1
2
3
4

Daniel Horia, alături de Dani/Foto: Arhiva personală

Prima parte a volumului „Epoca mea de aur” a ajuns la primii cititori în acest început de octombrie, după munca de patru ani pe care graficianul Daniel Horia a dedicat-o acestui proiect de suflet. Pentru Daniel „mâzgăleala” a început în copilărie și s-a concretizat în 2021 într-un roman autobiografic, de 205 pagini, de bandă desenată.

Este vorba de o carte de bandă desenată în care Daniel își recreează copilăria în Bucureștiul anilor 80’, un câmp de joacă imens pe care băiețelul Dani abia aștepta să îl exploreze. Apărut la Editura ART, volumul este dedicat bunicilor și mamei autorului care îl însoțesc în paginile cărții în momente cheie din copilărie.

Prima idee de realizare a unui roman autobiografic s-a înfiripat în mintea lui Daniel cândva după moartea bunicilor, în jurul anului 2014.

„Mi-am iubit bunicile extrem de mult și cred că pierderea lor a declanșat multe amintiri despre copilărie pe care le credeam uitate. Fusesem și în România de câteva ori în acea perioadă, începusem să fac și fotografii străzilor din București și cartierului în care copilărisem, în zona Piața Romană și, pas cu pas, au început să se contureze primele idei legate de un roman grafic”, a explicat Daniel Horia pentru Revista Sinteza.

În prezent grafician de jocuri video, Daniel a părăsit România la 31 de ani. Timp de un an a locuit în Angoulême, un orășel pitoresc din Franța care se potrivea perfect cu firea lui romantică, pentru ca mai târziu să se mute în Paris unde a locuit în următorii doi ani. A părăsit Parisul pentru un alt job în Barcelona, unde locuiește deja de șapte ani.

Am vorbit cu Daniel în timp ce se afla în vacanță în România, în perioada în care cartea lui a văzut în sfârșit lumina tiparului.

Dani, îngrozit de tovarășa Angelica în prima zi de grădiniță

Dani, îngrozit de tovarășa Angelica în prima zi de grădiniță

Daniel Horia început să deseneze pentru proiectul cărții în urmă cu patru ani, în momentul în care a avut o tabletă iPad. Era în Spania la acea vreme.

„Până atunci mă gândeam doar la poveste. Știam că va fi despre copilăria mea din anii 80’ și despre familie și strânsesem multe idei. Când am avut acel iPad, am revărsat totul ca o cascadă de idei și de desene. De multe ori mi-a fost greu să jonglez între timpul alocat jobului și timpul alocat proiectului meu personal. Mi-a fost mai ușor în timpul pandemiei, lucrând de acasă, să îmi organizez timpul. Nu am mai pierdut vremea în mijloace de transport în comun, așa că atunci când terminam ce aveam pentru job, începeam să lucrez pentru banda mea desenată și îmi împărțeam timpul mult mai productiv”, explică Daniel.

Dacă mulți artiști de bandă desenată încep să creeze o schiță a unei cărți, pagină cu pagină pentru a ști de la început la sfârșit cum se conturează povestea, Daniel a avut altă metodă de lucru.

Am totul în cap, în dezordine și când încep să lucrez, creez o pagină cap-coadă. Practic, povestea se construiește treptat și împărțirea în pagini e o surpriză și pentru mine”, mărturisește graficianul, convins că amintirile îi sunt deformate, oricât de sigur ar fi că și le amintește 100% corect. A ales momentele reprezentative ale copilăriei și a încercat să facă în așa fel încât personajul principal din carte să fie nu el, ci familia lui.

„Personajul meu e un copil prea mic pentru a avea păreri foarte bine definite. Pe lângă faptul că eram un copil foarte timid și nu știam nici cum să-mi exprim părerile, am vrut ca personajele principale să fie persoanele pe care le-am iubit”, precizează Daniel.

Cartea e dedicată bunicilor (Catrinel, Aon, Oga și Tao) și mamei lui, persoane care în carte îl însoțesc mereu și îl ajută să descopere lumea: fie că e Grădina Cișmigiu, cinematograful „Doina”, Muzeul de Științe Naturale, Librăria Papirus, sau Ateneul Român. Povestea cuprinde multe scene complexe, unele pline de nostalgie și lumină, altele chiar tensionate și dramatice. Toate personajele au numele reale, mai puțin un medic.

