Lucian Dunăreanu este cel mai vizibil membru al comunității gay din Cluj, fără a-și fi dorit vreodată să reprezinte vocea unei colectivități. Deosebirea dintre el și ceilalți membri declarați sau nedeclarați ai comunității este faptul că Lucian a contribuit, de mai bine de zece ani la vizibilitatea comunității de lesbiene, gay, bisexuali și transsexuali din Cluj și din România chiar dacă, de cele mai multe ori, vizibilitatea nu i-a adus decât oprobriul social. Astăzi, Lucian Dunăreanu se declară un bărbat împlinit sufletește, pentru că îl are alături pe prietenul lui. Locuiesc împreună într-o casă dintr-un cartier clujean care, deși nu este a lor, le oferă confortul pe care îl caută mai devreme sau mai târziu toate cuplurile de îndrăgostiți.

Cazul lui este însă unul fericit pentru că, în realitate, în mijlocul comunității gay, există foarte multă teamă. Nu, nu este vorba despre teama de a fi atacat pe stradă pentru faptul de a fi gay, ci despre teama de a fi descoperit. „În ochii multora suntem niște ciudați. Noi ne ascundem, iar ei nu ne cunosc. Ei au părerea lor despre noi, pentru că noi, de fapt, nu suntem vizibili. Este un cerc închis pe care ar fi momentul ca cei din comunitatea LGBT să îl deschidă”, consideră Lucian Dunăreanu. Pentru colectivitatea gay din România nu este important în momentul de față să aibă copii sau să i se recunoască familia alături de un copil, spune Lucian Dunăreanu. Societatea nu este încă pregătită pentru a avea astfel de dialoguri. În schimb, comunitatea va milita în continuarea pentru legalizarea parteneriatelor civile și pentru obținerea de drepturi egale. În cele ce urmează puteți citi un dialog cu Lucian Dunăreanu pe care revista SINTEZA l-a realizat la început de decembrie în intimitatea căminului său.

SINTEZA: În ce termeni se poate vorbi despre familia homosexuală în societatea românească?

Lucian Dunăreanu: Nu cred că momentan putem vorbi, în România, despre o familie între două persoane de același sex, din mai multe puncte de vedere: În primul rând, la noi în țară nu este legală și nu este recunoscută o astfel de familie și, din această cauză, ea nici nu poate fi constituită. Asociațiile militează pentru parteneriatele civile, acesta fiind un punct culminant al drepturilor noastre, tocmai pentru a se ajunge mai repede la ideea că avem nevoie de drepturi egale. Societateanu este momentan pregătită să discutedespre parteneriate civile, cum nu este pregătită nici comunitatea LGBT. Dacă stăm să ne gândim, sunt extrem de puține relații de lungă durată în comunitate și cele care chiar există nu se doresc a fi oficializate. Societatea nu-i vede bine, familia lor nu îi vede bine, ei se feresc și e foarte greu să construiești o relație gay în România. Asta este marea problemă a noastră: cum să îți formezi o relație când trebuie să te ferești, când nu trebuie să afle părinții, când trebuie să te ascunzi de vecini sau de prieteni. În condițiile acestea nu poți să ai o relație de lungă durată cu un partener și, totodată, să fii vizibil. E greu să îți întemeiezi o relație, ce să mai vorbim de oficializare. Suntem într-un cerc închis și cred că trebuie pusă problema cum putem aduce noi la stadiul de normalitate relațiile gay.

Am întâmpinat multe refuzuri din partea persoanelor gay de a vorbi deschis despre ei și despre comunitatea lor. De ce aceste refuzuri, în condițiile în care tot aceste persoane se declară marginalizate, uneori ostracizate, dar când au ocazia să se exprime public nu o fac?

