Tómas Lemarquis este un actor pentru care filmele funcționează ca ședințe de terapie. Remarcat în 2003 după rolul din Nói Albínói, film care explorează viața de outsider a unui adolescent care trăiește într-un sat izolat din Islanda, Tómas Lemarquis a fost distribuit în ultimii ani în filme precum Snowpiercer, X-Men: Apocalypse sau Blade Runner 2049. La începutul acestui an, islandezul s-a aflat pe scena Festivalului Internațional de Film de la Berlin ca parte a echipei filmului premiat cu Ursul de Aur. Despre „Touch me not”, filmul regizat de Adina Pintilie, The Guardian scria că este o „calamitate” pentru festival, în timp ce The Hollywood Reporter îl lăuda pentru originalitate.
Refuzând să se poziționeze ca ficțiune sau non-ficțiune, filmul poate părea șocant pentru mulți dintre spectatorii lui prin conținutul cu puternică încărcătură sexuală, a se înțelege nuditate și sex, dar mai ales prin modul foarte intim în care personajele dialoghează cu ele însele și se descoperă pe sine. „Filmul este o invitație la dialog și vă rog să acceptați acest dialog până la final”, a fost mesajul transmis de regizoarea Adina Pintilie spectatorilor aflați la prima proiecție a filmului difuzată în România. Început în jurul anului 2011, proiectul acestui film s-a născut din curiozitatea personală a regizoarei Adina Pintilie de a descoperi mai mult despre modurile neașteptate în care funcționează intimitatea între oameni. În cuvintele lui Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF, „Touch me not” este un film temerar, pentru spectatorii care au renunțat la prejudecăți, „o ciocnire cu fața întunecată a fiecăruia dintre noi”.
În ceea ce privește rolul pe care Tómas l-a avut în „Touch me not”, la finalul proiectului actorul a simțit că nu mai era același om ca la început. Filmul a avut premiera națională la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), la Cluj-Napoca, în prezența regizoarei și a actorilor din distribuție.
Cât de diferit a fost personajul tău din scenariul original, cu cel pe care l-am văzut pe ecran?
Stați puțin, ce scenariu? Exista o idee despre ce va fi vorba în film, dar în final nu a mai contat scenariul inițial, nu a mai contat povestea. A fost un fel de laborator în care s-a experimentat foarte mult și filmul este, cum s-ar spune, vârful aisberg-ului acelui laborator. Ca actor nu am mai trecut printr-un asemenea proces neobișnuit. De altfel filmul nu se aseamănă cu nimic din ceea ce am mai făcut. A fost nevoie de mult curaj din partea tuturor să fim dispuși să afișăm pe față vulnerabilitățile noastre. Dar tot acest proces îndrăzneț la care ne-am supus se reflectă în sentimentele pe care le trezim în spectatori. Acest film poate fi foarte introspectiv pentru public, deschide o cale spre dialog, spre conștientizarea propriilor limitări. Să nu credeți că filmând acest film ne-am simțit ca într-o tabără de vară. A trebuit să facem față propriilor temeri și acest lucru nu este niciodată ușor atunci când intervin în joc sentimente.
Acum că ai putut să experimentezi acest proces de lucru, îl preferi în locul actoriei „tradiționale”, în care există un scenariu prestabilit pe care actorul trebuie să îl urmeze?
Îmi place să explorez cât mai multe lucruri și universuri posibile pentru că toate duc la explorarea de sine. Este la fel de fascinant să mă aflu pe un platou de filmare la Hollywood, dar și să fac filme ca Touch me not. Diferit în proiectul Adinei Pintilie a fost rolul nostru de co-creatori ai personajelor. Vorbim tot de universul Adinei, bineînțeles, dar de data aceasta și noi suntem parte în crearea lui.
Cât de similare și cât de diferite sunt între ele personajele Tomas, Laura și Christian?
În primul rând fiecare are limitarea lui. Christian este mult mai liber în gândire decât Tomas și Laura. Și cred că personajul meu și al Laurei sunt mult mai asemănătoare prin blocajele pe care le au în interior. În orice caz, pentru fiecare dintre noi experiența a fost uimitoare pentru că nu aveam idee în ce intrăm. Ne-am aruncat în gol și am început să aflăm mai multe despre noi pe măsură ce se desfășurau filmările.
