De Delia Enyedi
Alături de steagul românesc, cele ale Franței și Germaniei flutură peste monumentul sătenilor care nu s-au mai întors în Recea-Cristur din tranșeele Primului Război Mondial. Sunt dovada extinderii inițiativei înfrățirii între popoare în toate colțurile Europei, până în această reședință de comună situată la 45 de kilometri spre nord de Cluj-Napoca. Dar localnicii nu povestesc neapărat despre oaspeții inediți din Dadonville, ci mai degrabă despre „nemuritorul” care a dus până departe numele satului Osoi, aparținând de Recea-Cristur, în care un anume Ion Maftei s-ar fi stins din viață la nu mai puțin de 148 de ani… și atunci, pare-se, de necaz.
Asta în timp ce ulița principală a comunei, în fapt un drum județean, cotește în dreptul unei vile în paragină ai cărei foști proprietari, contemporani cu acest Maftei, au cunoscut acolo o viață petrecută în saloane decorate tematic, în grădina cu plante exotice, teren de tenis și piscină, în fața căreia erau parcate automobile Dodge și Citroën. Dacă se gândesc bine, cei mai vârstnici își amintesc de Boierul care în vreme de foamete și-a deschis hambarele pentru săteni sau de fiul său cel mare cu care, prin anii ’40, au împărțit banca în clasele primare. Dar despre soția lui, care a cunoscut și faima, nimeni nu știe nimic. E explicabil,din moment ce până și cercetătorii istoriei teatrului maghiar ilustrează cu caricaturi articolele care îi sunt dedicate în dicționarele de personalități, în lipsa unor fotografii. Cea mai mare primadonă a Transilvaniei interbelice și-a pierdut în timp povestea, dar și chipul.
Pentru marele public Irén Lengyel rămâne ultima primadonă a Transilvaniei
Irén Lengyel, primadona
Cunoscută publicului amator de operetă, dar chiar și de teatru, ca Lengyel Irén, în conformitate cu topica limbii maghiare, artista a devenit în mod oficial o membră a familiei Ilieș pe data de 9 iulie 1929. Căsătoria cu Victor, un tânăr educat și elegant, i-a oferit un stil de viață opus condițiilor modeste pe care i le putuseră oferi în copilăria budapestană István și Mária, un ceferist și o casnică. Astfel, la 29 de ani, artista adăuga surselor de venit profiturile unei fabrici de spirt și a unei mori, devenea coproprietară a două clădiri situate în centrul Clujului, compartimentate în aproximativ cincizeci de apartamente, ale unei reședințe de vară în Recea Cristur, precum și a numeroase terenuri.
Dar la acel moment, Irén Lengyel urcase deja scara socială, ca primadonă. Imediat după absolvirea, în 1921, a doi ani de pregărire în teatru și dans în Budapesta, activitatea profesională de succes o adusese în fața publicului de operetă din Ungvár, Timișoara, Arad și, bineînțeles, Cluj. Fotografiile păstrate de moștenitori într-o casetă de colier, primit poate de la un admirator, păstrează mărturia gamei complexe a rolurilor ei, recompensate cu cronici favorabile, aplauze și nelipsitele flori, ce-i umpleau până la refuz cabina după spectacole. Ca dovadă a recunoașterii de care se bucura, renumitul Jenő Janovics a inclus-o în lista artiștilor reprezentativi pentru activitatea teatrală maghiară din Transilvania dintre 1918-1936, în capitolul publicat pe acest subiect în lucrarea „Metamorphosis Transylvaniae”.
Este bine cunoscut faptul că sub directoratul lui Janovics, teatrul și opera maghiară din Cluj și-au consolidat reputația națională și chiar europeană. În memoriile sale, plurivalentul artist maghiar dezvăluie faptul că, încă din perioada studiilor în capitala maghiară a Imperiului Austro-Ungar, visul său fusese acela de a ajunge în Teatrul de pe Ulița Lupilor, în prezent strada Mihail Kogălniceanu. Odată ajuns aici, în 1896, mărturisește că „din primul moment am simțit că, din voință proprie, de acest oraș nu mă voi despărți niciodată”. Mai mult, a reușit să convingă numeroși artiști importanți de teatru, operă, operetă și film mut, din centre culturale importante precum Budapesta sau București, să îi urmeze exemplul.
În 1906, clădirea veche a teatrului a fost părăsită în favoarea unui spațiu pe măsura proiectelor sale ambițioase, actualul sediu al Teatrului Național „Lucian Blaga”din Cluj Napoca. Patru ani mai târziu, s-a inaugurat o nouă clădire pe locul unui fost teatru de vară, așa-numitul „Cerc teatral”, actualul sediu al Teatrului Maghiar de Stat. Janovics a reușit, în acest fel, defalcarea repertoriului dens al instituției într-un registru mai „serios” și unul mai „lejer”. Indiferent pe care dintre acestea îl aborda, Irén Lengyel a avut astfel șansa de a evolua în fața unui public obișnuit cu demonstrațiile de virtuozitate ale lui Nicolae Bretan, Traian Grozăvescu, Mária Basilides, Klothilde Wenger, ValborgSvärdström sau Ivonne de Treville.
Dar numele lui Jenő Janovics se leagă deopotrivă de ascensiunea lui Irén Lengyel și de finalul abrupt al carierei primadonei.
Pentru marele public Irén Lengyel rămâne ultima primadonă a Transilvaniei
„Ești frumoasă, ești superbă, Ungarie”
În 1931, Irén Lengyel făcea parte din distribuția operetei „Mireasa din Hamburg”, pe muzică de Zsigmond Vincze și versuri de Ernő Kulinyi. Controversele din jurul spectacolului erau anterioare montării pe scena operei din Cluj și țineau de faptul că Vincze și Kulinyi erau evrei. Politica antisemită a regimurilor radicale ale Ungariei de după Primul Război Mondial a determinat cenzurarea textului, cuvântul „Magyarország” fiind înlocuit cu „Meseország”. Astfel, referința explicită la Ungaria fusese transformată într-una la un tărâm oarecare, de basm.
Montarea spectacolului în Transilvania adăuga o greutate suplimentară acestei ingerințe în textul original. Ratificarea Tratatului de la Trianon, pe 4 iunie 1920, la Versailles, recunoscuse ceea ce Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia proclamase pe data 1 decembrie 1918. Acordul de pace încheiat la sfârșitul Primului Război Mondial între Puterile Aliate învingătoare și Ungaria, în calitate de succesor al Imperiului Austro-Ungar, a stabilit apartenența Transilvaniei la Regatul României. Aproximativ jumătate din cele trei milioane de maghiari pe care colapsul Dublei Monarhii i-a poziționat înafara granițelor țării de origine și care trăiau în această provincie au devenit o minoritate națională.
Pentru marele public Irén Lengyel rămâne ultima primadonă a Transilvaniei
Ca o măsură de precauție față de eventuale tensiuni, încurajarea naționalismului în rândul cetățenilor români de etnie maghiară era atent monitorizată. Prin urmare, decizia îndrăzneață a lui Irén Lengyel de a cânta versul original „Ești frumoasă, ești superbă, Ungarie”, iar nu „Ești frumoasă, ești superbă, țară de poveste” cum era prevăzut, a condus la un proces în care artista a fost acuzată de iredentism. Cu privire la premeditarea gestului de a-și exprima prețuirea pentru țara natalăîn fața unei săli pline de spectatori, dar și membri ai cenzurii, fiul ei cel mare, Gabriel Ilieș (n. 1936), nu are niciun dubiu. Cât privește motivația, în mediul familial acesta a fost trecută sub tăcere odată cu întreg episodul: „Fusese căsătorită înainte de a-l cunoaște pe tatăl meu. Nu știu multe despre acel bărbat, dar știu că era evreu. Poate a fost dorința ei de a-și exprima în felul acesta devotamentul pentru țara de origine, dar ea nu era o naționalistă ferventă. La urma urmei, la momentul spectacolului acesta avea deja o căsnicie fericită alături de tatăl meu, un român. Poate tocmai datorită tuturor acestor lucruri, trebuie să fi fost iritată de motivele absurde ale cenzurii pentru modificarea textului acestei operete”.
Singura certitudine rămâne aceea că, deși Jenő Janovics a fost forțat de autorități să-i anuleze lui Irén Lengyel contractul de muncă, mărturia pe care acesta a depus-o la tribunal în favoarea ei a salvat-o de la condamnare, iar pentru asta i-a fost recunoscătoare până la sfârșitul vieții.