Știu că foarte mulți se feresc să apară public.Eu nu vreau să fiu vocea nimănui și m-am reprezentat întotdeauna pe mine încercând în felul acesta să creez vizibilitate. Oamenii însă, mulți pe care și eu îi cunosc, se ascund. Trăim în cercuri în care suntem priviți ciudat tocmai pentru că nu suntem vizibili. Dacă am fi mai vizibili cu toții, cei din jur nu ne-ar mai privi așa. În acest moment, e vizibilă o anumită parte a comunității, de exemplu persoanele care se travestesc pentru că odată ce își pun o mască e mai ușor pentru ei. Dar marea majoritate a bărbaților gay, a fetelor lesbi, a bărbaților bisexuali și a fetelor bisexuale trăiesc încă „ascunși”. Părerea mea este că problema se poate rezolva pas cu pas, pe măsură ce societatea se va educa din punct de vedere sexual, inclusiv când educația sexuală va fi introdusă în școli. Până atunci vor exista întotdeauna cei care se ascund, care se feresc și care se tem de oprobiul social. Există însă și cazuri fericite de relații gay.

Cum este cazul tău…

Da. Eu pot spune că sunt un caz fericit pentru că locuiesc împreună cu prietenul meu.

Poți spune că relația voastră a intrat într-o etapă de normalitate?

Acum da. La început, partenerul meu a fost în perioada de negare, pe urmă a trecut într-o perioadă de frustrare, până în momentul în care le-a spus părinților lui. Acum se simte fericit, pentru că are o familie care îl înțelege, care îl acceptă și îl respectă. Ce poți să-ți dorești mai mult? Cu părinții lui am fost în călătorii, am luat masa împreună și avem o relație normală ca în cuplurile heterosexuale. Repet, însă, acesta este un caz fericit. În mijlocul comunității este foarte multă teamă, dar și puțină paranoia. Celor din comunitate le este teamă de tot ce înseamnă comunitate gay: le este teamă să meargă în cluburi gay și le este teamă să meargă cu oameni gay afișați. V-am povestit de cazul meu și al celor care spuneau că nu vor să se afișeze cu mine la o cafea să nu îi recunoască lumea. O persoană heterosexuală nu ar gândi așa. Am atâția prieteni heterosexuali care ies cu mine și nu își pun problema că, dacă ieșim împreună, poate cineva ar zice ceva despre ei. Din păcate, chiar în comunitatea noastră există spaima de a nu fi recunoscut, o spaimă care mai devreme sau mai târziu trebuie depășită.

Eu sunt în momentul în care mă simt împlinit sufletește dar, ca tot omul, pentru a-mi face o viață liniștită, mai am mult de muncit. De exemplu doresc să-mi achiziționez o casă și este deocamdată destul de greu. Dreptul la un parteneriat civil ar ușura poate puțin lucrurile. Vă dau câteva exemple: dacă dorim, eu și prietenul meu, să ne luăm o locuință împreună nu putem în acest moment decât dacă unul dintre noi este girant. În schimb, dacă am fi fost un cuplu, am fi beneficiat de alte dobânzi și alte reduceri. Dacă prietenul meu s-ar îmbolnăvi, părinții lui ar putea să-mi interzică să îl vizitez în spital, pentru că doar membrii familiei au dreptul la vizită. Dacă mie mi s-ar întâmpla ceva și dacă aș fi fost heterosexual, soția mea ar fi putut beneficia de pensie de urmaș, altminteri prietenul meu nu poate beneficia. Sunt atâtea motive pentru care trebuie să existe o legislație de recunoaștere a parteneriatului civil în România. Pentru asta milităm, nu neapărat că vrem noi să ne căsătorim. Dacă eu plătesc Statului aceleași obligații, ca toți ceilalți, de ce nu aș avea aceleași drepturi ca toți ceilalți. În acest moment, eu sunt cetățean de rangul doi și mă bucur de doar o parte de drepturi.