Ce ai descoperit despre tine ca persoană după acest rol?
Este o întrebare foarte complexă. Pe lângă profesia de actor, sunt foarte interesat de șamanism și de explorare de sine. Așa că pentru mine acest rol a fost un mod de a scăpa de anumite blocaje, de anumite straturi ale mele. Filmul a fost realizat într-o perioadă destul de lungă de timp, ceea ce mi-a permis să îmi urmez și călătoria șamanică. Iar plantele psihotrope nu au făcut parte din această poveste, să fie clar asta. La finalul proiectului am simțit că nu mai eram același om ca la început. Fiecare dintre noi avem blocajele și fricile noastre. Și filmul a fost de fapt o invitație de a explora toate acestea într-un spațiu sacru. Blocajele pe care le vedeți în personajul meu sunt de multe ori propriile mele blocaje, dar și blocaje proprii doar personajului. Nu sunt doar eu acolo, ci și actorul din mine este prezent. Dar uneori, după ce ai filmat o scenă, la finalul zilei îți dai seama că ești și tu acolo, ca persoană. Granița dintre realitate și ficțiune a fost foarte neclară.
Echipa filmului Touch me not, după proiecția de la Casa de Cultură a Studenților, în cadrul TIFF 2018/Foto: Dan Bodea
De ce acest film a fost considerat șocant de unii critici? De ce chiar regizoarea a rugat spectatorii la începerea filmului să fie deschiși dialogului pe care filmul îl propune și să nu părăsească sala înainte de final?Ce înseamnă „șocant” în acest caz?
Este declarat un film șocant de foarte mulți oameni care nu au văzut de fapt filmul. Este șocant pentru cei care odată cu acest film deschid niște sertare închise care ascund adevăruri foarte dureroase. Mai mult decât filmul, este șocantă imaginea propriei persoane pe care o vezi în oglindă. Desigur, pentru anumite persoane elementele de homosexualitate din film pot fi șocante, deși pentru mine nu sunt, desigur nuditatea poate fi șocantă, sexualitatea poate fi șocantă. Dar filmul nu este despre homosexualitate, nu este despre sex și nici despre nuditate. Este despre intimitate. Dar nimic din acest film nu încearcă să aibă efect de șoc. Dar da, poate fi șocant să privești în propria ta persoană. Și cred că cei care ies de la acest film șocați, sunt acei oameni care se tem să se privească pe sine.
A funcționat acest film și ca terapie pentru tine?
Bineînțeles. Toată viața este de fapt o terapie pentru mine pentru că încerc mereu să mă autoperfecționez și cinematografia este un mod de a face asta. Sunt multe motive pentru care cineva vrea să devină actor. Unii o fac pentru a primi atenție, unii o fac pentru că sunt timizi și actoria le oferă șansa să scape de această timiditate, alții o fac pentru terapie, pentru că le place să spună povești. Mie, personal, îmi place să spun povești, iar filmele sunt oglinda noastră. În al doilea rând, fiecare film îmi dă posibilitatea să descopăr despre mine lucruri despre care nu știam foarte multe înainte.
Când erai mult mai tânăr care a fost motivația din spatele dorinței de a deveni actor?
Pe atunci eram interesat de o anume recunoaștere. Desigur, o parte din mine își dorește în continuare asta, dar nu pot să spun că este ceea ce mă motivează în prezent. Astăzi totul ține de explorare și de energia pe care o simt atunci când joc un rol.
Te-ai născut în Islanda. Te mai întorci în acele locuri?Care este situația cinematografiei islandeze?
În ultimii zece ani am locuit în Berlin și în Paris, recent îmi petrec timpul mai mult în Los Angeles. Sunt un nomad din punctul acesta de vedere. Dar îmi doresc foarte mult să merg în Islanda. Simt o legătură foarte puternică cu această țară și mai ales în perioada aceasta a anului, cu nopți foarte lungi, este minunat să mergi acolo. Cinematografia islandeză o duce foarte bine. Populația în Islanda este doar de 300.000 de locuitori și se fac foarte multe filme, inclusiv pentru televiziune. Islanda nu mai este privită ca o țară izolată. Are mult mai multă expunere, ceea ce implică și mai multă responsabilitate. Această expunere a adus și mulți turiști în ultimii ani, iar natura resimte schimbările. Eu provin dintr-o familie cu adânci convingeri politice și întotdeauna am fost preocupat de modul în care avem grijă de această planetă. Cu cât oamenii sunt mai preocupați de viitorul lor, cu atât grijile pe care le au ajung la cei care decid până la urmă viitorul.
