1
2
3
4

Unitatea național-statală care stă la baza statului turc modern s-a născut în secolul al XIII-lea, când un trib turcic din Asia Centrală s-a stabilit în Anatolia, sub conducerea emirului Osman. În prima fază, aliații Imperiului Bizantin aflat în decădere, turcii otomani, au pus stăpânire treptat pe întreaga Anatolie, cucerind însuși Constantinopolul în 1453. Sultani turci au adoptat islamul ca religie a imperiului, și sub flagelul acestuia și-au extins puterea pe trei continente. Odată cu momentul convențional al asediului nereușit al Vienei din 1683, a intrat într-un colaps prelungit, cauzat atât de problemele interne, cât și din cauza rivalilor mai puternici care doreau să-și extindă puterea în defavoarea imperiului în decădere: Austria Habsburgică și Rusia țaristă, în parte, și puterile coloniale ale Occidentului, Imperiul Britanic și Franța. Norocul Imperiului Otoman retrograd timp de două secole a fost faptul că, în general, nu a fost preferat de concertul puterilor europene ca balanța puterii să se răstoarne prin căderea prea timpurie a puterii otomane. Aceasta a avut loc numai în urma primului război mondial, deoarece imperiul a luat partea Puterilor Centrale.

După ce pacea inițială de la Sévres a fost înlocuită cu tratatul de la Lausanne, fostul imperiu s-a transformat, sub conducerea lui Kemal Atatürk, într-un stat laicizat, cu adaptarea alfabetului latin și adoptarea unui sistem legal și administrativ caracteristic mai mult Europei seculare decât Asiei musulmane. Deși inițial între Turcia kemalistă și Rusia bolșevică a lui Lenin a existat o simpatie reciprocă, și chiar și un anumit nivel de colaborare, Turcia s-a distanțat de Uniunea Sovietică, iar amenințarea stalinistă de după cel de-al doilea război mondial a împins-o în brațele lumii occidentale, condusă de Statele Unite ale Americii în timpul Războiului Rece. Turcia a acceptat rachete americane pe teritoriul ei și portavioane americane în apele ei. A devenit membru NATO între primii și-a depus cererea de aderare la Comunitatea Europeană – predecesoarea Uniunii Europene – în 1987. Candidatura însă nu și-a găsit o rezolvare favorabilă până în clipa de față și este puțin probabil ca, în cursul deceniilor imediat următoare, Turcia să devine membră deplină a Uniunii, nefiind în clipa de față interes real din partea nici uneia din cele două părți. În deceniile Războiului Rece și cele ale globalizării, statul turc și-a sporit forța demografică, militară, economică și politică, devenind un actor puternic regional, cu interese proprii, și chiar un actor global conjunctural, fiind însă departe de adevăratele superputeri ale lumii, Statele Unite, Federația Rusă sau China.

Interesele statului turc, condus de un președinte competent, dar contestat de mulți, Recep Tayip Erdogan, sunt diverse și variabile, iar conducerea actuală dorește să le valorifice la maxim, chiar și prin prețul unor conflicte limitate, care însă au un potențial de escaladare. În cele ce urmează, vom trece în revistă principalele caracteristici ale politicii externe și ale gândirii geopolitice turcești, cu toate posibilitățile și capcanele acestuia.

Anatolia, care dă în clipa de față majoritatea teritoriului turcesc, în lumea antică a fost cunoscută ca Asia Minor, reprezentând o legătură, o punte geografică între Europa clasică și civilizațiile Orientului Antic. Acest rol intermediar este resimțit și azi de către poporul turc, fiind prins între Europa laică, creștină și liberală, dezvoltată și cu o serie de probleme interne, și lumea arabă musulmană, bogată în resurse și cu o serie de fricțiuni interne, care oricând se pot inflama și se pot transforma în război. O țară mare, importantă cu optzeci de milioane de locuitori, prinsă între două blocuri culturale care fiecare în sine înglobează sute de milioane de suflete, pe de o parte trebuie să se asigure că nu va fi strivită de niciuna din ele, pe de o altă parte, această situație intermediară reprezintă și o serie de oportunități, primind șansa de a prelua din cele două culturi acele elemente care sunt oportune și benefice populației. De exemplu, Turcia, deși are ca religie majoritară islamul, are un sistem juridic bazat pe dreptul civil occidental, și nu pe șariă, totodată nu-și pierde caracterul musulman, islamul protejându-i cultura de relativismul cultural. Negocierile pentru aderare la UE au scos la iveală o serie de diferențe între valorile turcești și cele europene, și deși nu s-a renunțat încă oficial la cererea de aderare, este foarte puțin probabil că acest lucru se va finaliza. Însă o coexistență pașnică, bazată pe tratate bilaterale și cooperare economică și strategică, este în interesul ambelor părți, mai ales pentru că valorile europene apără societatea turcă de radicalizarea religioasă.