„Nu cred că pentru noi este important în momentul de față să avem copii sau să ni se recunoască familia alături de un copil. Este de înțeles că nu suntem pregătiți ca societate și există șansele cele mai mari ca acel copil să nu se dezvolte armonios. Dar asta din cauza societății, nu a părinților”

 

Ce rol mai joacă travestiul în viața ta astăzi?

Eu sunt un caz aparte, pentru că am făcut travesti nu pentru că simțeam nevoia, ci pentru a interpreta un rol. Pentru că am terminat o facultate de teatru, știam foarte bine ce înseamnă travesti și văzând ce fac cei din comunitate am încercat să le arăt ce este de fapt travestiul. A face travesti înseamnă a apărea pe scenă îmbrăcat în hainele conform sexului opus, imitând sau parodiind vedete, sau jucând anumite roluri. Atunci mi-am făcut trupa Veverițele vesele și împreună cu colegii mei am jucat în emisiuni de televiziune sau alte spectacole. Ce am făcut noi a fost travesti pentru scenă. Dar există o anumită categorie de persoane care se travestesc, se îmbracă în femei, pentru a obține anumite avantaje materiale contra unor servicii sexuale, fenomen de altfel foarte dezvoltat în Cluj, sau pentru că se simt mai bine așa. Există și o altă categorie, cea a persoanelor transsexuale care se nasc cu un sex biologic, dar spiritual și psihic se simt conform sexului opus și atunci vor să intre în normalitate și să se îmbrace conform a ceea ce simt. Există o mare diferență între travestiul de scenă, care se numește drag queen, între cei care se travestesc pentru a face rost de bani și pentru că li se pare funny și cei care chiar se îmbracă din nevoie. În cazul meu a fost doar pentru scenă.

Este familia homosexuală sau în cazul țării noastre ideea de familie homosexuală, dovada că societatea de astăzi este în plină mutație?

De-a lungul istoriei, oamenii au trebuit să învețe că persoanele de culoare sunt egale cu cele albe, că femeile sunt egale cu bărbații și cred că a venit momentul ca oamenii să învețe și că toți suntem egali, indiferent de ce facem în pat sau pentru cine tânjește inima noastră. Termenul de „familie” în dicționar indică o relație dintre o femeie și un bărbat. Noi, ca societate, vorbim tot timpul despre ce este tradițional, pentru că așa ne-am obișnuit și așa ni se pare nouă, celor majoritari, că ar fi „normal”. De exemplu, ni se pare „normal” să mâncăm felul unu, după care felul doi, pentru că așa este normal. În alte țări, poate nu este normal. Ni se pare normal ca un bărbat să fie cu o femeie, pentru că așa sunt majoritatea bărbaților. Da, putem spune că majoritatea persoanelor sunt heterosexuale, dar există și o minoritate a persoanelor homosexuale care iubesc o persoană de același sex și poate fi, în timp, la fel de „tradițional” odată ce te obișnuiești cu ideea. Uneori, însă, e incredibil de greu să implementezi idei.

Cât de prezentă este homofobia în societatea românească?

Nu s-au făcut prea multe studii în ultimul timp dar, trăind în mijlocul comunității și văzând toate problemele, mai ales în Cluj-Napoca, pot spune că gradul de homofobie este scăzut. S-a întâmplat de multe ori să văd pe stradă persoane gay ținându-se de mână, iar oamenii să nu reacționeze nicicum. Am avut multe evenimente publice și până acum în Cluj nu au existat probleme. Nici măcar din partea celor de la Noua Dreaptă. Au trecut totuși 25 de ani de la Revoluție, din 2001 nu mai există nici articolul 200 care incrimina relațiile homosexuale, generațiile s-au succedat și oamenii au devenit mai toleranți. Sau, cel puțin, aceasta este situația în Transilvania.

Au mai fost incidente în România după cel din 2013, de la Muzeul Țăranului Român, când proiecția filmului „The Kids are All Right” a fost întreruptă de un grup de remarcile homofobe ale unor naționaliști?