Irén Ilieș, soția și mama
Încheierea procesului a însemnat încheierea carierei lui Irén Lengyel, primadona. La 31 de ani, se vedea nevoită să se identifice drept Irén Karolina Ilieș, soția lui Victor. Dar viața nu își epuizase toate încercările pe care i le pregătise. În 1935, l-a născut pe Victor Ilieș junior, dar difteria, fără leac la acea vreme, urma să îl răpună la vârsta de cinci ani. În fața tragediei, Irén s-a înconjurat cu dragostea soțului, a fiului Gabriel și, în 1941, cu cea a unui alt copil, botezat tot Victor. Treptat, zilele au intrat într-o normalitate împărțită între pasiunea pentru călărie, decorarea locuințelor, dar înainte de toate creșterea copiilor. Gabriel Ilieș își amintește cum „ambii părinți ne-au încurajat să privim mai departe de viitorul imediat și să fim educați”.
Asta pentru că acel „viitor imediat” devenise unul cât se poate de sumbru. Zvonurile că se pregătesc măsuri oficiale îndreptate împotriva clasei privilegiate ajunsese la urechile lui Victor Ilieș prin doi arendași ai săi, pe numele lor Glück și Moskowits. Cei doi luaseră hotărârea să vândă toate bunurile și să emigreze în cel mai scurt timp în Elveția, ceea ce au și făcut. În urma lor, Victor, doctor în Drept, nu putea concepe gândul că vreo măsură i-ar putea afecta, pe nedrept, statutul social și financiar.
Irén Lengyel şi Victor Ilieş
Dar, pe 20 aprilie 1950, a intrat în vigoare Decretul 92, conform căruia „pentru asigurarea unei bune gospodării a fondului de locuințe supuse degradării din cauza sabotajului marei burghezii și a exploatatorilor care dețin un mare număr de imobile”, în Republica Populară Română se naționalizau forțat, printre altele, ”imobilele clădite care aparțin foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți și celorlalte elemente ale marei burghezii”, precum și „imobilele care sunt deținute de exploatatorii de locuințe”.
Peste noapte, bunurile familiei Ilieș au fost confiscate de autoritățile comuniste, iar Irén împreună cu cei doi fii și soțul „exploatator”, cu doar o valiză de lucruri în mână, erau duși în Turda cu o căruță trasă de cai. Au urmat ani de rezidență forțată în Aiud, cu cei patru membri ai familiei înghesuiți într-o singură cameră, verificați săptămânal de autorități. Gabriel Ilieș își amintește ca și cum ar fi fost ieri de „nopți nedormite de frica agenților de Securitate care l-ar lua pe tata la un nou interogatoriu. Dar nu a fost niciodată închis. A fost norocos să aibă un avantaj uriaș. Nu s-a implicat niciodată în politică. În final, nu l-au putut acuza de nimic așa că au abandonat cazul lui”. După ce își plimbă în tăcere ochii peste documentele și fotografiile împrăștiate pe masă, aduce în discuție traiul zilnic al familiei asigurat de fostul aristocrat prin munca în grajduri de vite și cotețe de porci. Face o pauză, trage aer în piept și adaugă: „mă întreb ce forță psihică l-a împiedicat să-și piardă mințile, știți, fiind jefuit de toate și umilit în felul acela…”.
Dar nu și le-a pierdut, iar după plecarea băieților ei mari, care au părăsit Aiudul pentru Luduș, unde li s-au repartizat locuri de muncă, Irén și soțul ei au continuat să trăiască ultimii douăzeci și patru de ani din viața ei în acest oraș, în care a murit în 1980. Victor i-a supraviețuit încă șase ani. Vestea s-a răspândit cu repeziciune și un număr impresionant de prieteni și admiratori s-au adunat în cimitirul clujean Hajongard pentru a o aplauda pe ultimul drum.
Astăzi, ghizii tururilor organizate în acest obiectiv turistic trec neștiutori pe lângă mormânt, fără a putea ghici că o plăcuță de pe monumentul funerar al familiei Ilieș dezleagă prin trei cuvinte misterul acestei vieți plină de contraste. A fost dorința familiei de a o păstra pe Ilieș Iren Carolina în memoria singurului fiu care mai trăiește și, astfel, mai departe în cea a celor patru nepoți și a celor două strănepoate, ca pe femeia caldă, expansivă și creativă, care în zorii zilelor de vară obișnuia să traverseze în galop și anonimat domeniul din Recea Cristur. Dar pentru marele public, Irén Lengyel rămâne ultima primadonă a Transilvaniei.
