euro.
Ungaria este pe cale să devină pivotul investițiilor din Asia de Sud-Est în Europa Centrală, dar nu numai. Al doilea guvern Orban a lansat între 2010 și 2014 o strategie de deschidere globală – deschiderea unor birouri de comerț prin reconversia clădirilor ambasadelor închise anii 1990, lansarea unui program de burse ale guvernului ungar (Stipendium Hungaricum) pentru studenți (actualmente, 6.000 de studenți din China, India, Ţările Arabe şi Africa Subsahariană beneficiază de asemenea burse), lansarea în cadrul Vişegrad a fondului de dezvoltare pentru Africa (Africa Fund). Chiar pe terenul francofoniei, Ungaria își extinde cooperarea: înființarea Campusului Senghor la Universitatea din Seghedin, în cooperare cu Universitatea Senghor din Alexandria (Egipt), care în prezent găzduiește 66 de studenți africani.
În ultimul timp, Ungaria este criticată pentru anumite atitudini și decizii ale domnului Viktor Orban. Nu este aici locul pentru a judeca politica guvernului ungar, cu toate că o anumită curtoazie, dacă nu diplomaţie, trebuie arătată atunci când vorbim de participarea la ziua naţională a unei ţări vecine sau când vizităm comunităţi etnice aflate pe teritoriul unui stat vecin. Ca observator extern însă îmi permit să constat că țara vecină nu este un stat eurosceptic, nu este un stat care și-ar imagina prezența în afara Uniunii Europene . Este un stat care dorește să își afirme existența în sânul comunității europene, iar proiectul european trebuie să aibă și o părticică ungară, oricât de mică ar fi ea. Dincolo de pragmatism și beneficiile evidente ale prezenței în UE (fondurile europene reprezintă 3% din PIB anual al ţării), sunt alte considerente mai profunde care leagă Ungaria de construcţia europeană.
Așa cum am arătat la începutul articolului, țara vecină se consideră îndreptăţită să propună un model pentru Uniunea Europeană, iar acest lucru nu a apărut odată cu Viktor Orbán, ci cu mult înaintea lui. Acum doar s-a ivit un moment istoric prielnic, poate cel mai favorabil din întreaga istorie a Ungariei, de a-și (re)afirma acest rol în deplină securitate, sub umbrela NATO şi în cadru UE. Opoziția fată de cotele de imigranţi este, dincolo de conotațiile securitare și de traumatismul suferit de Ungaria în urma traversării sale de către peste 400.000 de refugiați sirieni, afgani, irakieni, și respingerea modelului occidental de societate multiculturală, considerat un eșec.
Naţionalizarea prin răscumpărare a unor companii străine, taxarea băncilor, respingerea cotelor de imigranţi, apropierea tactică de Rusia sunt semnele unui nou model de Uniune Europeană, acela al „solidarităţii flexibile“, un mimetism și față de individualismul în materie economică şi politică (North Stream II, afacerea Mistral), de care dau dovadă marile state europene.