Turcia, ca stat european, dar și asiatic, are interese naționale atât în Europa, cât și în Asia. În cadrul Europei, aceste interese au o direcție dublă: pe de o parte, în cazul unității europene, nu ar fi necesar în interes turcesc ca Uniunea să fie una funcțional integrată, având puterea de a dicta în vecinătatea sa imediată; are însă interesul să existe o anumită stabilitate, care să garanteze o cooperare fără probleme majore. Guvernul de la Ankara însă nu are putere reală de a influența procesele de coeziune ale Europei.

În imediata sa vecinătate, în Balcani și în Europa de Est, Turcia are ca interes stabilitatea și dezvoltarea unor parteneri potențiali, mai ales pe plan economic, văzându-i ca fiind piețe pentru mărfurile turcești, în primul rând pentru cele agricole, dar și pentru producția sa de industrie ușoară. Chiar dacă s-a reușit „transformarea Bulgariei într-o suburbie a Istambulului” (expresia folosită de Parrag Khanna în bestsellerul Connectografie, evident, fiind vorba de o  metaforă cu multă exagerare, menită totuși să ilustreze anumite tendințe de integrare economică spontană) și întreprinzători turci mici și mari sunt prezenți în mai toate piețele și, prin mărfuri, prin toate supermarketurile Europei Centrale și de Est, acest fenomen însă nu se reflectă și în influența politică. Această lipsă are nu numai cauze de politică realistă, dar și culturale: pentru majoritatea popoarelor din regiune, luptele antiotomane ale trecutului fac parte integrantă din trecutul național, și în anumite cazuri, sunt accentuate și în ziua de azi. În cazul Serbiei și a Greciei, mai mult, în cel al României sau Ungariei, mai puțin, fiind adoptată o abordare mai empatică și practică. Bazele influenței turcești din Balcani sunt însă Bosnia, Kosovo și, mai ales, Albania.

„Dacă Azerbaidjanul în Caucaz și Albania în Balcani nu obțin o poziție regională stabilă și puternică, atunci nici Turcia n-o să fie capabilă să-și mărească influența în cele două regiuni” scrie fostul premier turc, Ahmet Davatoglu, în cartea sa întitulată Adâncuri strategice. Relațiile Azerbaidjanului cu Turcia încă din momentul devenirii independente a fostei republici sovietice între-adevăr sunt cordiale, fraterne, pe baza expresiei „două state, un singur popor”, în spiritul panturcic.

Importanța relațiilor turco-azere este ilustrată și prin conflictul curent din Nagorno Karabah. Dacă Azerbaidjanul va reuși să aibă succes datorită sprijinului turc, nu o să crească numai influența turcă în Caucaz, în spiritul frăției panturce, ci totodată va însemna accesul Turciei la rezervele de gaz și petrol ale Azerbaidjanului. Iar prin asta, nu numai Turcia poate să devină relativ independentă de sursele arabe; totodată, și-ar întări poziția în cadrul NATO. Nu din întâmplare Arabia Saudită a inițiat un embargo unilateral față de Turcia la începutul crizei din Karabah.

Gazoductul transanatolian (TANAP) transformă Turcia într-o putere energetică influentă și permite Azerbaidjanului să reducă prezenţa Gazprom pe piața europeană în viitor

Dincolo de sprijinul Turciei acordat necondiționat Azerbaidjanului în cazul Nagorno Karakbakh, în cursul anilor nouăzeci ale secolului trecut, Turcia a făcut mai multe gesturi spre fostele republici sovietice din Asia Centrală, cu cultură turcică, în spiritul panturcismului. Deși investițiile inițiale – la un moment dat, au existat curse zilnice de avion între capitalele statelor din Asia centrală, respectiv către Istambul și Ankara, cu bilete pe o sumă modică, pentru a le permite locuitorilor celor dintâi de a-și face cumpărăturile zilnice – ideea panturcismului pe plan cultural capătă o importanță din ce în ce mai mare, aceasta fiind ilustrată și de succesul crescând a festivalului Kurultaj. Pentru influența strategică și economică însă în statele turcice rivali potențiali sunt Federația Rusă și SUA care, chiar dacă nu au afiliații culturale atât de puternice cum ar fi rădăcinile etnice comune, ca forță, fac parte dintr-o categorie superioară. Ba chiar panturcismul a adus și un conflict de principiu cu Republica Chineză, din cauzaproblemei uigurilor din Xinjiang. În general, panturcismul nu reprezintă o ideologie oficială a puterii de stat din Turcia, dar nici nu este o ideologie persecutată, chiar dacă state puternice ca Rusia, China sau Iran urmăresc toate mișcările legate de aceasta cu suspiciune, și susțin că panturcismul nu este altceva decât o formă  mascată a ambițiilor imperiale turce renăscute.