Acela a fost un caz vizibil pentru acolo erau militanții gay. Sunt însă multe cazuri care se întâmplă, de discriminare și homofobie, care nu sunt publice și la care nici noi nu avem acces tocmai pentru că subiecții nu vor să facă reclamație. Cum poți să spui la poliție că ai fost bătut pentru că ești gay? Atunci unii preferă mai bine să nu spună. Am mai aflat și eu de cazuri când anumite persoane au fost bătute sau cărora li s-a furat telefonul mobil și nu au vrut să spună la poliție. Au renunțat la bunurile lor pentru a nu se afla de orientarea lor sexuală. În acest caz ar trebui făcute anumite cursuri de educație la Ministerul de Interne și chiar personalul lor să sesizeze aceste evenimente și să le aducă la cunoștință. Dacă ar fi mai deschiși și ei, probabil nu ne-ar fi teamă că vom fi insultați în momentul în care avem motive să depunem plângere.

Românii nu sunt foarte informați cu privire la comunitatea LGBT și, de multe ori, ca rezultat al necunoașterii, părerea lor se rezumă la aplicarea unei etichete superficiale unei persoane care are o altă orientare sexuală decât cea indicată de gen. Ce ar trebui să facă statul pentru schimbarea acestei situații?

În străinătate guvernele alocă sume substanțiale pentru programe de educație. Un popor fără cultură și educație nu se dezvoltă normal. Respectul față de omul de lângă tine, indiferent de orientarea sexuală sau de etnie, este foarte important pentru progresul unei societăți. Statul român ar trebui să aloce mult mai mulți bani pentru cultură și educație, pentru predarea orelor de educație sexuală în școli, pentru aducerea la cunoștință a drepturilor omului și pentru popularizarea egalității de șanse între femei și bărbați. Ar mai fi nevoie și de o legislație dură și clară pentru agenții economici care discriminează la locul de muncă femeile sau persoanele de altă orientare sexuală. Dacă ar exista educație și legislație pe măsură, atunci ar scădea și numărul problemelor sau a cazurilor de discriminare.

Ce ar însemna ca Biserica Ortodoxă să își reconsidere poziția față de homosexualitate? Să nu mai considere homosexualitatea „un fenomen dureros, un eșec moral existențial” și să nu mai încerce „să îmbunătățească” situația.

Eu sunt creștin, cred în Dumnezeu și mă rog la Dumnezeu oriunde aș fi,nu neapărat într-o biserică sau în fața unui preot. În comparație cu alte religii, care par mult mai deschise față de această familie diversă, religia ortodoxă este încă închistată și consideră homosexualitatea ca o armă împotriva celor care vor să se răzvrătească. În loc să fie bună cu noi și să ne accepte așa cum suntem, Biserica Ortodoxă a încercat să facă marșuri împotriva noastră, să aibă un discurs care să instige la ură, uitând că Dumnezeu propovăduiește iubirea. De fapt, Biserica ne-a învrăjbit unul împotriva celuilalt.

În multe dintre discursurile publice ale unor reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe, cum a fost discursul preotului Stelian Tofană la începutul acestui an, la Cluj, s-a insistat asupra faptului că potențialii copii adoptați de cuplurile homosexuale ar fi în fapt victime.

Noi nu avem încă parteneriate civile, dar paradoxal vorbim de copii. Nu cred că pentru noi este important în momentul de față să avem copii sau să ni se recunoască familia alături de un copil. Este de înțeles că nu suntem pregătiți ca societate și există șansele cele mai mari ca acel copil să nu se dezvolte armonios. Dar asta din cauza societății, nu a părinților. Există copii care trăiesc în centre de plasament și cu siguranță ar primi o educație frumoasă din partea unui cuplu gay sau lesbi, atâta timp cât nu ar fi batjocoriți de colegii de la școală sau de copiii din jurul blocului. Ei nu s-ar dezvolta armonios din cauza societății, nu neapărat din cauza părinților. Cuplurile gay sunt de multe ori mult mai educate și au o cultură mult mai vastă decât majoritatea.

„Statisticile internaționale spun că undeva între 8-10% din populație este gay, cu precădere în orașele mari sau în centrele universitare și asta pentru că tinerii LGBT au tendința de a fugi din localitatea natală, unde sunt cunoscuți de toată lumea, în orașele mari pentru «a li se pierde urma»”

 

În ce etapă se află astăzi România în privința reglementărilor pentru cuplurile de același sex?

Există mulți așa-ziși „politicieni” care fac propuneri legislative fără a întreba comunitatea LGBT ce își dorește. Ne dorim parteneriate? Căsătorii? Posibilitatea de a adopta copii? De fapt ce ne dorim? Politicienii nu ne reprezintă pe noi, ci se promovează pe ei cu ajutorul unor propuneri de lege pentru  a obține noi mandate. După 2001, când articolul 200 a fost abrogat, a apărut legislația antidiscriminare. Din păcate, amenzile sunt foarte mici și de cele mai multe ori se dau avertismente, iar cu un avertisment nu poți să educi un popor. Este nevoie de o legislație mult mai puternică în ceea ce privește discriminarea în România pe absolut toate criteriile. Doar așa societatea poate să se dezvolte.

Există o înregistrare statistică cu privire la numărul persoanelor gay în țara noastră?

Chiar dacă s-ar ar fi inclusă orientarea sexuală în recensământ, în momentul în care ești pus să ți-o declari în fața unui necunoscut, ar minți foarte mulți. Am, din nou, un exemplu care spune multe despre noi, ca societate. În momentul de față, conform legislației din România, persoanele care au întreținut cel puțin o dată în viața lor o relație cu o persoană de același sex nu mai au voie să doneze vreodată sânge. Am întâlnit foarte mulți prieteni care au spus că au donat sânge și au mințit în formular pentru a-și face analizele gratuit. La un posibil recensământ, cu siguranță, majoritatea ar minți cu privire la orientarea lor sexuală pentru a nu fi priviți ca cetățeni de rangul doi. În ochii multora suntem niște ciudați. Noi ne ascundem, iar ei nu ne cunosc. Ei au părerea lor despre noi, pentru că noi de fapt nu suntem vizibili. Este un cerc închis pe care noi ar trebui să îl deschidem. Foarte mulți dintrenoi însă nu vor să o facă pentru că le este mai comod să stea acasă sau pe site-urile de socializare să se întâlnească cu unul sau cu altul și să întrețină raporturi sexuale, fără a avea intenția de a începe o relație. Mulți nu au relații pentru că nu vor să-și asume riscul de a fi descoperiți. Să nu mai amintesc de cei care se căsătoresc de ochii lumii și din prea mult egoism stau cu partenerul sau partenera în loc să îi lase să aibă o viață cu adevărat fericită alături de altcineva.

Aproximativ câți membri arecomunitatea LGBT din Cluj?

La clubul Delirio, pe care îl administrez, avem în jur de 1.500 de carduri de membru, asta însemnând că cel puțin 1.500 de persoane LGBT sunt în Cluj. Pe lângă aceștia avem alți clienți care nu au card de membru, tocmai de teama de a nu se ști despre ei. Mai sunt mulți care nu au venit pe la noi niciodată și despre care nu știm. Mă bucur foarte mult că acest club este frecventat și de persoane heterosexuale, pentru că așa creăm vizibilitate. Sunt multe fete care vin și se distrează weekend de weekend la noi, tocmai pentru că este o altă atmosferă, ești respectat și niciun bărbat nu trage de tine. Este un club unde păstrăm decența. E adevărat că am vrea să vedem oameni pe care nu i-am mai văzut și ne bucurăm când vinpersoane să socializeze și să se integreze în normalitate,persoane pe care altfel le cunoaștem doar de pe internet.