Cum ai ajuns să faci parte din distribuția blockbuster-ului „Blade Runner 2049” și ce a însemnat pentru tine?
A fost o experiență magică. Așa aș descrie-o. Primul film Blade Runner a fost unul dintre preferatele mele și când am auzit că Denis Villeneuve caută actori pentru un nou film, am zis că trebuie să fac tot ce pot pentru a face parte din distribuție. Mi-am contactat agentul și primeam tot răspunsuri negative. Din fericire nu am acceptat refuzurile și cu ajutorul unui prieten din Budapesta am aflat unde aveau loc probele de casting. Am intrat în acest proiect, într-un fel, pe ușa din spate. Dar am fost observat de Denis Villeneuve și am obținut într-un final rolul. A fost o experiență extraordinară să văd cât de uman poate fi un regizor atât de mare. În ceea ce îl privește pe Ryan Gosling, deschiderea lui față de mine și disponibilitatea lui ca persoană au fost uimitoare. Pentru că uneori poate fi greu ca actor distribuit într-un rol mic, să participi două zile la filmări și să fii acceptat într-o mare familie. Te simți ca un intrus și asta poate fi intimidat pe un platou de filmare cu sute de persoane acolo. În cazul lui Blade Runner 2049 a fost interesant cum un film de asemenea anvergură a putut fi atât de artistic, dat fiind că aceste planuri de obicei nu se suprapun.
La ce lucrezi acum?
Recent am terminat filmările la două producții. Una dintre acestea a fost Dreamland în regia lui Bruce McDonald, unde i-am avut colegi în distribuție pe Juliette Lewis, Stephen McHattie și Henry Rollins. A fost interesant să joc rolul unui vampir, să explorez o latură mult mai expresionistă a unui rol. Niciodată nu mi-am dorit să fiu etichetat într-un anumit fel ca actor, sau să fiu asociat cu roluri de răufăcători din cauza look-ului meu diferit. În Tocuh me not am avut ocazia să arăt o latură mult mai umană a mea. O a doua producție pe care am încheiat-o este Waiting for Anya, în regia lui Ben Cookson, după cartea lui Michael Morpurgo, care a scris și War Horse, film în care îi am ca parteneri pe Anjelica Huston și Jean Reno, dar și pe tânărul Noah Schnapp din Stranger Things. Acțiunea se petrece în perioada celui de-al doilea Război Mondial, producția fiind filmată în Pirineii francezi. Întotdeauna ai un sentiment de regret când te desparți de o echipă cu care ai creat o legătură. Dar este foarte greu de imaginat pentru mine ce ar însemna să am același loc de muncă toată viața. Rutina te împiedică practic să trăiești și nu îmi doresc asta. Desigur, ca freelancer proiectele trebuie să ți le găsești singur și asta implică un anumit stres. Acum a devenit mai ușor pentru mine, dar nu a fost un drum deloc simplu până să ajung aici.
Cum ai descoperit șamanismul?
Am crescut într-o familie comunistă, anti-religioasă. La 19 ani mă aflam în Paris, la școala de teatru și treceam printr-o perioadă destul de solicitantă. Știu că mergeam la cursuri de yoga și de la un unchi de-al meu care studiase la o universitatea budistă din Boulder, SUA, primisem o carte despre meditație. Și norocul începătorului, prima dată când am meditat în fața unei lumânări aprinse, am simțit cum am devenit una cu universul. A fost ca un fulger care mă lovise în șira spinării. Experiența celor câteva secunde a extaz a fost atât de puternică încât mi-am dat seama că există ceva mult mai mare în univers care poate fi experimentat de creierul nostru. Așa am devenit interesat de meditație și mai târziu de șamanism ceea ce m-a ajutat profesional și personal să scap de multe blocaje pe care le aveam.