O situație aparte este rolul Turciei în Orientul Mijlociu. Multă vreme, în era lumii bipolare, statul laicizat reprezenta un stâlp pentru stabilitatea regională, fie ca un aliat local și cap de pod al puterilor globale externe, fie în sine, numai pe baza interesului propriu. La prima vedere, politica turcă din regiune pare a fi simplă: cheia este armata puternică, capabilă să facă față unor vecini la rândul lor războinici, ca Iran, Irak și Siria, și care să țină în frâu ambițiile de independență ale populației kurde din regiune. Tocmai acest obiectiv a dus la implicarea masivă a Turciei în Siria, cauzând un conflict cu Rusia lui Putin, principala protectoare a regimului sirian curent, și de multe ori, cu Statele Unite ale Americii. Responsabilii turci cred însă că în propria lor regiune pot să-și apere interesele proprii. Sau cel puțin, așa speră.

Pe lângă problema insurgenței kurde, chestiunea provinciilor siriene Afrin și Manbij, relațiile cu Statul Islamic și interesul Turciei cu privire la aprovizionarea cu petrol ieftin și alte chestiuni de securitate, se vorbește relativ puțin despre chestiunea geoeconomică a proiectelor hidrologice cu privire la Anatolia de Est. Această zonă nu beneficiază de multe râuri, iar țărmul abrupt nu favorizează fondarea unor porturi. Chiar și așa, față de celelalte țări din zonă, Turcia este relativ bogată în izvoare de apă, cca 90% din debitul râului Eufrat și 45% din cel al râului Tigru avându-și originea în pâraiele ce izvorăsc din munții Anatoliei. Potențialul acestora a fost exploatat gradual și cu reținere încă din anii treizeci ai secolului trecut, Turcia nedorind să intre în conflict deschis cu vecinii să din cauza acestei probleme, însă proiectul ambițios Güneydoğu Anadolu Projesi (Southeastern Anatolian Project, sau în română, Proiectul Anatoliei de Sud-Est) început încă în 1987, implică o serie de investiții majore în domeniul irigării și a hidroenergeticii, care în anii trecuți, au fost accelerate. Barajele, lacurile de acumulare, digurile și construcțiile hidroenergetice ar asigura valorificarea apei în regiune, aducând cu ele multiple efecte benefice asupra economiei și societății Turciei în sine. În primul rând, prin transformarea unei zone aride în grânar și într-o mare grădină cu fructe și zarzavaturi, nu numai că ar crește potențialul agricol al țării, dar s-ar realiza și o dezvoltare a regiunii problematice majoritar kurde, care i-ar apropia pe kurzi de Ankara, și ar crește coeziunea țării, reducând în mare măsură și potențialele pericole reprezentate de activitatea PKK și a altor organizații separatiste kurde. Iar investițiile hidroenergetice ar face ca Turcia să fie mai puțin dependentă de sursele de energie fosile, abundente în Asia Centrală, în Caucaz și în statele Golfului, dar de care Turcia dispune doar într-o cantitate limitată. Aceste demersuri sunt privite însă cu suspiciune de către vecinii afectați, și nu e este exclus ca ele să reprezinte un casus belli pe viitor, când resursele de apă, percepute în clipa de față ca fiind din belșug, vor deveni din ce în ce mai cruciale.

Chiar dacă Turcia în sine nu este o țară de top în ceea ce privește producția și exportul  de petrol, datorită poziției  geografice, este o țară de tranzit de maximă importanță pe viitor. Terminalul de la Ceyhan reprezintă un punct de intrare de mare capacitate pentru conductele ce vin din Irak și din Azerbaidjan, iar porturile de pe Bosfor și în apropierea acestuia reprezintă un punct important de plecare atât prin Marea Neagră, cât și prin Marea Mediterană. Diferite proiecte de conducte rivale, fie că e vorba de interes european, rusesc sau american – iau în calcul tranzitarea teritoriului turcesc în vederea aprovizionării Europei cu petrol și gaz provenind din Asia Centrală, din Caucaz și din țările arabe. Lipsa unei stabilități similare cu cea din Vestul Europei, de exemplu, însă cauzează ca executarea acestor proiecte să întârzie.

Conform analistului de securitate maghiar Nógrádi György, Turcia este o putere europeană, asiatică, balcanică, caucaziană, a Orientului Mijlociu și a Mării Mediterane, atât pe mare, cât și pe uscat, și are potențial de a reprezenta și un pod cultural. Din câte am văzut, așa și este, cu toate că Turcia, în ciuda tuturor eforturilor sale, rămâne o putere regională, de calibru mediu în politica internațională. Acest rol de putere regională activă a devenit foarte vizibil în cursul anilor recenți, ceea ce a adus țării o serie de avantaje, dar și o serie de riscuri, și aici ne gândim la intervenția din Siria, la problema refugiaților și a tratatului legat de aceasta, și o serie de alte chestiuni mai minore. Cine nu riscă nu câștigă, iar actuala conducere a Turciei este dispusă să-și asume anumite riscuri moderate, în vederea obținerii unor câștiguri semnificative. În consecință, în cursul anii ce vin, Turcia, ca actor regional, merită urmărită.

 

Autor: Lakatos Artur

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR