Astăzi, predictibilitatea a ajuns un bun de lux. Prin urmare, profit de distanța față de un potențial deznodământ pentru a exprima următorul scenariu.
Peste câteva luni bune de la primele semne ale pandemiei și într-o lume resimțită din punct de vedere economic, social și individual, mă întreb cum s-ar așeza experiențele ce-i au ca actori pe oamenii, angajatorii, universitățile, instituțiile publice și toate celelalte entități cunoscute nouă, atât ca etichete, cât și ca roluri, puse față în față cu ceva fundamental diferit. Personal, altfelul m-a atras constant, nu neapărat ca fugă, ci ca trăiere a hyper-consumului, a abundenței de trăiri și amintiri veritabile, în schimb acest lucru a devenit acum, la rândul său, altfel, fapt care mă vulnerabilizează și nu îmi dă sentimentul expertului.
Și dacă tot suntem la capitolul intimități, printre cele mai dragi lucruri, voi regăsi mereu școala, sălile de curs și cărțile tipărite, indiferent că le voi mai trăi în forma cu care m-am obișnuit sau mă voi bucura numai de amintirea lor.
În noua lume, mă aștept să mă întâlnesc mai rar cu normalul actual, dar mă aștept să văd lideri care au profitat realmente de acest exercițiu de mondo-laborator. Pentru un cercetător, în orice domeniu, astfel de scenarii, în care un număr foarte mic de variabile sunt bine controlate de natură, zilele merită trăite. Analizele sunt consistente și nu prea există refuzuri din partea subiecților. Nu cred că are rost să spun că aș refuza și să imaginez un experiment cu aceste rezultate dramatice, dar asta nu mă oprește să mă gândesc cum vor alege societățile să se transforme în perioada următoare. În mod obișnuit, nu te oprești din activitățile recurente pentru a încerca ceva nou, riscurile sunt mari deoarece paradigma contemporană este una a competiției. Fiecare unitate de măsură, a timpului, a economiilor, a valorilor ș.a.m.d. reprezintă un indicator menit să compare o stare cu o alta, un actor, cu altul. Un lock down global, ca cel prin care trecem zilele acestea, ne dă o breșă tuturor celor cu spirit critic, cu sete de cunoaștere și dornici de construit erori pentru îmbunătățirea unui fapt. Practic, competiția s-a închis, pe perioadă nedeterminată, dar, fără doar și poate, o perioadă finită.
Ceea ce putem face în răstimp este să ne imaginăm cum ar arăta o lume în care angajatorii se vor întreba dacă le-a fost suficientă dovada bunei credințe a angajaților care și-au continuat sarcinile din propriile case. Cum ar arăta o lume în care consilierea psihologică s-ar canaliza pe a asigura un climat de lucru optim la nivelul gospodăriilor, unde viața se învârte în jurul acelei celule a societății pe care nu invocam până acum, decât ca deziderat? Cum ar arăta competențele pe care ar trebui să le dezvolte universitățile care, de ceva vreme, au intrat într-un scenariu mimetic, în care accentul nu pică pe abilități, ci pe popularea spațiului de emisie?
Câți dintre angajații din România ajungeau până în 2019 să se angajeze imediat după terminarea facultății? Câți dintre aceștia aveau nevoie de un training și pe ce perioadă, la începutul carierelor?
Într-un studiu derulat în parteneriat MAD Intelligence și IRES, pe o analiză a joburilor vs. numărul de absolvenți din România am observat balanță lipsită de sustenabilitate, în care oferta de joburi se afla constant sub numărul de experți proaspăt ieșiți de pe băncile școlii. Sigur, pe de-o parte, putem spune că școlile pregătesc prea mulți tineri pentru un set destul de îngust de activități profesionale, dar nu putem să ne întrebăm, mai ales după rezultatele top-urilor Universităților, dacă într-adevăr sunt pregătiți pentru job-urile la care aspiră. Sistemul educațional ar trebui să regândească abilitățile și comportamentele pe care școlile le propun în programe pentru modelarea elevilor și studenților în vederea asigurării continuității societății și asigurării prospețimii valorilor sociale. Probabil singurul beneficiu al crizelor îl reprezintă resetările globale, venite ca rezultat al unor întrebări simple, de tipul dacă, atunci.
Creștem în logica lui dacă, a lui de ce, dar pe parcurs pierdem acest instrument extrem de util sau îl înmânăm celor plini de convingeri, în drumul nostru spre maturizare profesională și în căutare de validări. Astfel, instrumentele cunoașterii devin butaforia unor personaje fade, fără esență, dar bine mascate social. Riscurile sunt prezentate de istorie și de micile teatre zilnice. Mixul dintre autoritate și întrebare creează caste, or nu dialog de idei. În zile de izolare, mai mult decât oricând, resimțim nevoia parteneriatelor, a schimburilor de puncte de vedere, iar momentele acestea, în care propunem scenarii, ar trebui să ne permită, mai mult ca oricând, să ne completăm. Discuțiile și dezbaterile din ultima vreme au stat sub semnul taberelor, ești de-al nostru sau pleci, iar asta nu amintește decât de amalgamul de autoritate și idei, amestec ce duce din nou către certitudini.
Zilele următoare, sunt cruciale în sensul acordării creditelor tuturor experților, fie ei din lumea medicală, sociologică sau artistică. Nu exagerez când aduc în discuție arta, deseori mă întrebam de ce orașele sunt concentrate pe zone de business și zone turistice, oare într-o societate a lucratului de acasă, statul nu ar putea propune o serie de politici de urbanism, care să asigure o estetică a orașului mult mai consistentă, mai umană, în care putem fi vecini cu oricine și nu există stratificare socială în funcție de proximitatea față de capital?
Experții sunt cei care ar trebui să redeseneze societate, iar mulți dintre ei deja au făcut asta, au propuneri pe care, pe alocuri, chiar le-au implementat, în comunități și state ceva mai deschise. Colecția de bune practici trebuie să întâlnească problemele acumulate în ultimii ani și, profitând de această pauză socială, să ne asigurăm că revenim într-o societate pregătită să se muleze pe nevoile de azi și mâine. Vrem să ieșim din logica lui ieri, iar dușurile crizelor ne dau acest potențial. Pentru asta, în schimb, toți ar trebui să îmbrățișăm altfelul.