„La vârsta respectivă vedeam Bucureștiul foarte boem, plin de colțuri și locuri în care puteam să mă joc, îl vedeam ca pe un câmp de joacă imens. Îmi oferea siguranță, nu îmi era frică de mașini, de hoți. Bucureștiul astăzi e o ruină a Bucureștiului de atunci”, explică Daniel Horia.

Daniel și-a dorit ca această carte să apară în România pentru publicul nostalgic, dar și pentru publicul tânăr pentru care cartea ar putea fi o oglindă a societății din anii comunismului și a vieții obișnuite de atunci. Momentan, Daniel lucrează la al doilea volum în care încearcă să continue povestea băiețelului de cinci ani. Va fi o surpriză și pentru el unde va duce această poveste.

Valoarea unei ilustrații

Din punctul său de vedere, valoarea unei ilustrații depinde de câtă emoție transmite desenul respectiv. În „Epoca de aur”, fiecare pagină e în sine o poveste plină de emoție.

„Eu nu sunt fan comics-uri americane pentru că au o linie extrem de sigură care merge aproape înspre mecanic. E prea perfectă. Benzile desenate europene, în schimb, sunt mult mai artistice și mult mai libere. Sunt desenate în stiluri și tehnici foarte diferite, de la acuarelă, la tuș, gravură etc”, precizează Daniel.

În copilărie era fanul cărților pentru copii cu ilustrații. Părinții îi cumpărau foarte multe cărți, avea și multe discuri cu povești și mereu își punea în față coperta discului și se uita la ilustrațiile de pe el, făcând legătura între poveste și ilustrații. Bunicii și mama lui îi citeau mereu povești.

„Mai târziu, găsisem la tatăl meu în dulap o revistă PIF și știu că am rămas impresionat. Imediat după Revoluție, noi locuind chiar lângă Ambasada Franței în București, m-am trezit într-o zi cu masa din sufragerie plină de scrisori din Franța, de la oameni care ne scriau că sunt bucuroși că am scăpat de comunism și că vor să corespondeze cu noi. Din acel moment am început să corespondez cu niște copii din Franța care pe parcurs mi-au mai trimis benzi desenate. Îmi amintesc că o doamnă din Franța mă abonase la o revistă de benzi desenate și am fost cel mai fericit din lume.

Mi-a plăcut să desenez dintotdeauna, dar alegerea de merge la Facultatea de Arhitectură nu a fost cea mai bună, eu fiind o persoană înclinată mai mult spre artistic, decât spre tehnic. E o etapă pe care am lăsat-o în urmă”, mărturisește Daniel Horia.

În prezent, înclină spre desenul digital, mai mult decât spre cel manual (handmade), considerând că e infinit mai ușor să lucreze pe tabletă grafică. „Funcția UNDO face minuni” mărturisește artistul, râzând. Spiritul autocritic îl motivează să devină mai bun, dar îl și chinuie în același timp.

Pe lângă influențele manga, în desenele sale, Daniel s-a lăsat influențat și de stilurile europene de ilustrație.

„În copilărie, pe la 6-7 ani, văzusem la o prietenă când am mers în vizită primul desen animat japonez, anime (derivat din cuvântul animation). Și m-a marcat mult acel desen. Ca urmare, până acum zece ani, aș zice, am desenat numai în stilul benzilor desenate manga. Mi-e greu să mă eliberez de acest stil după ce atâția ani eram obișnuit cu el. Dar am fost influențat mult și de grafica europeană de bandă desenată. Deci pe lângă influențele manga sunt și influențe europene destul de mari”, spune Daniel.

Daniel preferă să își contureze personajele din cât mai puține schițe, ceea ce îl diferențiază de alți autori de bandă desenată, care își fac multe schițe la personaje și apelează la multă documentare pentru conturarea lor. Pe personajul principal din „Epoca mea de aur”, băiețelul Dani, a încercat să îl deseneze cât mai simplu, inspirându-se din clasicul Tin Tin și din autorul lui, Hergé, care spunea că l-a desenat pe Tin Tin extrem de simplu, pentru ca cititorul să se regăsească mult mai ușor în el.

„Totul e redus la esențial și atunci oricine se poate regăsi în trăsăturile personajului. Asta am încercat să fac și eu cu personajul meu, chit că e blond și poate persoanele blonde relaționează mai ușor cu el”, explică autorul.

Cartea “Epoca mea de aur” poate fi comandată AICI.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR